Doi ani de la trecerea la cele vesnice a Parintelui Anania. Cuvant despre „miracolul” comunist si despre „miracolul” economico-tehnologic al UE. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Aviz succesorului sau, care-l "omagiaza" intr-un mod nepotrivit!

Ce oare a facut comunismul, decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Va amintiti cum Stalin a supus Ucraina prin infometare? Acelasi lucru pe care, la un moment dat, ni-l promitea noua Ana Pauker. Pe de alta parte, i-a oferit omului „miracolul“ transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, „raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca, pana la urma, comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el, adica, reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n’as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr’o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n’am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata, pentru a fi „acceptati“ in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati; niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul „intrarii“ noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.

In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, Marele Inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.

Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor „Mari Puteri“, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa, o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului, nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic... Dar sa mergem mai departe.

Verbul „a corupe“, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante, care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu, insa, as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea, cand e vorba de formele coruptiei spirituale?... Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. In fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s’ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: „Inapoia Mea, Satano!“.

Interviu cu Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării.

Am aflat despre dânsul din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară.

Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. (Florin PALAS)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.

După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!

Refuzând să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.

Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.

Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.

Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.

Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică

În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie.

Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.

Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.

Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă

La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.

Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau.

Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.

Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi

- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?

- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.

Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare.

- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...

- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.

Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare

Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil. 

De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof.

Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi

- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?

- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.

Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.

- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră?

- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.

Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate

La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.

- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?

- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.

E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.

- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?

- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile.

- Cam câte versuri aţi învăţat?

- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.

Comunismul a vrut să schimonosească sufletul

- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?

- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.

- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?

- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.

- Cum îi priviţi pe legionari?

- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.

O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării

- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?

- Nu.

- De ce?

- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi.

Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.

A consemnat Florin PALAS

FOSTII DETINUTI POLITICI - INGRIJORATI DE REVIRIMENTUL COMUNISMULUI IN BASARABIA!

C O M U N I C A T

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti constata cu ingrijorare recidivarea in Europa (vezi situatia din Republica Moldova - Basarabia) a comunismului.
Vinovat de aceasta recidiva este Parlamentul UE, care a respins condamnarea comunismului, a crimelor regimurilor comuniste si nu a dispus chemarea in instanta a criminalilor.

Nu dorim ca generatiile viitoare sa repete experienta noastra, sa cunoasca atrocitatile fara precedent petrecute prin temnitele prin care noi am trecut, comportamentul barbar al gardienilor instruiti de comunisti pentru exterminarea fizica a adversarilor politici.

Asemenea, nu trebuie uitate actiunile de siluire a constiintelor prin procesele de reeducare care au luat forme de cruzimi fizice si psihice nemaiintalnite nicaieri in lume (vezi Pitesti, Gherla, Aiud, Canal - Romania).

A nu se uita ca "experimentul Pitesti", coordonat de sovietici, a urmarit transformarea adversarilor politici ai regimului comunist in oameni cu creierele spalate, lipsiti de vointa, constiinta, sclavi ai tortionarilor din organele de represiune comuniste.

Presedinte
Constantin IULIAN

Secretar
Gheorghe JIJIE

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: SUFERINTA –SENSUL REZISTENTEI; IMN MUCENICILOR NEAMULUI ( fragment din FILOCALIA SUFERINTEI SI A JERTFEI )

Suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie,

          cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere,

                  biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

      Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin, care crede cu toată fiinţa în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni- Iisus Hristos şi dragoste neţărmurită în Dătătorul de viaţă –Duhul Sfânt, care iubeşte nelimitat şi face tot ce îi stă în putinţă să-şi iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeşte nespus.

      Toate sistemele morale, filosofice şi religioase au încercat să dea un răspuns satisfăcător cu privire la suferinţă. Şi evident n-au reuşit, fiindcă au confundat suferinţa care este o virtute creştină, cu durerea exprimată ca o nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.). Sfântul Nichita Stihatul spunea că “atotreaua iubire de sine…pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat”(Meditaţii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucureşti, 1992)

       Virtutea ca suferinţă se datorează faptului că omul creştin slujeşte Ziditorului, în timp ce durerea se regăseşte deplin la toţi cei care slujesc Zidirii (Creaţiei). Pentru creştinul autentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos, desăvârşit. Durerea îşi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, egoismul, îmbuibarea, desfrânarea, avariţia…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia, orgoliul, ura, violenţa, hula, denigrarea, calomnia,…) şi în patimile raţiunii (necredinţa, mândria, făţărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, dispreţuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea, înşelarea, apostazia,etc.). Toate aceste patimi sunt înrudite între ele şi “lucrează” împreună.

        În societatea foarte agitată de astăzi, durerea şi-a extins stăpânirea “democratică” aproape peste tot şi peste toate. Fugind de suferinţa creştină, oamenii aleargă în braţele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupeşti şi sufleteşti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea, nihilismul, demonismul, sectarismul, erezia, violenţa şi ca ultimă rezolvare, sinuciderea, uciderea, crima politică, genocidul.

         Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor şapte cauze ale durerii şi suferinţei creştinului:  Vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră), suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dreagostea de Dumnezeu şi de Neam.

         Durerea de la diavol, se aşează din invidia şi ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinţeniei, desăvârşirii şi se reflectă în deosebi în patimile minţii şi ale cugetării (părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea, înşelarea).

         Durerea de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, hulesc, defăimează, profanează şi prigonesc aproapele.

         Durerea din firea noastră căzută, se iveşte în general din patimile trupeşti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginţi…)

         Aceste cause fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt “oferite” ca “dar” celor chemaţi, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor statornici în credinţă.

        Cea de-a treia durerea aparţine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceşte într-o “mlaştină spirituală” a poftelor, pervertind sufletul.

         Celelalte patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.

         Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine. “Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens: “Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica”. (Coloseni 1, 24)  

          După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie:” în chip inegalabil şi Hristos era “dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor”(ibid, p.145). Fiecare suferinţă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naşte o nouă existenţă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: “Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuvinţă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).

             Suferinţa nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credinţă şi Nădejde, traversează această lume, urcând şi păşind pe înălţimea cerului întru biruinţă, după pilda lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea mângâieri. “Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).

       Durerea se trăieşte întru sine, pentru sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri, înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.

      Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, adică sănătate şi trăire duhovnicească.

      Creştinismul nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiie se mărturisesc prin fapte. Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: ”Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

      Aşadar, Suferinţa este izvorul tuturor virtuţilor creştine. Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă (asumarea responsabilităţii faptelor şi iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinţa împlinită prin rugă şi post, devine astfel suferinţă, care prin răbdare şi har se transformă în biruinţa Crucii. Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare faţă de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.

       Suferinţa îşi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele şi abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinţa înnobilează, purifică, înalţă, durerea degradează, înrobeşte, profanează. Absenţa pocăinţei conduce la apariţia groazei.

        Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte tristeţea durerii. Suferinţa e viaţa spiritului, iar durerea e moartea trupului şi a sinelui.

       În Suferinţă nu te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiinţii şi Îngerii Domnului, pe aproapele, trăieşti în comuniune, în har, în lumină, în vreme ce durerea te izolează, te schimonoseşte, te miceşte. Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispreţul pentru viaţă, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune şi vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin Suferinţă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii: “Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferinţei şi răul durerii.“ Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).

Divizia de soc feminin-ateista Corlatan-Fati continua razboiul impotriva Bisericii. De unde atata ura?

Tirul împotriva Bisericii continuă în presa de pe malurile Dâmboviţei. Primadone sunt două jurnaliste: Mirela Corlăţan (Evenimentul zilei) şi Sabina Fati (România liberă). Sunt cunoscute în mediile jurnalistice ca trompetele lui Michael Shafir (vigilentul care nu mai poate dormi de când a descoperit pe Youtube cântecul legionar intonat de măicuţele de la Petru Vodă Părintelui Justin Pârvu), Maximilian Katz (agitatorul care a iscat o furtună într-un pahar cu apă) şi Vladimir Tismăneanu (întinătorul memoriei studenţilor trecuţi prin închisoarea Piteşti, altfel mascat, din calitatea de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, ca partener al lansării filmului Demascarea).  Atacul lor este unul tipic ideologiei corectitudinii politice. Un istoric francez spunea că aplicarea acestei ideologii în istorie este o prostie. În domeniul teologiei, este o erezie.

Cele două jurnaliste au antecedente în lupta împotriva Bisericii şi a personalităţilor acesteia. Să ne aducem aminte numai de atacul executat de acestea împotriva Mitropolitului Bartolomeu Anania. Una îi făcea o disecţie pe viu (Corlăţan), folosind tot felul de supoziţii nedemonstrate la adresa colaborării Părintelui Bartolomeu Anania cu Securitatea, iar alta (Sabina Fati) îşi dovedea necrofagia, imediat după trecerea la Domnul a ierarhului ortodox, aşezându-l în antiteză cu mitropolitul ecumenist Nicolae Corneanu, şi acuzându-l de toate “relele”: aventurier al istoriei noastre recente, legionar, antigreco-catolic (s-a opus restituirii bisericilor ortodoxe greco-catolicilor), naţionalist, antieuropean (fiindcă a declarat că „Europa ne propune să acceptăm homosexualitate, electronică, droguri, avorturi, inginerie genetică"), şi, oroarea ororilor, “prefera ortodoxismul (corect ar fi fost ortodoxia – nota mea) ecumenismului”. Un text de o violenţă rară, la adresa memoriei unui om care nu se mai putea apăra.

De curând, găsind pretextul cântecului măicuţelor de la Petru Vodă, femeile Komisar, cu alură de Ana Pauker, fac noi presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Române (“lipsa de reacţie a Patriarhiei ridică semne de întrebare”, “nimeni din rândurile Bisericii Ortodoxe Române nu este deranjat de gesturile, nostalgiile, artefactele legionaroide”, “lucrurile se întâmplă sub cupola generoasă a înaltului cler al Bisericii Ortodoxe”). Adresarea necuviincioasă la adresa părinţilor Bisericii, în mod special a Părintelui cu viaţă sfântă Justin Pârvu, dar şi a Patriarhului Daniel, sau declararea Mişcării Legionare ca mişcare fascistoidă, împotriva adevărului istoric (Petre Ţuţea a arătat că diferenţa între legionari şi fascişti constă în aspectul fundamental religios al Mişcarii Legionare, religios creştin, ceea ce nu era cazul nici la fascişti şi nici la naţional-socialişti) sunt numai câteva aspecte care demonstrează mentalitatea comunistă a jurnalistelor. Aparent, sunt revoltate de colaboraţionismul Bisericii cu regimul comunist. Preocuparea lor e falsă, atât timp cât îl oferă ca model pe mitropolitul Nicolae Corneanu, ecumenist şi filogreco-catolic, dar şi vajnic colaborator al Securităţii comuniste, instituţie cu care a colaborat zeci de ani, dar îi atacă pe foştii deţinuţi politic, părinţii Bartolomeu Anania şi Justin Pârvu. Astfel de părinţi, alături de părinţii Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ilarion Felea, Arsenie Papacioc, Andrei Făgeţeanu şi atâţia alţii, au salvat onoarea neamului românesc, înfruntând temniţele comuniste, iar, la ieşirea din închisoare, au devenit învăţătorii poporului dreptcredincios. Ţintă predilectă a revărsării de ură din această ticăloasă campanie mediatică, Părintele Justin Pârvu petrece până la 17 ore pe zi pe scaunul de spovedanie, din dragoste pentru poporul lui. O ştiu foarte bine sutele de credincioşi care îi trec pragul zilnic.   

Actuala campanie de presă a demarat acum o săptămână, printr-un articol al Mirelei Corlăţan. Sub titlul “Călăul îşi îmbrăţişează victima”, în Evenimentul zilei a apărut o fotografie în care Părintele Teodor Stănescu se îmbrăţişează cu Tache Rodas. Ambii au trecut prin cumplitul experiment Piteşti, iar la un moment dat, cedând presiunilor, Părintele Teodor (pe atunci, deţinutul Tudor Stănescu) l-a bătut pe Tache Rodas. Îmbrăţişarea celor doi este un gest înălţător, care-i apropie pe amândoi de Dumnezeu. Nu pot folosi termenii pe care-i foloseşte Mirela Corlăţan, respectiv călău şi victimă. Cei doi au fost luptători, în primul rând, şi după aceea au devenit victime ale regimului sovieto-comunist. La Piteşti s-a aplicat un experiment satanic, prin care s-a încercat transformarea victimei în torţionar. Nu din voia lor o parte a deţinuţilor a trecut de partea cealaltă, ci în urma schingiuirilor şi a unor presiuni psihice nemaintâlnite. A fost mai rău ca-n iad, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinutii care au trecut nepătaţi prin experimentul Piteşti. Dar asta numai din voia Domnului, nu din vreun merit personal, mai adaugă acesta. Din pacate, ziarista-justiţiară s-a obişnuit să caute vinovaţi acolo unde nu sunt. Nu Drăghici, Nicolski şi tovarăşii lor bolşevici, veniţi pe tancurile ruseşti, sunt vinovaţi, ci Mitropolitul Bartolomeu Anania şi călugarul Tudor Stănescu sunt călăii, în viziune sa. Vinovăţiile reale sunt ocultate în continuare.

Cealaltă acuzatoare, Sabina Fati, merge în delirul său antiortodox până acolo încât susţine că Biserica Ortodoxă Română este o instituţie opusă modernizării şi occidentalizării ţării. Acuzele sunt neîntemeiate, ortodoxia fiind principalul liant al unităţii româneşti, pe care jurnalista ar dori să o frângă, sugerând că enoriaşii părăsesc Biserica Ortodoxă, maica neamului românesc (Eminescu), îndreptându-se “spre alte culte, mai apropiate de realitatea secolului 21”. Noi nu ne schimbăm după cum bate vântul, nu ne lasă sfinţii morţi în credinţa ortodoxă. Statornicia noastră nu e întemeiată pe ceva vetust. Părintele Stăniloae ne spune că nimic nu e mai modern decât Hristos. "Hristos este Alfa si Omega, adicã începutul fãrã început si sfârsitul fãrã sfârsit. În El poti sã înaintezi la nesfârsit. Niciodatã nu vom ajunge sã realizãm chipul de Om al Lui Hristos… Cât avem de mers înainte!", ne-a transmis marele teolog român. Tot el ne-a învăţat că, din punct de vedere spiritual, avem şi noi de dat ceva Europei – creştinismul neschimbat. Sunetul românesc nu trebuie să lipsească din concertul european. A renunţa la identitatea noastră spirituală ar fi o sărăcire a noastră, dar şi a bătrânei Europe.

Citind articolele celor două tinere jurnaliste, te întrebi: De unde atâta ură? Mai ales că e vorba de nişte doamne. Dar nu e prima oară când văd că unele femei îndeamnă la violenţă. Mi-aduc aminte că, în 1990, când minerii căsăpeau studenţii şi bărboşii din Bucureşti, un grup de femei îi încurajau în barbaria lor. Pentru cei care avem imaginea sensibilităţii şi delicateţei feminine, rămâne un mister metamorfozarea unor femei în opusul firescului lor. Stranie este şi preocuparea jurnalistelor cu pricina pentru ortodoxia românească, domniţele arătându-se străine de învăţătura noastră de credinţă, de duhul Evangheliei şi de tradiţia ortodoxă. Ne întrebăm: de când şi până când eterodocşii impun norme Bisericii Ortodoxe? Astfel de ingerinţe politice, amintind de terorismul ideologic al anilor ’50, sunt de neacceptat în viaţa Bisericii.

Florin PALAS

COMUNISM SI GLOBALIZARE

Sunt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)

Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai puţin.

Să ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sînt – vezi bine! - „internaţionale”. Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.

Visul zgîrie-cerului

Dar de prisos e să adaug mai multe despre aceasta, căci au făcut-o alţii de ajuns. Ce vreau să arăt aici e că industializarea s-a întemeiat mai întîi în rîndul noroadelor sălbatice şi prădătoare, aşadar nestatornice, care s-au străduit să ocolească blestemul dumnezeiesc, anume acela: Ca să trăieşti, vei lucra pămîntul întru sudoarea frunţii tale! Acesta a fost însă nu doar un blestem, ci şi o poruncă a cărei urmare duce la cea mai mare binefacere: la smerenie şi la pocăinţă. Trăind de pe urma pămîntului din care a fost zidit trupeşte, cu privirea plecată în jos, omul îşi poate înţelege uşor nimicnicia şi totodată poate fi mulţumitor Celui care îl hrăneşte prin roadele pămîntului. Din aceasta, trebuie să înţelegem bine că Ziditorul nostru şi al lumii nu ne-a povăţuit nicidecum să născocim de la noi înşine mijloace pentru o vieţuire pămîntească odihnitoare şi... veşnică, precum vrea omul răzvrătit. Nu, ci ne-a zis aşa: Am făcut pămîntul să rodească pentru voi din belşug, dar v-am şi pedepsit să-l lucraţi cu osteneală, ca să nu uitaţi binele negrăit cel din Rai şi astfel să vă pocăiţi pentru răzvrătirea voastră şi să vă doriţi a vă întoarce acolo, măcar că acum nu pricepeţi cum se va face aceasta (adică prin iconomia întrupării Dumnezeu-Cuvîntului). Aşa că nu are rost – zice Domnul - să vă osteniţi a născoci şi a zidi nimic, fiindcă oricum această lume se va înnoi, pentru ale voastre păcate, mai întîi prin apă şi apoi prin foc!

Iar oamenii ce au făcut? Tocmai dimpotrivă, precum era de aşteptat, de vreme ce greşiseră dintru început, de la părintele Adam. Şi aşa, s-au folosit mai departe în chip greşit de cuvîntarea (raţiunea) dată lor de Dumnezeu, şi au început să lase lucrarea pămîntului. E drept că şi asta s-a întîmplat dintr-o slăbire a minţii lor pricinuită de acel înfricoşător păcat al lui Cain. Şi tot atunci, după uciderea de frate a lui Cain, Dumnezeul tuturor (iar mai bine zis păcatul uciderii) i-a împărţit pe oameni în două neamuri: în Aveliţi (drepţi) şi Cainiţi (spurcaţi, blestemaţi), urmînd ca cei dintîi să nu se amestece cu cei din urmă. Iar răii Cainiţi s-au desprins de lucrarea firească a pămîntului şi de creşterea animalelor şi s-au apucat să întemeieze „cultura şi civilizaţia” cea netrebuitoare, ci stricătoare de suflet (Cain a zidit întîia cetate; iar Tubalcain, strănepotul lui, a fost făurar de unelte de aramă şi de fier). Iar apoi, Cainiţii i-au tras la răutatea lor şi pe Aveliţi, care nu s-au păzit şi s-au însoţit cu fetele acelora, căci „erau frumoase”. Iar din aceasta, răul păcatului a crescut într-atît încît Dumnezeul tuturor S-a deznădăjduit (aşa zicînd) că omul mai poate fi mîntuit, văzînd că acesta a ales desăvîrşit să-şi urmeze libertatea lui cea rea, şi S-a hotărît să piardă cu totul firea omenească. Dar, fiindcă mai trăia un om drept, acesta fiind Noe, a ales mai bine să nimicească întreaga omenire prin apă şi să o înnoiască apoi prin urmaşii acestuia, Noe putînd fi socotit astfel un al doilea Adam.

Dar nici aceasta nu a folosit, căci (la doar vreo cinci sute de ani de la acel potop de apă) omenirea cea nouă s-a înrăit iarăşi şi s-a ridicat făţiş împotriva Atotputernicului şi Atotbunului Stăpîn (precum mai demult Lucifer-Satana), şi anume atunci cînd s-au apucat de zidit acel vestit turn Babel. Iar dacă nu ar fi fost legămîntul dintre Dumnezeu şi pămînteni, putem crede că Ziditorul a toată lumea ar fi prăpădit cu desăvîrşire neamul omenesc. Pentru a-şi ţine însă făgăduinţa, ce a făcut Dumnezeu? A despărţit omenirea prin despărţirea graiurilor, precum ştim. Oamenii s-au dezbinat fiindcă nu au mai putut să se înţeleagă prin cuvînt. Şi aşa s-au ivit neamurile.

Cuviosul Seraphim Rose: Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa

Ca editor si misionar, Eugene simtea ca e de datoria lui sa se ocupe de un nou tip de tradare a intai-statatorilor ortodocsi: capitularea fata de regimurile comuniste atee. Aceasta a inceput in 1927, cand Mitropolitul Serghie Stragorodski al Nijni-Novgorodului, loctiitorul de atunci al Scaunului Patriar-hal al Moscovei, a fost eliberat dupa cateva luni de detentie intr-o inchisoare sovietica. La 29 iulie, cedand presiunilor autoritatilor comuniste, el a dat o declaratie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse fata de guvernul sovietic. Declaratia s-a publicat in Izvestia, ziarul sovietic oficial, impreuna cu un interviu cu Mitropolitul Serghie in care afirma ca el si Sinodul „se vor supune tuturor legilor puterii sovietice cu toata sinceritatea” . In acelasi timp, conform promisiunii facute autoritatilor, Mitropolitul Serghie a cerut clerului rus din afara granitelor sa isi dea semnatura de loialitate fata de regimul sovietic.

Mitropolitul Serghie a instituit aceasta politica de capitulare totala intr-o vreme cand comunistii - urmand cuvintelor lui Vladimir Ilici Lenin: „Marxismul este dusmanul neimpacat al tuturor religiilor" - incepusera o prigoana asupra Bisericii fara precedent chiar si in vremea paganismului roman. In 1927,  chiar in anul publicarii Declaratiei de loialitate a Mitropolitului Serghie, liderul sovietic Iosif Stalin declara unui grup de vizitatori americani: „Noi ducem o propaganda antireligioasa si vom duce o propaganda impotriva prejudecatilor religioase... Partidul nu poate ramane neutru fata de religie... Am facut presiuni asupra clerului reactionar? Da, am facut. Singurul necaz este acela ca inca n-au fost eliminati complet".

Cand multi dintre ierarhii Mitropolitului Serghie au refuzat sa-i urmeze pe politica, ei au fost etichetati drept „criminali politici" si au fost trimisi in lagare de exterminare sovietice. Aparatorii Mitropolitului Serghie pretindeau ca prin capitularea in fata regimului el „salvase" Biserica de la lichidarea totala dar ,asa cum scria candva Arhiepiscopul loan Maximovici intr-un articol, „Declaratia Mitropolitului Serghie nu a adus vreun folos Bisericii. Prigoanele nu numai ca nu au incetat, ci chiar au sporit. La celelalte acuzatii facute de regimul sovietic impotriva clerului si mirenilor s-a adaugat inca una - nerecunoasterea Declaratiei. In acelasi timp, s-au inchis nenumarate biserici in intreaga Rusie. In cativa ani, aproape toate bisericile au fost distruse sau li s-a dat o alta destinatie. Regiuni intregi au ramas fara nici o singura biserica. Lagarele de concentrare si taberele de munca silnica detineau mii de clerici, dintre care o mare parte nu si-au mai redobandit niciodata libertatea, fiind executati acolo sau murind din pricina muncii excesive si a lipsurilor. Pana si copii preotilor si mirenii credinciosi au fost prigoniti".

In anii de dupa Declaratia sa, Mitropolitul Serghie s-a dovedit a fi un supus purtator de cuvant al statului sovietic. In 1930, cand in Occident s-au auzit unele proteste impotriva prigonirii crestinilor in URSS, Mitropolitul a facut declaratii publice ca nu era nici un fel de prigoana asupra credinciosilor; ca informatiile din presa occidentala despre asemenea prigoane erau o nascocire rauvoitoare a dusmanilor regimului sovietic; ca clericii si credinciosii erau judecati si pedepsiti nu pentru credinta lor, ci exclusiv pentru activitati contra-revolutionare; si ca daca uneori se inchideau biserici, aceasta se facea la cerinta populatiei. In 1942, dupa ce majoritatea preotilor si aproape toti episcopii (cu exceptia catorva ce colaborau cu autoritatile) fusesera dusi la mucenicie lagare, Mitropolitul Serghie declara din nou ca persecutiile din URSS erau doar o „amagire".

Mitropolitul Serghie a fost ales Patriarh al Moscovei in 1943 si a raposat in :44. Intrucat orice opozitie la politica sa de capitulare fusese sistematic eliminata de regimul sovietic, aceasta a ramas linia oficiala a administratiei bisericesti din Rusia in urmatoarele decenii. Multi credinciosi, atat din Rusia cat si din afara, o priveau ca pe un fel de tradare, incepand s-o numeasca „serghianism”, termen ce denota vanzarea credinciosiei fata de Hristos pentru a pastra organizarea bisericeasca exterioara sau, in general, pentru orice alt folos pamantesc.

Administratia bisericeasca din Rusia a urmat linia Mitropolitului Serghie numai prin constrangere; si, asa cum scria Arhiepiscopul loan, „pentru cei din Rusia, care au fost supusi unor groaznice suferinte, ar putea exista circumstante atenuante pentru capitularea lor morala in fata crudului regim, la fel cum canoanele bisericesti din vremea prigoanelor erau mai putin aspre cu cei ce se lepadau de Hristos in urma unor suferinte cumplite". Insa ceea ce-1 preocupa pe Eugene era faptul ca in anii 1969-1970 se putea vedea o capitulare morala similara si in Occidentul liber, unde nu erau circumstante atenuante ca in patimitoarea Rusie. Acest nou si, dupa parerea lui Eugene, cu totul nejustificat compromis, a aparut in urma negocierilor dintre una din Bisericile Ruse din America, Mitropolia, si Patriarhia Moscovei dominata de sovietici. In urma unei actiuni pe care Eugene si ceilalti membrii ai Bisericii Ruse din Afara Granitelor au numit-o „puci”, Mitropolia a aranjat sa devina „autocefala”, adica Biserica independenta, cu sprijinul Moscovei. Acest fapt era contemporan, iarasi, cu o noua prigoana a Bisericii din Rusia. Ierarhul care a ajutat la aranjarea autocefaliei a  fost Mitropolitul Nicodim al Leningradului, un om vestit in Occident pentru negarea publica a persecutiei din URSS.

Dr. Teofil Mija: Ziua de 23 august 1944 marchează începutul calvarului Neamului Românesc. Predarea Armatei Române şi surparea rezistenţei morale

Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din rândurile studenţilor români încleştaţi în luptă până la jertfa supremă cu ateo-comunismul, cu securiştii şi nomenclaturiştii partidului comunist din România, partid străin de neamul românesc, importat din Rusia, ai cărui membri au trădat interesele neamului nostru, dând mâna cu duşmanul ce urmărea distrugerea entităţii noastre naţionale. Sunt cei care au devenit unelte de asuprire şi de înrobire, care ne-au stăpânit inoculându-ne frica organică prin teroare, timp de 50 de ani.

Ziua de 23 august 1944, zi de tristă amintire, marchează începutul Golgotei, al calvarului neamului românesc, al răstignirii pe cruce, a suferinţelor, intrarea şi căderea fără speranţă de a mai putea scăpa din infernul comunist. Istoricii au datoria de a scoate la lumină adevărul despre acest act de trădare naţională, de vânzare a noastră în braţele lui Stalin, cel mai mare călău al popoarelor din secolul trecut. Trădarea ţărilor Europei Răsăritene şi vânzarea acestora s-a făcut de către Roosevelt şi Churchill.

Nicolae Baciu, avocat din Bran, judeţul Braşov, după ce a scăpat din zece închisori româneşti şi sârbeşti, ajungând în „lumea liberă”, şi-a închinat întreaga viaţă studierii arhivelor militare secrete, engleze şi americane, scriind cartea intitulată ”Agonia României - 1944-1948”, bazată pe o bibliografie ce conţine 120 de lucrări şi documente ale cercetătorilor din acea perioadă. A fost realmente o agonie pentru neamul nostru. Atunci s-a produs distrugerea materială, dar mai ales spirituală a poporului român - distrugerea sufletului - îmbolnăvindu-l aproape incurabil, aruncându-ne în mlaştina deznădejdii, a mizeriei morale în care zăcem şi azi.

Istoricii străini printre care şi renumitul istoric american Forester consideră actul de la 23 august 1944 ca fiind opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiţionale, a monarhiei, a aparatului de stat şi a partidelor istorice. Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist interbelic, directorul ziarului Curentul, în articoul intitulat ”Politica anistorică”, îşi exprimă următoarele convingeri: „Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaşi timp a fost şi o posibilă verificare a democraţiei române, care a angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună ţării printr-o îndrăzneaaţă mistificare, capitularea. Ce s-a salvat prin lovitura de stat din 23 august 1944? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de către trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Şi după?

Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetându-i criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Uniunii Sovietice!” (n.n. - zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori exterminaţi în Penitenciarul Aiud au rămas şi azi fără un monument de recunoştinţă din partea actualilor guvernanţi).

La niciun popor din lume nu s-a înregistrat un caz similar de renegare a armatei naţionale - (n.n. – finlandezii, care au luptat şi ei împotriva Uniunii Sovietice şi cărora Stalin le-a cerut să condamne pe ofiţerii care luptaseră pe front împotiva armatei sovietice, i-a răspuns lui Stalin astfel: ”Noi nu avem criminali de război, noi avem numai eroi!” Şi n-au condamnat pe nimeni). Noi nu numai că am predat Armata Română Uniunii Sovietice, adică 170.000 de ostaşi, oţeliţi în trei ani şi două luni de război, care luptau pe frontul de la Iaşi, dar s-au surpat rezistenţele morale ale naţiunii prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor asigura titluri şi recunoştinţa învingătorului. (n.n. - au ajuns şi ei în închisori alături de cei care am rămas fideli crezului şi educaţiei anticomuniste).

La Aiud a fost întemniţată toată elita armatei române, cea politică şi cea culturală interbelică, majoritatea acestora fiind exterminaţi prin frig, foame, bătăi, izolări, umilinţe şi torturi inimaginabile, ce nu pot fi exprimate prin cuvinte.

Prinţul Mihail Sturdza descrie astfel actul de la 23 august 1944, minciuna armistiţiului bilateral: „În realitate nu se semnase niciun armistiţiu. Rezultatul acestei minciuni către poporul român a fost capturarea şi trimiterea în Rusia a şaisprezece divizii române, fără să mai socotim mulţimea nesfărşită a abuzurilor, violurilor de tot felul şi tălhăriilor la drumul mare la care s-au dedat soldaţii ruşi, care se considerau în teritoriul inamic ocupat. Convenţia de armistiţiu va fi semnată la Moscova în 13 septembrie, fără ca delegaţii români să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii care pune întreaga Românie şi întreg Neamul românesc la discreţia Rusiei lui Stalin”.

Actul din 23 august 1944 a însemnat pentru orice cercetător al isoriei universale, pierderea suveranităţii naţionale, distrugerea infrastructurii morale şi economice, anihilarea sentimentului de demnitate naţională şi individuală, cât şi deschiderea unor noi posibilităţi pentru oportunişti şi carierişti.

H. Seton-Watson, istoric american, a evaluat astfel situaţia pentru Rusia în cartea sa „Revoluţiile Europei Răsăritene”: „Schimbarea de front a României, împreună cu hotărârea de la Teheran de a nu deschide un front în Balcani (cu toul ignorată de Ştirbey şi aliaţii săi) a decis soarta Europei Centrale, a determinat ca Rusia Sovietică să domine întreaga regiune, că anume noua ordine trebuie să fie o ordine comunistă. Pentru asta, Generalisimul Stalin a avut multe motive ca să-i acorde regelui Mihai cea mai înaltă decoraţie sovietică, ordinul Victoria”. Iar Forester adaugă: ”Actul de la 23 august 1944 nu a adus niciun avantaj României, care a fost obligată să plătească despăgubiri de război mult mai mari decât cele plătite de Ungaria şi Slovacia, ţări care şi ele au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice”.

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor.

Dr. Teofil MIJA

- articol publicat în revista Veghea, august 2008

Fete ale comunismului antiromanesc: Ana Pauker

Mi-am permis sa schimb titlul articolului, din cauza faptului ca folosea o sintagma incorecta, impusa in spatiul romanesc de Tismaneanu si tovarasii lui, pe care observ ca o preiau si oameni de buna credinta: comunism romanesc. Comunismul nu a fost romanesc, ci antiromanesc. Falsificatorii istoriei despre regimul comunist din Romania vor sa eludeze vinovatiile reale pentru instaurarea holocaustului rosu. In opinia lor, Ceausescu nu este vinovat pentru comunismul lui, ci pentru "nationalismul" lui. Pana la urma tot victimele sunt vinovate, si nu tortionarii si inspiratorii lor lor. (F.P.)

Ana Pauker, o figura autoritara pe scena politica de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, a facut parte din elita comunista ce a condus Romania. Firea ei aspra si caracterul dur i-au adus in acea vreme porecla de "Stalin cu fusta".

Aceasta provenea dintr-o familie de evrei ortodocsi saraci din localitatea Codaesti a judetului Vaslui. Parintii ei erau Hers Kaufman Rabinsohn si Sara Rabinsohn. Numele ei de nastere oficial era Hanna Rabinsohn.

Din 1905 urmeaza cursurile scolii "Fratia Sionului", dupa aceea se muta cu parintii la Bucuresti si este inscrisa la scoala profesionala "Rasela si Filip Focsaneanu". Din 1910 pana in 1917 preda limba ebraica intr-o scoala evreiasca.

Inceputurile comuniste

In aceasta perioada a intrat in contact cu ideologia comunista fiind influentata de unul dintre colegii ei, Heinrich Sternber. Intra in Partidul Social Democrat Roman in 1915 si incepe sa participe la actiuni de promovare a ideilor comuniste, tine discursuri, imparte manifeste. Priveste cu interes revolutia rusa din 1917 si curand adera la idealul acesteia de a propaga comunismul in restul statelor.

Perioada interbelica

In 1918 face cunostinta cu Marcel Pauker si el un sustinator al acelorasi idei comuniste. Cei doi se vor casatori in 1921, in Zurich.

Intorsi in tara se inscriu in nou infiintatul Partid Comunist Roman, iar Ana incearca sa recruteze noi membri, actioneaza pe langa sindicate pentru a le instiga la greve si participa la Congresul Internationalei Comuniste din Moscova.

Dupa ce se intoarce este arestata de autoritatile romane si incarcerata in perioada noiembrie 1923 si februarie 1924. Datorita exacerbarii actiunilor ei, intre decembrie 1924 si iunie 1925 este inchisa din nou.

Mergand pe linia oficiala de la Moscova militeaza pentru dezlipirea Basarabiei si cedarea ei Uniunii Sovietice. Este arestata din nou si condamnata, dar reuseste sa fuga la sovietici.

In urma amnistiei guvernului taranist din 1929 se intoarce. Isi continua actiunile subversive, iar in 1935 este iarasi arestata si condamnata la zece ani de inchisoare. In timpul perioadei de detentie sotul Anei Pauker, Marcel, a devenit victima epurarilor staliniste din 1938, lucru pe care nu l-a aflat decat multi ani mai tarziu, desi banuia acest fapt.

Eliberarea ei din 1941 este rezultatul unui schimb intre autoritatile romane si cele sovietice. In acest fel Ion Codreanu, membru al Sfatului Tarii, organul legislativ al Basarabiei prin care s-a infaptuit unirea dintre Basarabia si Romania, este inapoiat in siguranta de sovietici in Regat.

Anii de razboi

A continuat sa actioneze in favoarea Uniunii Sovietice, iar acolo ea devenise liderul comunistilor romani aflati in exil sau "factiunea moscovita". Pauker a supervizat procedurile de infiintare a uneia din cele doua divizii de voluntari romani create in Uniunea Sovietica, anume "Tudor Vladimirescu" si "Horia, Closca si Crisan".

Acestea erau formate din prizonieri de razboi care au trecut de partea armatei Uniunii Sovietice, cele doua unitati de lupta fiind incluse in ansamblul militar sovietic.

Cariera politica

Dupa momentul 23 august, revine in Romania. Important de mentionat este faptul ca intra imbracata in uniforma sovietica. Ocupa dupa aceea postul de secretara al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman.

A fost la conducerea directiei de Propaganda si Agitatie si a Comisiei Agrare, care implementa masurile de colectivizare a agriculturii. In 1947 ocupa functia de Ministru de Externe si este prima femeie din lume care detine aceasta functie.

Avand acest post a semnat actul prin care Insula Serpilor era cedata Uniunii Sovietice si a facut parte din delegatia ce a semnat acordul economic ce punea bazele infiintarii sovromurilor.

Aceste actiuni nepopulare precum si cazul Ecaterinei Gata, careia i-au fost mutilati sanii, a fost violata si omorata deorece a scuipat-o pe Ana Pauker in timpul unei interogari, a intarit reputatia ei de persoana dura si brutala, de unde si porecla in epoca de "Stalin cu fusta".

Eliminarea din partid si ultimii ani din viata

Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit liderul partidului de abia in 1952. Puterea lui ii era restransa de influenta Anei Pauker, dar si a restului conducatorilor factiunii moscovite, Vasile Luca si Teohari Georgescu.

Cu acordul lui Stalin i-a scos pe acestia din partid sub diverse acuzatii. A fost arestata si supusa unor serii de interogatorii. In 1954 este scoasa in final din Partidul Muncitoresc Roman.

Petrece anii urmatori sub arest la domiciliu, dar i-a fost permis sa lucreze la Editura Politica. De abia in 1959 primeste instiitarea de la sovietici ca sotul ei, Marcel Pauker a murit in 1938. In 1960 moare fiind bolnava de cancer la san.

Reabilitarea Anei Puker a venit cinci ani mai tarziu sub conducerea lui Nicolae Ceausescu.

Laurentiu Dologa

http://www.ziare.com

Arhivele împotriva comunismului. COPIII BASARABIEI LA CHEREMUL BOLŞEVICILOR

Dacă e vreme de pace sau de război, dacă ninge sau plouă, dacă locuim într-o ţară bogată sau în Moldova; în toate timpurile viaţa continuă, oamenii trăiesc, se îndrăgostesc, se căsătoresc, nasc copii, îi cresc, îi învaţă şi-i ocrotesc de toate relele ...

Prezentul studiu este o contribuţie modestă asupra situaţiei copiilor din Basarabia după ce a fost ocupată de armata sovietică în 1944. Dacă până atunci copiii mergea cu părinţii la Biserică, erau educaţi să poarte respect părinţilor şi în general celor vârstnici, după 1944 copiii Basarabiei au avut de suferit un impact moral esenţial.

Copiii, care s-au născut în ajunul şi în mersul ultimului război mondial, au avut de înfruntat mai multe greutăţi, decât predecesorii lor. În primăvara şi vara anului 1944 armatele sovietice au ocupat Basarabia şi prin autorităţile lor au impus românilor din părţile locului un mod nou de viaţă, străin, în majoritate bazat pe minciună şi violenţă. Limba română începe să fie numită moldovenească, sistemul capitalist este înlocuit cu cel socialist. Religia este scoasă din şcoli şi instituţiile publice, paralizând în acest fel viaţa spirituală a societăţii. De peste Nistru vin o sumedenie de „specialişti” cu studii primare sau şi fără de acestea în majoritate ruşi, ucraineni şi evrei, care nu cunoşteau nici limba romănă nici obiceiurile oamenilor din părţile locului.

În afară de faptul că în 1940 teritoriul Basarabiei a fost mutilat la maxim şi dăruit Ucrainei, sunt schimbate sau schimonosite denumirile localităţilor şi numele oamenilor. Astfel, Ion este înscris în documente Ivan, Tudor devine Fedea, Maria-Maşa, Marusia sau Musea; satul Mihai Viteazul începe să fie numit Mihailovca. Acestea sunt doar câteva exemple din unele schimbări bolşevice. În scopul de a izola pe băştinaşi de ceilalţi şi a stârni ura minoritarilor faţă de localnici, autorităţile sovietice au întocmit un mecanism bine pus la punct. Denumirea localităţilor româneşti din Basarabia a fost schimbate în denumiri ruseşti, iar denumirile germane ale unor sate de colonişti schimbate în denumiri româneşti. Toţi românii Basarabiei în actele stării civile sunt înregistraţi ca moldoveni. Celor la care nu le conveneau schimbările socialiste, erau daţi dispăruţi sau deportaţi.

Cel mai sălbatic dintre toţi dictatorii ruşi era, printr-o ironie a soartei, un străin, nu un rus, Iosif Visarionovici Djugaşvili, mai cunoscut în lume sub numele de Stalin. Nu era un om învăţat – nu era un mare orator, ca Troţki, nici un talent militar, ca Blucher. Stalin ştia doar, mai bine decât oricine altcineva, care este valoarea teroarei. El a ridicat-o la rangul de dogmă de stat. Ea a devenit raţiunea de a fi a statului sovietic şi sursa progresului său. El a cumpărat filosofi de partid pentru a-i învăţa pe copii cât de dulce era să moară pentru el şi cât de generos era ca un om să-şi sacrifice viaţa pentru generaţiile care urmau să vină. Copiilor ei le spuneau că trebuie să înveţe să urască – şi ei au început să creadă aceasta. Au fost învăţaţi să-şi denunţe părinţii ( punând ca exemplu „isprăvile eroice” ale lui Pavlic Morozov – Al.M. ) - şi acesta a devenit crezul lor. Au fost învăţaţi că minciuna este o virtute când serveşte interesele partidului – şi ei au acceptat orbeşte aceasta ca pe un articol de credinţă.

Această nouă religie a fost inoculată în sângele tinerilor generaţii din momentul când copiii începeau să se orienteze în viaţă. Şi o vreme s-a părut că lucrurile mergeau astfel. Copiii îşi urau părinţii, femeile îşi urau soţii, şi cei bravi îi denunţau poliţiei (nkvd-ului – Al.M.) secrete pe care „trădătorii” care îndrăzneau să pună la îndoială adevărul care le era spus . [1]

Tânăra generaţie era învăţată să vadă în feţele bisericeşti nişte elemente suspecte, oameni periculoşi. Comuniştii încercau să-i înveţe pe elevii mici cele „ zece porunci” comuniste:



Sursa şi continuare: www.tribuna-basarabiei.ro