Suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie,
cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere,
biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.
Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin, care crede cu toată fiinţa în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni- Iisus Hristos şi dragoste neţărmurită în Dătătorul de viaţă –Duhul Sfânt, care iubeşte nelimitat şi face tot ce îi stă în putinţă să-şi iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeşte nespus.
Toate sistemele morale, filosofice şi religioase au încercat să dea un răspuns satisfăcător cu privire la suferinţă. Şi evident n-au reuşit, fiindcă au confundat suferinţa care este o virtute creştină, cu durerea exprimată ca o nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.). Sfântul Nichita Stihatul spunea că “atotreaua iubire de sine…pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat”(Meditaţii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucureşti, 1992)
Virtutea ca suferinţă se datorează faptului că omul creştin slujeşte Ziditorului, în timp ce durerea se regăseşte deplin la toţi cei care slujesc Zidirii (Creaţiei). Pentru creştinul autentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos, desăvârşit. Durerea îşi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, egoismul, îmbuibarea, desfrânarea, avariţia…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia, orgoliul, ura, violenţa, hula, denigrarea, calomnia,…) şi în patimile raţiunii (necredinţa, mândria, făţărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, dispreţuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea, înşelarea, apostazia,etc.). Toate aceste patimi sunt înrudite între ele şi “lucrează” împreună.
În societatea foarte agitată de astăzi, durerea şi-a extins stăpânirea “democratică” aproape peste tot şi peste toate. Fugind de suferinţa creştină, oamenii aleargă în braţele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupeşti şi sufleteşti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea, nihilismul, demonismul, sectarismul, erezia, violenţa şi ca ultimă rezolvare, sinuciderea, uciderea, crima politică, genocidul.
Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor şapte cauze ale durerii şi suferinţei creştinului: Vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră), suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dreagostea de Dumnezeu şi de Neam.
Durerea de la diavol, se aşează din invidia şi ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinţeniei, desăvârşirii şi se reflectă în deosebi în patimile minţii şi ale cugetării (părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea, înşelarea).
Durerea de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, hulesc, defăimează, profanează şi prigonesc aproapele.
Durerea din firea noastră căzută, se iveşte în general din patimile trupeşti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginţi…)
Aceste cause fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt “oferite” ca “dar” celor chemaţi, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor statornici în credinţă.
Cea de-a treia durerea aparţine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceşte într-o “mlaştină spirituală” a poftelor, pervertind sufletul.
Celelalte patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.
Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine. “Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens: “Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica”. (Coloseni 1, 24)
După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie:” în chip inegalabil şi Hristos era “dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor”(ibid, p.145). Fiecare suferinţă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naşte o nouă existenţă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: “Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuvinţă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).
Suferinţa nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credinţă şi Nădejde, traversează această lume, urcând şi păşind pe înălţimea cerului întru biruinţă, după pilda lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea mângâieri. “Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).
Durerea se trăieşte întru sine, pentru sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri, înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.
Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, adică sănătate şi trăire duhovnicească.
Creştinismul nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiie se mărturisesc prin fapte. Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: ”Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).
Aşadar, Suferinţa este izvorul tuturor virtuţilor creştine. Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă (asumarea responsabilităţii faptelor şi iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinţa împlinită prin rugă şi post, devine astfel suferinţă, care prin răbdare şi har se transformă în biruinţa Crucii. Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare faţă de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.
Suferinţa îşi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele şi abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinţa înnobilează, purifică, înalţă, durerea degradează, înrobeşte, profanează. Absenţa pocăinţei conduce la apariţia groazei.
Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte tristeţea durerii. Suferinţa e viaţa spiritului, iar durerea e moartea trupului şi a sinelui.
În Suferinţă nu te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiinţii şi Îngerii Domnului, pe aproapele, trăieşti în comuniune, în har, în lumină, în vreme ce durerea te izolează, te schimonoseşte, te miceşte. Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispreţul pentru viaţă, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune şi vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin Suferinţă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii: “Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferinţei şi răul durerii.“ Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).
Este evident faptul că Suferinţa are ca temelie Nădejdea şi ca balsam Credinţa. Datorită acestor virtuţi teologice, Suferinţa este eminamente virtutea creştină ortodoxă. Aripile Suferinţei sunt deci: Credinţa şi Nădejdea. Cum, credinţa nu poţi să ţi-o pui în semeni, ci numai în Bunul Dumnezeu, devine evident faptul că nădejdea, chiar dacă poate veni şi de la aproapele, ea nu este niciodată deplină şi nici sigură.
Diferenţa este pe măsură: în om trebuie să te încrezi ca în om, iar în Dumnezeu trebuie să nădăjduieşti ca în Dumnezeu. Aceeaşi dimensiune trebuie păstrată desigur şi în privinţa Dragostei: pe om îl respecţi, îl admiri şi-l îndrăgeşti, în timp ce pe Dumnezeu, Singurul trebuie doar să-L iubeşti.
Cel mai bun prieten, cea mai apropiată rudă, te poate ajuta la nevoie sau, mai sigur, poţi deveni tu “nevoia” lor.
Deseori nădejdea în aproapele poate provoca suferinţa unei dureri ce poate săpa o prăpastie de netrecut. Întotdeauna însă, Dumnezeu vindecă şi deznădejdea cu o singură condiţie: să nu fie prea târziu!
Bunul Dumnezeu ne înţelege căderile, laşitatea, trădările şi ne oferă timpul, răbdarea Sa divină pentru îndreptare. Important este însă ca pocăinţa (îndreptarea) să nu vină în al XII-lea ceas, chiar dacă nădejdea în El este nelimitată…
Deznădejdea este durerea cea mare, care vine din absenţa credinţei, care ne face capabili de a trăda totul: un părinte sau ambii,un frate, un prieten, un duhovnic, soţia, copii, dascălii, voievodul, poporul sau chiar pe însuşi Dumnezeu.
Lumea care este Capodopera lui Dumnezeu, cel mai sublim Poem al Cunoaşterii, nu trebuie să îndure durerea unei vieţi ci bucuria suferinţei,care are o finalitate sublimă. Logica firii umane ar prefera direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o responsabilitate, fără un prea mare efort, ca pe un drept ce i se cuvine. Raţionamentul creştin, care este credinţa, impune o altă logică (logica divină): suferinţa ca împlinire a jertfei, a împlinirii, a iubirii. Aşa cum Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său omul trebuie să sufere, nu ca reciprocitate, ci ca devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul său. De aceea, pentru atei, Crucea este nebunie, după cum spunea cel mai mare apostol, Pavel, pentru că nici o religie anterioară Mântuitorului nostru, nu a ridicat înţelegerea umană la dumnezeirea mai presus de raţiune. Căci altfel este de neînţeles cum Dumnezeu Cel necuprins se face om, cum El suferă bătăi şi batjocuri de la propria Sa făptură. Şi toate aceste suferinţe sunt doar pentru a se face mântuire şi a da nădejde de mântuire omului, care până la moarte şi dincolo de ea, sălăşluieşte în Dragoste.
Sensul Suferinţei creştine este fără nici o tăgadă trinitar: Adevăr, Libertate, Iubire.
Pentru Adevăr, Dumnezeu a tratat suferinţa umană cu dragostea Sa trinitară: Tatăl şi-a sacrificat Fiul pentru noi, Fiul S-a jertfit pentru noi, iar Sfântul Duh a consuferit cu Fiul şi Tatăl, aducându-ne Învierea cea din morţi şi Înălţarea întru biruinţă.
Suferinţa în Hristos este înţeleasă şi ca o “metodă pedagogică”, dumnezeiască, prin care Dumnezeu intervine şi mai pregnant în lucrarea nădejdii, purtându-ne grija spre mântuire.
“Mărturisirile” Fericitului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbuşă şi în care suferinţa cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu: “Dumnezeul virtuţiilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi faţa Ta şi mântuieşte-mă! Fă-mă, Doamne, să Te caut!” (Thonnard Tr. I.-traite` de vie spirituelle a l’ecole de Saint Augustin. Paris. 1957. p.36)
Suferinţa înţeleasă şi acceptată, poate fi o adevărată binefacere şi într-un fel, o imunitate la durere. Suferinţa ne ajută să ne cunoaştem firescul din noi. Este de fapt măsura credinţei noastre. Dacă “Omul” este măsura tuturor lucrurilor”, Suferinţa este măsura tuturor creştinilor ortodocşi. Prin urmare suferinţa noastră trebuie să o înţelegem şi ca o legătură puternică stabilită între oameni, ca o compătimire.
În acest proces de solidaritate, suferinţele unora pot fi binefăcătoare altora, aşa cum suferinţele Străbunilor noştri au constituit temeiul continuităţii şi permanenţei noastre spirituale. Toate ideile lor, toate străduinţele pe care le-au impus, credinţa şi nădejdea jertfite pe Altarul lui Dumnezeu şi al Neamului le-au lăsat generaţiilor viitoare cu valoare de Testament al împlinirii şi al biruinţei. “Suferinţa pentru alţii este stâlpul de care se reazemă propăşirea universală a omenirii”. (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Op. Cit. p. 41).
Golgota a devenit prin Jertfa Mântuitorului- Muntele suferinţei universale; iar Crucea sfiinţită cu scump Sângele Său s-a transformat în Altarul absolut al Învierii şi al Judecăţii tuturor naţiilor: ” Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii şi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile…” (Matei 25, 31-32).
Politica mondială modernă, autoritaristă şi totalitară, ecumenicistă s-a zbătut şi se zbate cu înverşunare şi violenţă nihilistă să desfiinţeze: Naţiunea, Biserica, Tradiţia, Neamurile, Morala, Cultura şi să aleagă o serie de lideri care să conducă popoarele, transformându-le, fie într-o masă amorfă, debusolată, dezrădăcinată, pierdută, fie într-o turmă manipulată, îndobitocită şi manevrată după bunul lor plac, savurându-le mefistofelic durerea. “Liderii mondialismului” hotărăsc care să fie viaţa neamurilor şi a popoarelor, câţi copii au dreptul să se nască la nivel de familie, de rasă, de popor, cu ce să se ocupe fiecare popor în parte, cine să aibe brevet de consum şi cine să-şi distrugă Via, sau alte culturi, ce cultură “umanistă”, sau “illuministă”trebuie să promovăm, ce religie trebuie îmbrăţişată pentru a împăca pe toată lumea (nu şi pe Dumnezeu), cine să fie canonizat, beatificat, laureat al premiului Nobel pentru Pace, Drept între popoare sau Cavaler al nu ştiu cărui ordin (?) !
Dar mai ales, ce economie poate avea fiecare ţară, pentru “bunăstarea” ei aşa cum există scris scenariul !
Creştinismul ortodox a creat în cultura, arta, poezia şi teologia universală- Sinteza sublimă a desăvârşirii.
Dragostea Naţiunii noastre precreştine şi creştine a dat frumuseţe Patriei şi universului, a contribuit la armonia generală a lumii, a dat pământului civilizaţie, iar cerului cultura şi spiritualitatea cea mai înaltă.
Iată cum a dat măsură valorii Creştinismului în omenire, gânditorul francez Ernest Legouve: “Voiţi să vă daţi seama de influenţa Religiei creştine în civilizaţie? Închipuiţi-vă un moment că n-ar fi existat…Ştergeţi cu gândul ceea ce trăieşte în ea, în trei domenii: al Frumosului, al Adevărului şi al Binelui. Începeţi cu artele plastice. Intraţi în toate muzeele şi despuiaţi de pe ziduri icoana lui Hristos. Faceţi să dispară toate pânzele şi toate statuile care reprezintă pe Sfinţi, Martiri şi Apostoli. După pictură şi sculptură, treceţi la arhitectură, apoi la muzică; ştergeţi numărul compozitorilor: Handel, Palestrina, Bach şi mulţi alţii. Scoateţi operele lui Beethoven, Motzart, Pergoles, Rossini şi a tuturor acelora care s-au inspirit din Religia creştină. Intraţi după aceea în sfera gândirii şi a poeziei. Daţi la o parte pe Bossuet, Pascal, Fenelon, scoateţi Polyeucte a lui Corneille şi Athalia lui Racine…Urmăriţi rimele lui Christos în versurile lui Lamartine’, Victor Hugo şi Musset. Nu este însă tot.Faceţi un pas mai departe. Distrugeţi spitalele ridicate sub inspiraţia credinţei creştine. Ştergeţi în fine, ştergeţi toate urmele lăsate pe pământ de sângele curs din rănile ACELUIA, care se mai numeşte şi CEL RÂSTIGNIT. După această muncă, întoarceţi-vă, îmbrăţişaţi cu o azvârlitură de ochi cele 20 de veacuri însămânţate în urma voastră şi priviţi fără frică, dacă puteţi, golul pe care l-ar lăsa în lume CRUCEA”.
Şi totuşi filosoful francez a uitat să adauge Cerul şi Pământul Daco-României noastre martirice, duhovniceşti şi sfinte, Icoane zugrăvite cu sângele mucenicilor şi jertfele mamelor fiecărui veac, din care au odrăslit mai multe Cruci decât fii.
Fără Cruce şi Cerul şi Pământul ar fi fără Cruce (adică fără jertfă, fără sens).
Suferinţa împlinită în jertfă are un timp al ei istoric, după care urmează Învierea (Adevărul-Libertatea- Dreptatea).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de oameni, dar şi ca să de-a mărturie despre Adevăr: “Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. (Ioan 18, 37).
Curajul creştinului este de a crede în Dumnezeu, şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun şi mai frumos Neamul său. Curajul şi mărturia implică risc, implică durere, implică suferinţă, dar întotdeauna finalitatea lor este Dragostea, veşnica bucurie şi fericire. Credinţa este o atestare a curajului suprem.
Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa întru Dumnezeu trebuie să fie viaţa omului. Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu întreaga conotaţie spirituală: religioasă, morală, culturală, politică, socială.
Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, instaurând monarhia Adevărului şi a Dreptăţii.
Mărturia este dreptul de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sfinte prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre cereşti.
Deseori în viaţa Bisericii, respectiv a Istoriei s-a înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul XX, şi parcă nicăieri, ca în Ţara noastră. Vreau să cred că în final a învins Binele, deci Biserica, chiar dacă multe sunt încă întrebările care mai aşteaptă răspuns.
Secolul XX a fost timpul când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, marxismul, bolşevismul, dându-şi atestatul în definirea nimicirii, când ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, bigotismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, sectele, violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, apostazia, genocidul, hrănind monstrul numit “Holocaustul Roşu “ cu sutele de milioane de destine, când Statul nihilist a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Învăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Onoarei şi a Demnităţii, când “individul-ideolog” şi-a ucis “fratele-doctrinar”, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a cununat alesul cu securitatea, când cel scăpat din mare primejdie şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri, ierarhii şi demnităţi, când sistemul-comunist, a uzurpat Vatra părintească a Neamului daco-român primitor de Dumnezeu şi străini, şi când Răscumpărătorul omenirii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat şi ucis de milioane de ori prin cei sacrificaţi în numele LUI .
A fost însă şi vremea, cănd Biserica şi-a dat Marea Jertfă: de Eroi, de Martiri, de Sfinţi de Mărturisitori, de Iubire, când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit în slava sa, binecuvântând Cerul cu dragoste, când toate fiinţele înnobilate de botezul creştin, au odrăslit în toate locurile prin întărirea în Credinţă, chemarea la Mărturisire, răbdarea în Nădejde, suferinţa prin Dăruire, cuminecarea întru Jertfă, când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, monahul, monahia, ierarhul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, devenind Modele, devenind Icoane.
Rezistenţa Mărturisirii este o trăire consubstanţială a credinţei şi a curajului, este o conjugare a acestor două mari virtuţi, care se preling în jertfă şi se contopesc în iubire. Rezistenţa este misiunea şi binecuvântarea de a trăi creştineşte. Mărturisirea este împlinirea acestei Rezistenţe. Rezistenţa este mărturia despre Adevăr şi Dreptate. Acoperământul şi podoaba ei sunt veşmântul Creştinismul şi porfira Ortodoxiei. Cele cinci guri ale Istrului Rezistenţei, ce se revarsă în Iubire, sunt: Cuviosul, Eroul, Martirul, Mărturisitorul şi Sfântul.
Rezistenţa prin Religie cere aşadar: Recursul divin al Memoriei la Ortodoxie. Pierderea memoriei, alterarea, compromisul, indiferenţa sau uitarea, amputează Istoria, încremeneşte Biserica, contorsionează omul, ţine în robie comunitatea. Profanarea creştinismului, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al egocentrismului, al politicianismului venal, al ateismului pervers, a complotismului mercenar, a evlaviosului ecumenism a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste a nihilismului. Conotaţia apocaliptică a faptei lor, împroşcă Naţiunea, împroşcă Adevărul, bălăceşte Istoria. Tocmai de aceea Memoria, Mărturia, Mărturisirea, trebuie să ateste Mişcarea de Rezistenţă a tuturor creştinilor, dar mai cu seamă a Clerului ortodox. Chiar dacă conducătorii Mişcării de Rezistenţă, au fost mireni (civili sau militari), Locotenenţii Mişcării au fost preoţii, iar Cetăţile Rezistenţei, Munţii şi Mânăstirile.
Bucuriile Suferinţei prind rădăcini doar în caracterul ales, ce înfloreşte în mireasma fără prihană a creştinului ortodox, binecuvântat cu rodul veşniciei.
“Inelele de logodnă” ale oricărui regim totalitar sunt cătuşele şi lanţurile terorii ateo-nihiliste hrănite cu sângele muceniciei.
Mucenicul e visul de dimineaţă al nădejdii celei mari, odrăslit în pământul soarelui-răsare, ca- ntr-o bulboană de cer din care picură luceferi.
Sămânţa lui despică noaptea de lumină a Rugului Aprins din Taina de sus, iar trupeasca-i tulpină de jertfă, lămurită în surâsul răcoarei de tină se prinde-n hora zorilor.
Inima lui nuntind curată ca floarea necovârşitei zămisliri, cu pâlpâirea fierbinte de har, dezleagă amurgul din ieslea de lumină a sufletului, dăruind Neamului, nemurire.
Privirea lui îmbrăţişată în sărutul de izbăvire, ce stă presimţire în ascunsul de taină serafic, cerne mierea de mir din strunele Cuvântului înflorit în mlădierea Dorului Sfânt.
Lacrima lui zăvorâtă în făclii de lumină a cuprins cerul ferecat de mireasma celor cuminecaţi în iubire.
Şoapta lui, stăruinţa cea neînţeleasă în cugetul desprins din răscolul de slavă, scânteie-n făptura plină de râvna învăpăiată a flăcărilor de dor.
Cuvântul lui înfiripat în prundul vioriu al Doinei, se prinde ca o lacrimă de foc în Numele de slavă al Domnului.
Credinţa lui e amiază de duh brodată cu fir de ninsoare, ce se-nalţă ecou într-o plămadă de îngeri, ca mărturie a veşniciei noastre.
Ruga lui e primenită-n cununa de psalmi, cununată cu limpezirea heruvimă, ce mistuie spiţa proorocească a lui Zamolxe întru dăinuirea divină.
Curajul lui răsunet de Înviere, revărsat în smaradul de strune zglobii, desface corola îmbobocită a gândurilor albe, în fulgerele cupelor rubinii de-nflăcărare.
Răbdarea lui brodată din echinoxul veşniciei, din clarul Chemării dintâi a lui Andrei, înseninează izbânda eroului prevestită în nesfârşitul şir de Balade, leagăn al pruncilor zămisliţi spre Poteca de sus.
Demnitatea lui este împletită-n răşină de sihaştrii, pironită-n streaşină de cer, lângă plămada multpreadoritului Mire, Purces din Aminul Iubirii, viu sâmbur înmugurit în patima dreptăţii.
Nădejdea lui este potirul îmbărbătat cu sângele de Neam, când ni s-a scris zidirea în marele Poem al Frumuseţii dumnezeieşti.
Crucea lui de-viaţă-purtătoare, simţirea sfântă a unui pecetluit îndem, stă chezăşie în cer şi pe pământ prin înnoirea veşnică a Îvierii.
Jertfa lui e un stihar fără pihană, înveşmântată în sfânta bucurie, pătrunde-n noi adâncă înfiorare, firidă a stihului smerit îngenuncheat în smirna Dorului şi-a Doinei.
Mucenicul a înflorit deodată cu întregul nostru folclor milenar, în pristolul pâinii dospite, rumenită în sufletul dăruirii noastre, chemând a Cină pentru toţi.
Mucenicul e Colindul de dor ce urează veşnicia Pruncului Sfânt, în Cerdacul Naşterii Preacurate.
În toată fiinţa lui înfloresc mărgăritarele dragostei, care ne împresoară cu cântul binecuvântării.
Pentru toate aceste Vlăstare alese ale Neamului Daco-Român care au pătimit în închisori şi prigoane, pentru toţi aceşti binecuvântaţi Fii ai lui Dumnezeu ce-au îndurat în temniţe, pentru toţi aceşti Miri întru Hristos, care s-au împlinit în suferinţă şi jertfă aducem prinosul nostru de cinstire:
- Bucuraţi-vă bucurându-ne că Bunul Dumnezeu v-a dăruit Iubirea !
- Bucuraţi-vă bucurându-ne că aţi dăinuit Neamul vostru asumându-vă suferinţa lui !
- Bucuraţi-vă bucurându-ne că aţi odrăslit Alese Mlădiţe în Grădina Maicii Domnului !
(Brusturi-Neamţ, martie 2011)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu