28 noiembrie 2011 - 22 de ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Arsenie Boca. Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii.

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

- fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA

Parintele Arsenie Boca: Maica Domnului cu Iisus in Zeghe la Biserica Sf Elefterie cel Nou, azi. FOTO

Parintele Arsenie Boca despre zilele mai de pe urma.

Parintele Arsenie Boca: Poruncile si libertatea

Părintele Arsenie Boca: Răspunzătorii. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu!

DESPRE DEŞERTĂCIUNEA CELOR PREZENTE, IMPORTANŢA CELOR VIITOARE, ŞI CUM PUTEM IMITA PE DUMNEZEU. DESPRE DRAGOSTEA LUI HRISTOS CĂTRE NOI, CARE, MAI ALES, SE ARATĂ DIN SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞIRE

Sf. Ioan Gura de Aur – omilia XV din Epist. I catre Timotei

Ca să nu creadă cineva că faptul gheenei este numai o ameninţare, ci că gheenă există cu adevărat, aceasta, zice, este învederată din faptele întâmplate aici. Sau nu ţi se pare că potopul este simbol al gheenei, potopul, zic, care a nimicit totul prin apă? „Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie” (Matei 24, 38), tot aşa era şi atunci. A fost prezis şi atunci cu mulţi ani mai înainte, precum şi acum se prezice gheena de trei sute de ani sau şi mai mult, şi cu toate acestea nimeni nu este cu băgare de seamă, toţi consideră faptul acesta ca un mit, toţi îl cred ca ceva de râs, nici o frică nu are cineva, nimeni nu plânge, nimeni nu-şi bate pieptul. Râul de foc curge în clocote, para îl aţâţă într-una, iar noi râdem, şi ne dezmierdăm, şi păcătuim fără sfială. Nimeni nu se gândeşte la ziua aceea, nimeni nu cugetă că cele prezente trec, că toate acestea sunt momentane, deşi, de altfel, lucrurile ne strigă în fiecare zi şi ne învederează acest adevăr. Morţile cele mai înainte de timp, schimbările lucrurilor ce se petrec chiar încă trăind noi, bolile şi alte multe de acest fel nu ne cuminţesc. Şi încă prefacerile acestea le-ar putea vedea cineva petrecându-se nu numai în trupurile noastre, ci chiar în înseşi stihiile lumii. Dar chiar şi în diferitele faze ale vârstei noastre, noi în fiecare zi vedem moartea, şi nestatornicia vieţii este caracterizată pretutindeni prin nestatornicia lucrurilor. Niciodată nu rămâne iarnă într-una, niciodată vară, nici primăvară, nici toamnă într-una, ci toate trec, zboară şi se scurg.
Şi ce să mai spun? Poate despre flori? Ce voiesti? Poate să spun despre demnităţi, despre împăraţi, care astăzi sunt şi mâine nu sunt? Despre cei bogaţi? Poate despre clădirile cele strălucite? Poate despre noapte şi zi? Ori despre soare sau despre lună? Dar nu se sfârşeşte şi ea? Şi chiar soarele nu este eclipsat de multe ori, oare nu se întunecă, oare nu este şi el acoperit de nori? Nu cumva poate din cele ce vedem rămâne ceva pentru totdeauna? Nimic, ci numai sufletul din noi, dar iată că tocmai pe dânsul noi îl neglijăm! Avem o mare îngrijire pentru cele ce se prefac într-una, ca şi cum pare că ar rămâne, în timp ce pentru suflet, care rămâne pururea, noi nu facem nici o vorbă, ca şi cum s-ar preface şi el. Cutare de pildă, poate face lucruri mari? Până mâine numai, iar după aceasta dispare, dovadă cei ce au făcut lucruri mari, iar acum nicăieri nu se mai văd. Viaţa aceasta este o scenă de teatru, şi vis, căci precum când se ridică cortina pe scena teatrului toate se risipesc, şi toate visurile zboară când se arată raza luminii, tot aşa şi acum când se întâmplă sfârşitul unuia, sau sfârşitul obştesc de s-ar întâmpla, toate se strică, toate se nimicesc şi dispar. Copacul pe care 1-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o rămâne, în timp ce cel ce a clădit casa, ca şi cel ce a plantat copacul se duc şi se nimicesc. Şi astfel petrecându-se lucrurile, noi nici atunci nu ne sfiim, ci toate le facem ca şi cum am fi nemuritori, dezmierdându-ne şi petrecând întru desfătări.
Ascultă ce spune Solomon, el care a avut o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente. „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii; am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi în casă, asemenea şi turme de oi fără de număr, mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim. Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor omului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese.” (Ecclesiastul 2, 4-8) Nimeni, cu un cuvânt, n-a fost atât de dezmierdat, atât de slăvit; nimeni n-a fost atât de înţelept, şi nimănui nu i-au mers lucrurile aşa de bine, după cum le-a văzut mai înainte cu mintea sa. Ei, şi ce a fost cu aceasta? Cu nimic nu s-a folosit din toate acestea, ci iată ce spune: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. (Ecclesiastul l, 2) Si priveşte că n-a spus simplu „deşertăciune”, ci a exagerat cuvântul prin exagerare.