Pentru că una e virtutea şi alta e harisma; pentru că virtuţile se realizează din sârguinţa noastră proprie şi se adună din osteneli proprii, dar harismele duhovniceşti sunt daruri date de Dumnezeu celor ce se luptă [pentru ele].Ce vreau să zic deci? Postul şi înfrânarea sunt virtuţi, căci veştejesc plăcerile şi resping aprinderile trupului; iar acestea sunt lucrul voinţei noastre libere. Dar faptul de a le urma pe acestea fără strâmtorare şi osteneală şi de a ajunge la curăţie şi la desăvârşita nepătimire, aceasta este un dar al lui Dumnezeu şi o harismă preasublimă. Iarăşi: faptul de a-ţi stăpâni mânia şi irascibilitate e izbânda unei lupte minunate şi a unei mari osteneli, dar faptul de a ajunge la nemişcarea lor deplină, de a câştiga seninătatea inimii şi o blândeţe desăvârşită este o lucrare a lui Dumnezeu singur şi o schimbare a mâinii Aceluia [Ps 76, 11]. Şi iarăşi: faptul de a-ţi împărţi şi a da toate averile săracilor şi a te face un sărac care caută milostenie ţine de voia noastră, dar acela de a nu pofti nimic, de a răbda cu bucurie şi veselie cuptorul sărăciei [Is 48, 10] e lucrare tainică şi dumnezeiască. Astfel, orice făptuire bună şi frumoasă făcută după porunca lui Dumnezeu devine o virtute dar, aşa cum plugarul se osteneşte numai arând, săpând şi aruncând seminţele în pământ, însă ca ele să crească şi să dea rod târziu şi timpuriu [Iac 5, 7] e un dar al lui Dumnezeu, tot aşa vei găsi petrecându-se şi în cele duhovniceşti. Căci de noi ţine să urmăm orice virtute şi să aruncăm cu mult chin şi osteneală seminţele virtuţilor, dar este darul şi mila lui Dumnezeu singur să facem să cadă peste ele ploaia iubirii Sale de oameni şi harul Său şi să facă purtător de rod pământul cel neroditor al inimilor noastre, ca grăuntele cuvântului [Mc 4, 14; Lc 8, 11] care cade în sufletele noastre să se împărtăşească de umezeala dumnezeieştii bunătăţi, şi, sădit fiind, să crească şi să ajungă un pom mare [Mt 13, 31—32; Lc 13, 19], adică la desăvârşirea bărbăţiei, a măsurii vârstei plinătăţii lui Hristos [Ef 4,13].
