Avva Dorotei: Să tăiem patimile degrabă până nu ne obişnuim cu ele

Fratilor, luati aminte cum sunt lucrurile şi va paziti sa nu va trandaviti, ca o mica lene la inceput, in cele din urma, ne duce la mare primejdie.
        Deunazi, am mers la un frate sa-l vad şi l-am gasit bolnav. Intrebandu-l ce are, mi-a spus ca l-au prins frigurile spate zile şi au trecut patruzeci de zile şi tot nu poate sa-şi vina in fire. Vedeti, fratilor, la cata ticalosie ne aduce lenea şi nepaza? Din inceput nu baga cineva de seama un lucru mic şi i se intampla din aceasta o mica neputinta, dar fiind din fire neputincios şi slab, multa vreme nu poate sa se indrepte. Numai sapte zile l-au prins frigurile pe acel ticalos frate, şi iata, in atatea zile nu poate sa-şi vada sanatatea.
        Aşa este şi boala sufleteasca. Pacatuieste cineva un pacat mic şi multa vreme patimeste ticalosindu-se şi nu se poate izbavi de dansul altfel decat numai prin ajutorul doctorului, şi prin doctorii. Şi macar ca la boala trupeasca gasim multe pricini, sau ca doctoriile fiind vechi nu folosesc, sau ca doctorul este neinvatat şi din nestiinta da alta doctorie in locul alteia, sau ca bolnavul nu pazeste ceea ce i-a poruncit doctorul. Dar la suflet nu este aşa. Ca nu putem zice ca doctorul este neinvatat, nici ca n-a dat doctoriile ce se cuvin. Căci Hristos este doctorul sufletelor noastre care ştie toate şi la fiecare patima da doctoria cea folositoare şi tamaduitoare. Adică la trufie - poruncile smereniei; la neinfranare - ale postirii; la iubirea de argint, ale milosteniei. Şi in scurt, la fiecare patima are poruncile cele cuviincioase oranduite spre tamaduire, căci este doctor iscusit, iar doctoriile ii sunt folositoare, ca sunt totdeauna noi şi proaspete şi niciodata nu se invechesc, ci cu cat se intrebuinteaza, cu atât se innoiesc. Astfel nu este nimic care sa poata opri tamaduirea sufletului, decat numai nepaza noastra.
        Deci, fratilor, sa ne sarguim pana avem vreme, sa nu ne lenevim a face bine, ca sa aflam ajutor in vremea ispitei; sa nu cheltuim viata noastra in zadar. Din atatea cate auzim, mă mir ca nu ne ingrijim, ci toate le defaimam. Iata, vedem cum unii dintre noi se rapesc din aceasta viata şi cum nu ne punem silinta sa ne indreptam, stiind prea bine ca putin cate putin ne apropiem şi noi de moarte? Iata, de când vorbim, au trecut doua sau trei ceasuri, care s-au scazut din viata noastra şi ne-am apropiat de moarte. Apoi, cum nu ne infricosam, ci pierdem in zadar vremea? Cum nu ne aducem aminte de cuvantul batranului acela ce a zis: ca de va pierde cineva aur sau argint, poate iarăşi sa-l puna la loc, iar vremea de o va pierde, in zadar, nu o mai poate castiga. Cu adevarat va veni vremea sa cautam un ceas al vremii acesteia şi sa nu-l gasim. Oare cati doresc sa asculte cuvantul lui Dumnezeu şi nu se invrednicesc? Iar noi auzind atatea invataturi, nu le bagam in seama ca sa ne sarguim. Dumnezeu ştie cat mă mir de nesimtirea sufletelor noastre: ca putand sa ne mantuim, noi nu voim. Putem sa ne taiem patimile noastre cat sunt mici şi nu ne silim, ci le lasam de se intemeiaza şi se intaresc asupra noastra, poate pentru ca sa ne ostenim pe urma foarte mult şi sa nu putem sa le taiem! Ca precum v-am zis de multe ori, alta este a dezradacina o buruiana mica, care lesne se smulge şi alta este a dezradacina un copac mare intemeiat. 

Avva Dorotei: Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte

Să ne sârguim fratilor, pentru mântuirea noastră şi să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea in zadar, căci cu adevărat, mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieste-te să-ti câstigi ceea ce ai cugetat când ai iesit din lume! Iar noi, ne aflăm in mare lenevire, şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârsim. Pentru aceea, nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuieste că nu suntem cu luare aminte şi cu pază in inima noastra. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim putin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că desi are cineva osteneală la inceput, dar putin câte putin sporeste inainte şi apoi cu odihnă săvârseste faptele cele bune, că vazând Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Căci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar şi vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osardie şi apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange şi primeste duh, adică nevoieste-te şi vei dobandi fapta cea buna. Eu când invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult mă osteneam şi când mergeam sa iau invatatura, adică (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar dacă nu am incetat silindu-mă, mi-a ajutat Dumnezeu, şi atât m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa ştiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Şi cu toate ca aveam prieteni şi eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa mă duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara când ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie mă scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei şi apoi mă intorceam iarăşi la chilia mea, indeletnicindu-mă cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu mă grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, şi aşa, orice gaseam pranzeam, însă cartea nu lipsea de langa mine, ci şi mancand mă plecam şi citeam pe dansa. Chiar şi când mă culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas şi de mă fura putintel somnul, indata saream iarăşi la citire. Seara, dupa ce mă intorceam de la vecernie şi aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Şi atâta eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu mă indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atâta ravna şi pofta ca sa se deprinda şi sa se imbogateasca, cu atât mai vartos spre fapta buna. Şi aşa simteam un indemn şi o mare indraznire din aceasta pilda.

Deci, şi din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca şi sa glumeasca. Căci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste şi cu altceva decat cu acel mestesug, aşa şi cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua şi noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa  se deprinda şi sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa aşa, nu numai ca nu sporesc, ci se şi tulbura totdeauna şi se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc şi greseste. Pentru aceasta şi acel sfant bătrân a zis: Umblati pe calea cea împărătească şi masurati şi milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atât lucrul cel peste masura (adică ipervoli) cat şi cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adică elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea împărătească". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, când nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adică fapta cea buna". Ca şi cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea şi aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc şi acei viermi apoi mănâncă lemnul; şi precum fierul

din sinesi facand rugina, aceea il roade, şi moliile strica hainele din care se fac; tot aşa şi sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare şi apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot aşa şi rautatea pe cei rai, pe care o vedem şi la bolile trupesti. Când cineva iese din randuiala şi nu-şi chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale şi din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarăşi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este şi rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este in mijlocul mandriei şi al fatarniciei; tot aşa şi cucernicia este in mijlocul rusinii şi al obrazniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, când se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi macar ca il vezi mancand, band, dormind şi el ca şi ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adică spre prinos, sau spre lipsa şi i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea. 

Avva Dorotei: Pentru frica de Dumnezeu

Sfântul Ioan, în epistolele sale soborniceşti zice că desăvârşita dragoste leapădă afară frica. să vedem ce vrea să arate sfântul cu aceasta, despre ce dragoste e vorba şi despre care frica. Proorocul David zice: Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, şi multe alte asemenea aflăm în Scriptură. Deci, dacă se tem de Domnul şi sfinţii Lui, care îl iubesc, cum zice că dragostea cea deplină leapădă frica? Din acestea înţelegem că sunt două frici: una a acelora ce de curând au început a face voia lui Dumnezeu, pentru frica muncilor viitoare; iar cealaltă a sfinţilor, care după ce săvârşesc toate poruncile şi ajung la măsura dragostei celei depline, se tem să nu cadă din acea dragoste. De aceea, cei dintâi se numesc începători (arharii) căci nu fac binele pentru Dumnezeu ci pentru frica muncilor, iar cei de-al doilea sunt desăvârşiţi că pentru dragostea lui Dumnezeu fac bunătăţile şi iubind pe Domnul se silesc să-i placă Lui. Aceştia ştiu ce este fapta cea bună, au cunoscut cât este de bine a fi împreună cu Domnul, aceştia au ajuns la măsura dragostei celei depline ce zice sfântul, dragoste care-i aduce la frica cea deplină, pentru că unii ca aceştia se tem şi fac voia lui Dumnezeu nu de teama pedepsei, ci pentru că au gustat dulceaţa lui Dumnezeu şi s-au alcătuit din dragostea Lui; le este frică să nu cadă cumva dintr-însa şi tare se tem să nu o piardă. Această frică desăvârşită ce se naşte din dragoste, scoate afară frica cea dintâi. Pentru aceasta zice că dragostea cea desăvârşită scoate afară frica. Însă nu este cu putinţă să ajungă cineva la această frică desăvârşită de nu va avea pe cea dintâi. Că precum zice marele Vasile, în trei chipuri putem să plăcem lui Dumnezeu: sau făcând voia Lui de frica pedepsei şi suntem în starea slugilor; sau săvârşind bunătatea pentru plata făgăduinţelor şi pentru folosul nostru şi ne asemănăm celor ce slujesc cu simbrie; sau ne sârguim să facem binele pentru însăşi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu şi atunci suntem în starea fiilor. Că fiul, dacă ajunge la vârsta deplină şi la înţelegere, face voia părintelui său nu pentru că se teme de bătaie, nici pentru plată, ci mai vârtos iubindu-l face cu bucurie toată voia părintelui său şi se poartă cu toată cinstea şi cuviinţa faţă de el, fiind încredinţat că toată avuţia părinteasca este a lui. Aceasta se învredniceşte să audă şi de acum nu mai este slugă ci fiu şi moştean lui Dumnezeu prin Hristos. Nu se mai teme de Dumnezeu pentru munci, ci pentru dragoste, precum zicea marele Antonie: „Mie nu-mi mai este frică de Dumnezeu, ci-L iubesc pe El”. şi Domnul a zis lui Avraam când voia să jertfească pe fiul său: Acum am cunoscut că tu te temi de Dumnezeu, însemnând desăvârşita frică ce se face din dragoste. Altfel, cum ar fi zis Dumnezeu lui Avraam: tocmai acum am cunoscut că te temi, când Avraam nu scârbise pe Dumnezeu mai înainte, ci tot supus a fost şi a urmat toate poruncile lui, lăsându-şi toate ale sale şi nemernicind în pământ străin şi intre oameni idolatri şi cu totul necunoscatori ai numelui lui Dumnezeu? Însă după toate acestea, tocmai când a suferit acea înfricoşată ispită a jertfirii fiului său şi a arătat dragoste desăvârşită către Dumnezeu, hotărând să junghie pe unul născut, fiul său Isaac, atunci i-a zis Dumnezeu: acum am cunoscut că te temi tu de Dumnezeu. Cu adevărat, pentru această desăvârşită frică a sfinţilor i-a zis pentru că sfinţii nu de frica muncii sau pentru vreo plată făceau voia lui Dumnezeu, ci numai pentru dragostea Lui, temându-se să nu facă ceva împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea zice, dragostea scoate afară frica. Însă, precum am zis, nu poate câştiga cineva frica cea dintâi, de nu va avea mai înainte frica desăvârşirii, după cuvântul: începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. şi iarăşi: începutul şi sfârşitul este frica de Dumnezeu. Început fiind frica cea începătoare, de la care se ajunge la frica cea desăvârşită a sfinţilor. cât pentru noi, frica cea dintâi este cea care ne păzeşte de toată răutatea, căci zice: de frica Domnului se depărtează fiecare de răutate. Căci în ce chip sluga întâi de frică începe a sluji, apoi deprinzându-se şi mulţumind pe stăpân, îndrăzneşte a cere şi plată, şi aşa multă vreme sluga mulţumind pe stăpân cu slujba, iar stăpânul îndulcind pe slugă cu plata, se alcătuieşte între dânşii o dragoste, încât stăpânul începe a socoti pe acea slugă bună ca pe un fiu, iar sluga pe stăpânul său ca pe un părinte; aşa şi noi, întâi începem a ne teme de Dumnezeu pentru muncile viitoare, apoi ne sârguim a-l sluji pentru plată, şi ostenindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu vreme îndelungată, şi deprinzându-ne a face binele, ajungem a gusta dulceaţa dragostei Lui, de care apoi nimic nu ne mai poate desparţi, precum zice apostolul. Ajungem în starea fiului, iubind fapta bună pentru însăşi bunătatea ei şi temându-ne să nu o pierdem pentru că o iubim. De aceea proorocul arătându-ne deosebirea dintre aceste două frici zice: veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine şi vă voi învăţa frica Domnului; cine este omul cel ce doreşte viata şi care iubeşte să vadă zile bune? Luaţi aminte, fraţilor la fiecare grai al proorocului, ca să vedeţi câtă putere are. Întâi zice: veniţi către mine, chemându-ne la faptele cele bune, apoi adaugă: fiilor. Sfinţii pe aceia numesc fii, care se întorc prin cuvânt de la faptele cele rele spre cele bune, precum zice şi apostolul: fiii mei pentru care sufăr durerile naşterii până se va închipui Hristos întru voi. După ce ne cheamă şi ne îndeamnă spre această schimbare, zice: frica Domnului vă voi învăţa pe voi. Vedeţi îndrăznirea sfântului? Noi când vrem să grăim ceva despre vreun bine, totdeauna zicem: poftiţi să vorbim puţintel şi de frica lui Dumnezeu sau despre altă faptă bună. Iar sfântul nu aşa, ci cu îndrăznire a zis: veniţi, fiilor să vă învăţ frica lui Dumnezeu. ªi adaugă: cine este cel ce voieşte viata şi să vadă zile bune? Apoi, ca şi cum ar răspunde cineva că el voieşte să înveţe cum să trăiască şi să vadă zile bune, zice: opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug, tăind îndată lucrarea răutăţii prin frica de Dumnezeu. A opri limba de la rău înseamnă a nu mustra pe vecinul tău, nici a-l sminti cu ceva, a-l păgubi sau a-l osândi; iar a nu grai buzele tale minciuna însemnează a nu meşteşugi, nici a vicleni în vreun fel să înşeli pe fratele tău. Apoi zice: fugi de rău şi fă bine. Întâi a grăit numai de câte un păcat, adică de clevetire, de minciună, apoi a cuprins toate răutăţile, într-un cuvânt zicând: fugi de la rău, adică depărtează-te de la tot lucrul aducător de păcat. Dar nu s-a oprit aici, ci a adăugat: şi fă bine. Pentru că sunt unii care nu fac nici un rău, dar de nu vor face nici un bine, nu-i destul; că este cineva care nu năpăstuieşte, dar nici milostenie nu face; unul nu pizmuieşte, dar nici nu iubeşte pe altul. Pentru aceea a zis proorocul: fugi de rău şi fă binele, arătându-ne cele trei stări de care am zis: întâi ne învaţă frica de Dumnezeu, apoi ne porunceşte să ne depărtam de rău şi mai pe urmă ne îndeamnă să începem şi bunătatea. Că de nu se va învrednici cineva a se opri de la rău şi să fugă de el, atunci lucrează binele fireşte, povăţuindu-se spre săvârşirea faptei celei bune. După ce a grăit acestea prea bine şi după rânduială zice: caută pacea şi o urmează pe ea; adică nu numai să o cauţi, ci şi cu multă sârguinţă aleargă să ajungi la ea. Fiţi cu luare aminte la acest cuvânt şi vedeţi iscusinţa sfântului. Când se va învrednici cineva să fugă de rău şi să facă bine îndată îi vine război de la vrăjmaşul. Deci se sileşte, se osteneşte, se străduieşte nu numai de teama de a nu se întoarce iarăşi la răutate, dar ca să nu piardă plata ce nădăjduieşte să ia pentru binele făcut. Astfel luptându-se şi făcând război cu vrăjmaşul, face binele cu mare trudă şi zdruncinare. Iar când se va învrednici să se umbrească de ajutorul lui Dumnezeu şi va începe a se deprinde întru obişnuinţa binelui, atunci cunoaşte odihna, atunci se linişteşte, atunci înţelege ce este scârba războiului şi bucuria păcii. De aceea o iubeşte, se nevoieşte şi aleargă după dânsa, ca să o câştige deplin. Oare cine este mai fericit decât sufletul care se va învrednici să ajungă la această măsură? Acela, precum am zis, ajunge în starea fiului, după cum zice adevărul: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Acel suflet nu face binele pentru altceva, decât numai pentru însăşi desfătarea de acest bine. Nimeni altul nu ştie câtă bucurie are acel suflet, decât numai cel ce a gustat dulceaţa faptei bune. Atunci acela simte şi frica desăvârşită, precum am zis mai sus.

Iată că v-am arătat ce este frica cea deplină a sfinţilor şi ce este cea începătoare; din ce te izbăveşti şi unde ajungi prin frica de Dumnezeu. Acum să vedem din ce vine frica de Dumnezeu şi din ce se depărtează.

Părinţii au zis că frica de Dumnezeu se câştigă din aducerea aminte de moarte şi de muncile viitoare; din cercetarea în fiecare seară a felului cum ai petrecut ziua, şi iarăşi dimineaţa a felului cum ai petrecut noaptea; din neîndrăznire şi din locuirea împreună cu un om temător de Dumnezeu, precum se zice că un frate a întrebat pe un bătrân: Ce voi face părinte, ca să mă tem de Dumnezeu? La care a răspuns bătrânul: mergi de locuieşte cu un om temător de Dumnezeu şi acesta te va învăţa. Cele împotriva acestora gonesc de la noi frica de Dumnezeu, adică: neaducerea aminte de moarte şi munci, neluarea aminte de noi înşine, necercetarea felului cum petrecem şi trăirea fără de grijă, locuirea cu oameni fără frică de Dumnezeu şi mai vârtos îndrăznirea, adică neruşinarea de oameni, care este mai rea decât toate. Aceasta este adevărata pierzare, că nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea. De aceea, avva Agaton, când a fost întrebat pentru îndrăznire, adică pentru neruşinare, a spus că se aseamănă cu o mare văpaie de foc, care când se aprinde, fug toţi de dânsa, fiindcă arde şi mistuie toate. Auziţi fraţilor, greutatea patimii, vedeţi urgia, vedeţi răutatea ei! ªi fiind întrebat mai cu dinadinsul avva, de este cu adevărat aşa de rea îndrăznirea, a răspuns: nu este altă patimă mai rea decât neruşinarea, care este maică a tuturor răutăţilor. Foarte bine şi cu înţelepciune a zis: pentru că dacă izgoneşte din suflet frica de Dumnezeu care ne depărtează de la rău, e limpede că unde nu este frica de Dumnezeu, acolo sunt toate patimile. Dumnezeu să ne izbăvească de aceasta fiară otrăvitoare!

Îndrăznirea este de multe feluri: prin pipăire, cu cuvântul, cu vederea. Din neruşinare ajungi la vorbă deşartă, la cuvinte urâte, la desfrânare, îndemnând şi pe alţii la râs neruşinat. Îndrăznire este şi de a te apropia de altul fără trebuinţă, a-l apuca şi a întinde mâna la ceva cu netrebnicie; a împinge pe cineva, a răpi cu sila ceva sau a te uita la altul cu neruşinare. Pe toate acestea le face îndrăznirea, care se sălăşuieşte în sufletul lipsit de frica de Dumnezeu, şi din ea puţin cate puţin, ajungi la defăimare. Pentru aceea, Dumnezeu, când a dat poruncile legii a zis: Faceţi cucernici pe fiii lui Israil! Pentru că din neevlavie, din desfrânare şi din neruşinare ajungi să nu cinsteşti chiar pe Dumnezeu şi să defaimi poruncile Lui. De aceea, nu este rău mai mare decât îndrăznirea, pentru că ea pierde evlavia, goneşte frica de Dumnezeu şi naşte hula. Având îndrăznire unul către altul, ne desfrânam unul pe altul, nu ne băgam în seama, ne grăim de rău şi ne ocărâm şi de vedem ceva spre care a căuta nouă înşine nu ne este de folos, alergăm îndată şi bârfim, îl aruncăm şi în inima altui frate, stricându-ne nu numai pe noi, ci şi pe el smintindu-l, punând în sufletul lui otrava omorâtoare. Având el adesea mintea spre rugăciune sau spre alt lucru bun, mergem şi-l tulburăm, şi nu numai îl zăticnim de la acel bine, ci îl aducem şi în ispită. si nu este lucru mai greu decât acesta, adică, nu numai pe sine a se strica, ci şi pe fratele său.

Avva Dorotei: Pentru conştiinţă

Dumnezeu când a făcut pe om a sădit într-însul o dumnezeiască scânteie de luminare, ca un cuget mai călduros şi ca un cuvânt povăţuitor minţii omeneşti, ca să deosebească binele de rău. Aceasta este legea cea firească, ce se numeşte conştiinţă. Aşa Isaac săpa puţurile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii şi toţi sfinţii, înainte de a se fi dat legea cea scrisă au plăcut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru păcatele neascultării, atunci ne-a trebuit legea cea scrisă, ne-au trebuit sfinţii prooroci, ne-a trebuit însăşi venirea Mântuitorului nostru Hristos ca să o lumineze şi să o învieze, ca să aprindă iarăşi scânteia întunecată din nepăzirea poruncilor.

Acum în mâna noastră stă, fie să oprim această conştiinţă, fie sa o lăsăm să strălucească şi să ne lumineze de o vom asculta; pentru că de ne zice: fă aceasta şi nu o ascultăm şi de ne mai îndeamnă să nu o băgăm în seamă, ci o trecem cu vederea, o înecăm şi nu mai poate să ne povăţuiască din greutatea ce este asupra-ne. Că fiind lipsiţi de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apă tulbure in care nu-ţi mai poţi vedea faţa, iar noi nemaisimţind ce ne învaţă ea, ajungem să credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinţă, căci nu există cineva să nu o aibă, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Conştiinţa niciodată nu piere, ci pururi ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar dacă noi, nu o simţim, pentru că nu o băgam în seamă şi o călcăm, precum am zis.

Pentru aceasta proorocul plânge pe Efraim, zicând: a asuprit Efraim pe potrivnicul său şi a călcat judecata! Împotrivitor numind conştiinţa. De aceea zice şi la Evanghelie: caută de te împacă cu potrivnicul tău degrabă, cât eşti cu el pe cale, ca să nu te dea judecăţii, că judecătorul dându-te pe mâinile slugilor, te va pune la închisoare, de unde, adevărul îţi zic, nu vei ieşi, până nu vei plăti şi cel din urmă bănuţ. Oare de ce numeşte conştiinţa împotrivitor? Pentru că se împotriveşte voii noastre celei rele, ne mustră pentru ceea ce ni se cade să facem şi nu facem, de aceea se numeşte împotrivitor şi porunceşte de asemenea zicând: caută de te împacă cu potrivnicul tău cât eşti pe drum. Drumul, precum zice marele Vasile, este lumea aceasta.

Să ne sârguim dar, o fraţilor, să ne împăcam cu conştiinţa, până suntem în această lume! Să nu o lăsăm să ne mustre cu ceva, ci să o ascultăm şi la cel mai mic lucru, pentru ca să ştiţi, de la cele mai mici lucruri, cu nebăgare de seama şi cu călcarea, ajungi şi la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grăi acest cuvânt? Ce este de voi gusta această mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta şi din ce este aceea, ia obiceiul rău, ajungând să defaime şi cele mai mari, şi cele mai grele şi calcă ştiinţa lui. Astfel, puţin cate puţin, sporind cu răutatea, se primejduieşte şi vine întru nesimţirea cea desăvârşită. Drept aceea, să luam aminte fraţilor, să nu defăimăm nici faptele cele mici, ca să nu se facă întru noi rea deprindere. Să luam aminte să păzim faptele cele mici până sunt uşurele, ca să nu se îngreueze; că şi faptele bune ca şi păcatele, încep de mici ca să se facă mari. De aceea ne porunceşte Domnul să nu ne împotrivim conştiinţei noastre, ci să ne împăcam cu ea, zicându-ne ca şi cum ne-ar deştepta: vezi ce faci ticăloase, caută de te împacă cu pârâşul tău cât eşti pe cale cu dânsul, arătându-ne şi primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca să nu te dea judecăţii, iar judecătorul te va da slugilor şi te vor pune în temniţă, de unde adevărul îţi zic, nu vei scăpa până ce nu vei plăti toată datoria. Conştiinţa, precum am zis, şi acum ne mustră, ori la bine ori la rău şi ne arată ce trebuie să facem şi ce să nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâş în veacul cel viitor. De aceea zice: ca să nu te dea judecătorului şi celelalte.

Paza conştiinţei este de trei feluri: faţă de Dumnezeu, faţă de vecinul său şi faţă de cele materialnice.

Faţă de Dumnezeu, nedefăimând poruncile Lui şi a te păzi să nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreşte cineva a face şi nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din conştiinţa ta faţă de Dumnezeu.

Faţă de vecin o păzim când nici facem, nici grăim, nici cu chipul însemnăm, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce ştim că scârbesc sau smintesc pe vecin, că şi chipul şi vederea de multe ori sminteşte pe vecin. Chiar şi de cele ce ştii că pot să dea bănuială că le faci înadins ca să pricinuiască sminteală şi scârbă vecinului, să te păzeşti a le face. Aceasta este a păzi conştiinţa către vecin.

Iar paza conştiinţei faţă de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuinţăm rău, adică nu lăsam să se risipească ceva in zadar, nici să se cheltuiască în deşert şi nici să se strice din nebăgare de seama, ci purtăm grijă de ele cu luare aminte ca sa le păstrăm şi să le ferim; precum a zice de pildă: poate cineva să poarte cămaşă nespălată două săptămâni, sau trei, sau şi o lună, iar el o spală adesea şi mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare şi nu mai poartă grijă să o ia, ci o arde soarele, şi în loc să-i ţină alte cinci luni sau şi mai mult, se strică curând. De asemenea şi la aşternut. Cineva poate să-şi împlinească trebuinţa şi cu un acoperământ de rând, totuşi nu se mulţumeşte, ci caută să aibă aşternut mai bun; sau are vreun covoraş de lână şi caută să-l schimbe ca să ia unul mai nou sau mai frumos; îşi poate împlini nevoia şi cu un acoperământ cum s-ar întâmpla, dar nu se mulţumeşte cu acela, ci cere mai bun şi se gâlceveşte dacă nu i se dă, începând a răbufni către fratele său şi a zice: pentru ce cutare are aceasta şi eu n-am? (unul ca acesta este departe de vieţuirea călugărească). Tot aşa şi la bucate. Poate cineva trăi şi cu puţină varză, cu legume sau puţine măsline; totuşi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.

Avva Dorotei:Pentru smerenie

Un bătrân a zis că mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvântul bătrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrânare, mai ales că şi apostolul zice: cel ce se sârguieşte spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: Începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem în primul rând milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar apostolul zice: fără credinţă nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lăsându-le pe acelea a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrânul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvârşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gând şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvântul ce auzim să zicem: Iartă! fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, câtă putere are smerenia? Diavolul însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trândăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie, însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvârşit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele". Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre împărăţia cerurilor; şi precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire". […] Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndată se defaimă şi se osândeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecând fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mânie, nici face pe altul să se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Încă sunt două feluri de smerenie, precum sunt şi doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteşte pe fratele sau şi-i zice cuvinte urate, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cate puţin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvârşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut, fraţilor, pe cineva odată intru aceasta ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvânt, îl scuipa şi-i zicea: “Cine eşti tu? Nu cunosc decât pe Zosima şi pe Macarie”. Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: “nu ştiu decât pe Vasile şi Grigorie”; iar peste putină vreme şi pe aceştia a început a-i defaima zicând: “nu ştiu decât numai pe Petru şi pe Pavel”. Acestuia I-am zis: “Frate, curând o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia”. şi credeţi-mă, peste putina vreme a început să zică: “şi cine este Petru şi Pavel? Nu sunt nici aceştia nimic, afara de Sfânta Treime”, iar ,mai pe urma s-a mândrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit. De aceea, suntem datori fraţilor să ne nevoim din toata puterea noastră, să nu primim mândria cea dintâi. Să ştiţi şi aceasta că este o mândrie mireneasca şi este o mândrie călugărească. Mândria mireneasca înseamnă a te mândri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decât el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Când vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mânăstirea lor este mai mare şi mai bogata, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se afla în mândria cea lumeasca. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cântă bine, că este blând şi slujeşte cu credinţa şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de lauda decât cele dintâi, tot ale mândriei lumeşti sunt. Are mândrie călugăreasca cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirând şi alte fapte bune ce face. şi de nu putem nicidecum să nu ne mândrim să ne mândrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mândria cea dintâi şi ce este cea de a doua, care este mândria lumeasca şi care cea călugăreasca. Deci să venim acum şi la cele doua smerenii. 

Obama i s-a vândut lui Soros

Informațiile potrivit cărora Soros îi dictează lui Obama unde și ce bani să dea par să prindă contur. Soros nu este numai cel care cumpără rezervele de cărbune ale unei țări întregi precum Kosovo sau cumpără drepturile de exploatare ale unor mari rezerve de gaze de șist ale unui stat precum Polonia.

Soros se află în spatele unor decizii strategice ale celui mai puternic om de pe planetă. Cel puțin, acestea sunt concluziile unei lucrări de amploare care tocmai a apărut în Statele Unite, scrisă de Peter Schweizer, un conservator care și-a făcut studiile la Oxford Univeristy și care a fost consilier pe probleme de politică externă al lui Sarah Palin.

Ce spune Peter Schweizer în lucrarea sa "Throw Them All Out"?

Miliardarul George Soros i-a dat președintelui american Barack Obama direcții despre cum să aloce așa numitele "pachete de stimulare a economiei" într-o serie de întâlniri private pe care Soros le-a avut cu consileierii de rang înalt ai Casei Albe.

Soros l-a întâlnit pe economistul șef al lui Obama pe data de 25 februarie 2009, dar și cu alți oficiali pe datele de 4 martie și 25 martie, exact în perioada în care se luau hotărâri cu privire la planul de stimulare a economiei. Tot în primul trimestru al anului 2009, Soros a cumpărat pachete de acțiuni la companii care în cele din urmă au beneficiat de fonduri la stat.

Câteva exemple concrete:

Soros și-a dublat deținerile la Hologic, o companie  din industria medicamentelor care a beneficiat de ajutor de stat.

Soros și-a triplat deținerile la producătorul de software Emulus, care a beneficiat de fonduri printr-un program de dezvoltare a infrastructurii de internet.

Soros a cumpărat un pachet de 210.000 de acțiuni la Cisco și o companie numită Extreme Networks, companie care s-a ocupat de instalarea de internet prin fibră optică în mediul rural, prin strategia de dezvoltare a infradtructurii de internet a lui Obama.

Soros a cumpărat 1,5 milioane de acțiuni la merican Electric Power, o companie căreia Obama i-a dat un miliard de dolari în iunie 2009.

Soros a cumpărat acțiuni la Ameren, o companie care a primit un credit de 540 de milioane de dolari de la Departamentul american pentru Energie.

În al doilea trimestru din 2009, Soros a cumpărat compania Blackboard, care activează în domeniul tehnologiei educației și care a primit fonduri de stat în cadrul unui program de stimulare a mediului educațional.

Soros a cumpărat Burlington Northern Santa Fe și CSX, ambele beneficiare de fonduri pentru dezvoltarea infrastructurii de cale ferată.

SURSA: Big Government 

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/lovitura-suprema-obama-i-s-a-vandut-lui-soros-156953.html