Avva Dorotei: Pentru ca să umblăm pe calea lui Dumnezeu cu luare aminte

Să ne sârguim fratilor, pentru mântuirea noastră şi să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea in zadar, căci cu adevărat, mult vom căuta zilele acestea şi nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoieste-te să-ti câstigi ceea ce ai cugetat când ai iesit din lume! Iar noi, ne aflăm in mare lenevire, şi nici pentru ce am lăsat lumea nu ştim, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârsim. Pentru aceea, nu numai că nu sporim, ci şi pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuieste că nu suntem cu luare aminte şi cu pază in inima noastra. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim putin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că desi are cineva osteneală la inceput, dar putin câte putin sporeste inainte şi apoi cu odihnă săvârseste faptele cele bune, că vazând Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Căci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar şi vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre osardie şi apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange şi primeste duh, adică nevoieste-te şi vei dobandi fapta cea buna. Eu când invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult mă osteneam şi când mergeam sa iau invatatura, adică (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar dacă nu am incetat silindu-mă, mi-a ajutat Dumnezeu, şi atât m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa ştiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Şi cu toate ca aveam prieteni şi eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa mă duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara când ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie mă scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei şi apoi mă intorceam iarăşi la chilia mea, indeletnicindu-mă cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu mă grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, şi aşa, orice gaseam pranzeam, însă cartea nu lipsea de langa mine, ci şi mancand mă plecam şi citeam pe dansa. Chiar şi când mă culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas şi de mă fura putintel somnul, indata saream iarăşi la citire. Seara, dupa ce mă intorceam de la vecernie şi aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Şi atâta eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu mă indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atâta ravna şi pofta ca sa se deprinda şi sa se imbogateasca, cu atât mai vartos spre fapta buna. Şi aşa simteam un indemn şi o mare indraznire din aceasta pilda.

Deci, şi din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca şi sa glumeasca. Căci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste şi cu altceva decat cu acel mestesug, aşa şi cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua şi noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa  se deprinda şi sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa aşa, nu numai ca nu sporesc, ci se şi tulbura totdeauna şi se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc şi greseste. Pentru aceasta şi acel sfant bătrân a zis: Umblati pe calea cea împărătească şi masurati şi milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atât lucrul cel peste masura (adică ipervoli) cat şi cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adică elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea împărătească". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, când nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adică fapta cea buna". Ca şi cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea şi aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc şi acei viermi apoi mănâncă lemnul; şi precum fierul

din sinesi facand rugina, aceea il roade, şi moliile strica hainele din care se fac; tot aşa şi sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare şi apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot aşa şi rautatea pe cei rai, pe care o vedem şi la bolile trupesti. Când cineva iese din randuiala şi nu-şi chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale şi din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarăşi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este şi rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este in mijlocul mandriei şi al fatarniciei; tot aşa şi cucernicia este in mijlocul rusinii şi al obrazniciei, aşa şi celelalte fapte bune. Deci, când se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu şi macar ca il vezi mancand, band, dormind şi el ca şi ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adică spre prinos, sau spre lipsa şi i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea. 

Iara dar, aceasta este calea cea împărătească, pe care au umblat toti sfintii, iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care trebuie sa le numere cineva, adică unde se afla, la ce loc, a ajuns şi la ce stare a venit. Căci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Şi iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc şi raman, altii zece şi inceteaza, altii pana la jumatatea caii şi ostenesc, iar altii abia ies din cetate şi raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori însă se intampla de merg doua - trei mile de loc şi apoi gresesc drumul şi umbla ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate şi ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Aşa suntem şi noi: toti ca dintr-o cetate am iesit din lume şi am venit la manastire, avand toti un cuget, adică, sa castigam fapte bune. Însă unii am inceput putintel şi am ramas, altii mai mult şi am statut, altii pana la jumatatea caii şi ne-am oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot in patimile lumii şi in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarăşi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru şi ramanem afara din cetate şi nimic nu ne folosim, ca de am şi ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram. Şi astfel nu implinim cugetul cu care ne-am calatorit când am iesit din lume. Deci fiecare din noi sa se socoteasca unde este; dacă a iesit din orasul sau şi s-a departat, sau a ramas afara la poarta, iarăşi intru putoare, dacă a umblat putin sau mult; dacă a ajuns la mijlocul drumului, sau dacă umbla doua mile şi se intoarce cinci; dacă a ajuns pana la poarta cetatii sau dacă a intrat in Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se afla. In trei stari se poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a pacatui, altul care paraseste pacatul şi altul care il dezradacineaza. Cel ce lucreaza pacatul, este cel care se afla pacatuind; cel ce se opreste este cel ce nici nu il face neintrerupt, dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta putin şi iarăşi se supune patimii. Iar cel ce drzradacineaza patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii pana o biruieste şi se izbaveste de ea. Însă aceste trei stari, au multa latime de cercetare. Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa grăim despre mandrie? sau despre curvie?  sau mai bine sa vorbim despre trufie, fiindca mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta patimea, nu poate suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant se tulbura şi-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste asupra-i şi, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis şi mai multe decat cele ce i-a grait; gaseste cuvinte şi mai amare ca sa-i raspunda şi zice: fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci am sa-i zic şi eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget, nepotolindu-şi mania. Aceasta este o stare a rautatii din indelungat obicei intarita. Dumnezeu sa ne izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare ca aceasta este hotarata de munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu neincetata lucrare, este osandit muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va vrea sa se indrepteze, nu poate singur sa-şi biruiasca patima sa, de nu va avea ajutorul sfintilor. Drept aceea se cade sa ne nevoim a dezradacina patimile, inainte de a le obisnui.

Este un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura şi zice şi el cinci sau zece pentru unul, şi se scarbeste asemenea celui dintai, ca nu i-a zis şi altele mai rele şi tine şi manie, dar putine zile şi apoi se intoarce; unul tine numai o zi manie şi se impaca, iar un altul indata se tulbura, ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar iarăşi in graba se potoleste şi se linisteste. Toti acestia, ca şi cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste porniri, sunt in osanda de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire intre ei.

Sa spunem şi despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant şi se intristeaza intru sine şi se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se şi ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda cuvant, este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant prost, dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, însă se defaima pe sine, pentru ce sa se mahneasca, şi-i pare rau de aceasta. Iata acestia sunt dintre acei ce se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica primejdiei, macar ca şi intre dansii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se iar nu lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei şi cel ce se osandeste pe sine ca n-a suferit ocara cu multumita); şi mai mare deosebire au decat cei ce se afla intru lucrarea pacatului, căci toti acestia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc sa inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci se intristeaza. Pentru care şi zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste sufletul, nu tine multa vreme. Însă au datoria sa se cerceteze pe sine, dacă nu cumva, desi nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se impotrivesc şi de aceea se biruiesc şi se ranesc. Sunt şi unii care se sarguiesc sa inceteze vreo patima, însă pentru alta patima: ca cel ce tace şi nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se numara cu cei ce lucreaza pacatul şi in zadar se inseala pe sinesi.

Acum sa grăim şi despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se bucura dacă va fi necinstit, însă ca sa aiba plata. Unul ca acesta este dintre cei ce dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura fiind batjocorit, însă pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit şi cum ca el este vinovat. Acesta dezradacineaza patima cu pricepere. Căci a fi necinstit şi a te invinui pe sineti şi a primi cele ce ti se intampla ca şi cum ti s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: căci tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie sa ştie ca aceasta este ceea ce cere, adică sa-i vina vreo necinste. Şi când va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca şi el insusi pe sine sa se defaimeze şi sa se necinsteasca in gandul sau. Este şi altul mai cu inalta intelepciune, care nu numai ca se bucura când este batjocorit de cineva, şi se socoteste vinovat, ci se intristeaza şi-i pare rau pentru ce sa fie el pricina de tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca de aceasta stare.

Vedeti cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa vedem in ce stare suntem. Dacă savarseste cineva cele ale patimii sale din voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de obicei şi rapindu-se il face şi apoi indata se scarbeste şi se intristeaza ca a gresit; sau dacă se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta patima, precum am zis ca este atunci când cineva tace din trufie, sau din placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina patima şi o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa ştie unde se afla şi la ce mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne cercetam pe noi, ci şi intr-un an sa facem cercare şi intr-o saptamana sa ne ispitim şi intr-o luna sa iscodim starea noastra şi sa zicem: in saptamana cealalta nu eram ingreuiat de cutare patima, oare acum mă aflu? Şi iar: anul trecut eram biruit de cutare patima, oare acum cum sunt? Şi aşa sa ne cercetam de am sporit ceva, sau tot in aceiasi stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne invredniceasca ca dacă nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne oprim de la lucrarea pacatului şi sa incetam patima. In adevar, greu lucru este a se afla cineva faptuind pacatul şi nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti.

Cel ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi cu mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu cel ce este sagetat de vrajmasi însă fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde sagetile vrajmasului sau şi le frange sau le arunca inapoi, in inima vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar arcurile lor sa se sfarame.

Deci, fratilor, şi noi sa ne silim şi de nu putem sa intoarcem sabia lor in inima lor, macar sa nu primim sagetile lor şi sa le infigem noi insine in inima noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim raniti de vrajmasul.

Domnul Dumnezeu cel bun sa ne acopere şi sa ne dea pricepere şi povatuire spre calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea şi inchinaciunea, in veci,

Amin!