De câteva zile cerurile s-au deschis și plouă mărunt și trist. Mai ales în suflet. S-a încheiat drumul pământesc al unui om-lumină și parcă s-a făcut întuneric. E vreme doar pentru rugăciune, și glasuri de Psaltire se aud, din pământ până în adâncul Cerului.
Dacă timpul poate fi măsurat în lumină, de ce nu și oamenii? Un OM-LUMINĂ mi-a hărăzit Dumnezeu să întâlnesc. Și ce întâlnire! Suspendată pe veci între Nadir și Zenit, împodobită cu colți de lup și funii mântuitoare, pironită pe cruciulițe din os cu umbre de gratii, inundată de o blândețe și de o generozitate coborâte din icoane, întâlnirea această trece dincolo de viață și de moarte.
Dacă ochii noștri ar putea vedea dincolo, priveliștea ar fi uluitoare. O horă a sfinților, o horă a bucuriei s-a încins în Rai, și în mijlocul ei un suflet frumos dansează un dans popular învățat în hrubele pământului de la Jenică Bărbier.
Sfinții l-au iubit, cu siguranță, mai mult decât oamenii. Și l-au încununat cu nimbul sfințeniei sub ochii noștri nevolnici, ca să ne dea un semn - al câtelea, oare? - de Dincolo. Căci focul inimii acestui OM-LUMINĂ i-a încălzit trupul pe catafalc. Ce minune!
A căzut o stea? S-a mai aprins în Cer o candelă pentru sufletul Neamului Românesc! Ea poartă numele NECULAIE PURCĂREA. (Crina Palas)
