CUVANT AL PARINTELUI ILIE CLEOPA LA SCHIMBAREA LA FATA

Parintilor, fratilor si iubiti credinciosi,

Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare are un brau, cu care este incinsa de-a lungul anului. Pe acest brau se gasesc douasprezece margaritare preascumpe si preasfinte, adica cele douasprezece praznice imparatesti.
De aceea, la aceste dumnezeiesti praznice, predicile sunt mai grele si mai dogmatice, pentru ca in aceste praznice este aratata toata taina iconomiei in trup a lui Iisus Hristos si toata mantuirea neamului omenesc.
Astazi este dumnezeiasca Schimbare la Fata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest mare eveniment din viata Mantuitorului nostru, aceasta mare sarbatoare si prealuminat praznic s-a petrecut in anul treizeci si trei al vietii Domnului nostru Iisus Hristos si in ultimul an al propovaduirii Sale.
Mantuitorul era pe atunci in partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a marturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevarat. El i-a intrebat pe apostoli : Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului ? Iar apostolii ziceau : Doamne, unii zic ca Tu esti Ilie, altii zie ca esti Ieremia sau altii, ca Tu esti unul din prooroci ( Matei 16, 13-14 ).
Iar Mantuitorul, vrand sa scoata din mintea lor aceasta mare greseala, ca El ar fi unul din prooroci, care s-ar fi reintrupat, ( ca sa scoata din mintea lor si a tuturor popoarelor crestine de mai tarziu ), a binevoit sa-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan si pe Iacov, fratele sau, si sa-i suie pe varful Muntelui Tabor.
Acolo, cei trei apostoli, fiind obositi de calatoria muntelui - ca muntele este mare, lung si inalt -, cand au ajuns cu Mantultorul sus, de mare oboseala, au stat jos si s-au odihnit pana au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mantuitorul S-a schimbat la fata inaintea lor. Hainele Lui s-au facut ca lumina, fata Lui stralucea mai mult decat soarele, iar ei, vazand aceasta, s-au spaimantat foarte si au vazut ca statea in vazduh si vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise si cu Ilie.
Moise era icoana si inchipuirea Mantuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie pana la primirea legii, mai inainte de venirea lui Hristos; si Ilie, cel mai slavit dintre prooroci, care va veni si la a doua venire sa predice Evanghelia trei ani si jumatate pe pamant, impreuna cu Enoh si Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca sa intoarca poporul evreiesc la dreapta credinta.
Stand ei asa si privind la Mantuitorul, auzeau cum vorbea Mantuitorul cu Ilie si cu Moise in limba aramaica, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o faca El in Ierusalim si pentru preaslavita Lui patima, pentru rastignire, pentru moarte si inviere.
Apostolii auzeau, dar erau imbatati de lumina, de frica si de cutremur, ca un nor deodata a cuprins varful Taborului. Dar norul acesta nu era intunecat, ci luminos ca soarele si se intindea de la cer pana la pamant si un glas din nor, de sus, s-a auzit : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit. Pe Acesta sa-L ascultati ! ( Matei 17, 5 ).
Dar, stand ei, deodata au disparut cei doi prooroci . Ilie s-a dus in tara sa si Moise s-a ridicat la cer, iar ei au ramas uimiti, intelegand ca Hristos nu-l Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i Ieremia, ci este Cel Care l-a sfintit pe Ieremia in pantecele maicii lui, si iarasi ca Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise, pentru ca Dumnezeu anume a voit sa se arate acesti doi prooroci, ca El este Dumnezeul proorocilor si nu unul din prooroci.
O, minunile Tale, Doamne ! Ce era pe Tabor acum ? Taborul luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele doua Testamente : Testamentul Vechi era reprezentat prin Ilie si prin Moise, Iar Testamentul Nou, prin cei trel apostoli : Ioan Evanghelistul, Iacov si Petru.
" Acolo - zice dumnezeiescul parinte Efrem Sirul - au vazut apostolii pe prooroci si proorocii pe apostoli. A vazut iconomul Tatalui, adica Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, caruia i s-au dat cheile imparatiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a vazut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, si s-a facut Muntele Taborului in chipul Bisericii ".
Acolo se aude si glasul Tatalui, dupa ce pleaca cel doi prooroci, Care zice : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati !
Petru Apostolul, care iubea mult pe Mantuitorul, ca si Ioan Evanghelistul, nestiind ce vorbeste - cum spune Evanghelia -, ar fi vrut ca bucuria, lumina si dulceata aceea pe care o vazuse acolo, sa ramana cu el totdeauna. De aceea, cand a vazut pe Tabor pe cei doi prooroci, ii spune Mantuitorului : Doamne, bine este sa stam noi aici ! Sa facem aici trei colibe ! Tie una, lui Moise una si una lui Ilie ! ( Matei 17, 4 ). Dar uitase ca-i trebuie si lui coliba si lui Ioan Evanghelistul si lui Iacov ! Dragostea lui era sa-i umbreasca pe cei trei pe care-i vazuse.
Iar Mantuitorul, parca-i zicea lui Petru :
" O, Petre, vrei sa-mi faci Mie coliba ? Iata indata vine coliba !"
Si inca stand ei de vorba, un nor luminos i-a acoperit pe dansii. Un nor plin de stralucire si de lumina ii umbrea, le tinea si umbra si lumina. Si-i zicea Mantuitorul lui Petru : " Iata, Petre, coliba ! Mai vrei sa faci coliba ? Eu ti-am adus nori din cer, ca sa te umbreasca si sa te lumineze. Adu-ti aminte, Petre, ca n-am nevoie aici de colibele tale ! Eu sunt care am acoperit poporul lui Israel, pe cei 638.000 robiti, care au iesit din robie sub nor. Ii duceam ziua si-i acopeream ca sub aripi de vultur si noaptea ii luminam cu stalp de foc.
Iata, Petre, coliba nefacuta de tine ! Iata nor care straluceste mai mult decat soarele, si-ti tine si umbra ! Deci sa stii, Petre, ca Eu n-am nevoie de colibele tale. Eu pot sa umbresc tot pamantul si tot cerul, ca Eu l-am facut ".
Si atunci, din acel nor preascump, aude Petru glasul Tatalui, al Parintelui, ca se dusesera proorocii. Vine Tatal din cer si marturiseste cine este Hristos. Ce le spune ? " Voi ati vazut ca Hristos nu-i nici Ilie, nici Moise, nici Ieremia. Hristos Dumnezeu, Care-i cu voi pe Tabor, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit; pe Acesta sa-L ascultati !"
Dumnezeu Tatal stia ca Petru o sa-L marturiseasca pe Hristos pana la Roma si acolo avea sa moara rastignit cu capul in jos; si Ioan Evanghelistul avea sa fie ingropat de viu, si lui Iacov avea sa i se taie capul cu sabia de catre Irod. Stia ca pana la moarte vor marturisi pe Hristos.
" Dar sa stiti pe cine marturisiti ! Acesta Care pe Tabor S-a schimbat la fata si hainele Lui se vad acum ca lumina si fata Lui ca soarele, nu este Moise, nu-i Ilie, nici Ieremia, nu este unul din prooroci, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit, Pe Care si la Iordan L-am marturisit, pe Acesta sa-L ascultati ! "
Si asa au luat incredintare mai mult marele Apostoi Petru, cu Ioan si Iacov, ca Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu si nu este unul din prooroci, ci este Dumnezeul proorocilor, Care i-a zidit pe ei in pantecele maicilor lor.
Dar, o, minunile Tale, Mantuitorule ! Ce s-a aratat pe Tabor ? Oare fiinta lui Hristos ? Doamne, fereste ! Ar fi o hula sa gandesti aceasta, ca fiinta era aceea ce iradia din Hristos.
Prin secolul al XII-lea, a fost in Bulgaria o erezie ce se chema " bogomili ". De la aceia au ramas cartile care se numesc " Visul Maicii Domnului ", " Epistolia " si " Cele douasprezece vineri ", carti apocrife pe care Biserica le-a tolerat, dar nu le-a aprobat niciodata.
Acesti eretici aveau pretentia ca ei, atunci cand se roaga, vad fiinta lui Dumnezeu. O, ce mare hula si nebunie ! Fiinta lui Dumnezeu, care n-o vad heruvimii si serafimii si toate puterile cele ganditoare din ceruri, ei aveau pretentia ca, atunci cand se roaga, apare o lumina si vad fiinta lui Dumnezeu !
Era cea mai mare hula adusa lui Dumnezeu, ca cineva poate sa vada fiinta Lui ! Ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan ? Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut ! ( Ioan 1, 18 ). Aici nu face aluzie la Dumnezeu intrupat, ca pe Acela l-am vazut; sau la Dumnezeu, Care se arata lui Avraam, lui Isaia si lui Moise, cu pogoramant si cu inchipuire, ci la fiinta lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a vazut-o niciodata.
Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila la toate taberele mintilor rationale din cer si de pe pamant si nimeni nu poate sa vada ce este El dupa fiinta. Iar acei eretici spuneau ca ei in vremea rugaciunii vad fiinta lui Dumnezeu.
Slava fiintei lui Dumnezeu reflecta raze si se lumina ca soarele, pentru ca El era Insusi Dumnezeu si din dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumina creata, ci necreata, lumina care izvora din dumnezeirea Lui si era slava fiintei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu.
Aceasta era deosebirea intre schimbarea la fata a lui Hristos si a sfintilor Lui, prooroci, patriarhi si cuviosi de mai tarziu.
Tocmai aceasta a fost lupta cea mare si inversunata a Sfantului Grigorie Sinaitul si Sfantului Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte, cu ereticii Varlaam si Achindin, balaurii cei din Calabria Italiei, care-i invinuiau pe sihastrii din Athos ca sunt bogomili, care spun ca vad o lumina in vremea rugaciunii si ca vad fiinta lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul Grigorie Palama, ale carei sfinte moaste, cu toata nevrednicia, le-am sarutat acum cativa ani la Mitropolia din Tesalonic, a fost cel mai mare teolog grec din secolul XIV. El a intrecut pe toti cu teologia lui, fiind mai presus de apofatismul Sfantului Dionisie.
Daca Sfantul Dionisie Areopagitul are cea mai inalta teologie, teologia apofatica sau negativa, Sfantul Grigorie Palama a trecut si peste aceasta. El numai cu putin a intrecut pe dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, prea indumnezeitul la minte, cel mai mare varf al teologiei grecesti. Sfantul Grigorie apara pe parintii din Sfantul Munte, pe isihasti, ca nu sunt bogomili, ca vad lumina mare in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii.
Ei nu vad fiinta lui Dumnezeu, ci altceva vad. Ce vad ? Slava fiintei lui Dumnezeu ! Cititi in Filocalia VII, care o aveti, si vedeti lupta cea mare, care a tinut sute de ani pe tema isihasmului ! Sa vedeti, lumina era care iradia din Hristos, dar nu era fiinta Lui. Auzi ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul : " Din tot trupul Sau izvora raza slavei lui Dumnezeu ".
Deci lumina de pe Tabor nu este fiinta lui Hristos, ci slava fiintei Lui. Sa stiti totdeauna, cei care sunteti teologi ! Ca o sa aveti discutii cu oameni paruti filosofi ai veacului de acum. Niciodata fiinta lui Dumnezeu nu s-a aratat cuiva, ci slava fiintei lui Dumnezeu. De aceea canta Biserica astazi : " ... aratand ucenicilor Tai slava Ta - cat ? nu toata, ci -, pe cat li se putea ".
Deci, slava fiintei lui Dumnezeu s-a aratat pe Tabor apostolilor. Si aceasta se poate arata si sfintilor in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii, celor ce stiu sa se roage cu inima lui Dumnezeu. Dar nu este aceasta fiinta Lui, ci slava fiintei Lui. Sa retineti !
Sa stiti un lucru. Slava fiintei lui Dumnezeu este nedespartita de fiinta Lui. Dupa cum la soare raza nu se desparte de ea, asa si slava lui Dumnezeu nu se desparte de fiinta Lui. Dar nu este insasi fiinta Lui, ci slava fiintei lui Dumnezeu.
Iata ce este, fratiIor, Schimbarea la fata a Mantuitorului. Cum v-am spus la inceput, nu s-a facut luminarea dinafara, ci dinauntru, adica Hristos nu Se lumineaza de altcineva, ca sa straluceasca ca luna, ci invers. La Hristos, lumina care se vedea in Tabor nu era ca la sfintii care se schimbau la fata.
Asa sa intelegeti lumina de pe Tabor, asa sa intelegeti lumina pe care o pot vedea sfintii intr-o mare si inalta rugaciune a inimii. Tot omul este dator sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata ? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie ! Daca a fost hot, sa lase hotia ! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul, sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa faca canonul; si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului.
Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de pacat, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.
Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt :
- Nepatimirea rationala a sufletului sau faptuirea morala;
- Slobozenia duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga cu Dumnezeu prin contemplatia naturala si duh, si
- Odihna duhovniceasca a sufletului rational, ( sambetele sambetelor ), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.

Din invataturile Parintelui Arsenie Boca: "Schimbarea la Fata"

Nicolae Arseniev: „Biserica răsăriteană” (pp. 93-94)
 
<<Motovilov, bărbat foarte evlavios, stăruia necontenit pe lângă bătrânul Serafim să-l lămurească: ce este aceea a fi plin de Duhul dumnezeiesc! Dar lămuririle sfântului Serafim nu-l mulţumeau. Atunci povesteşte însuşi Motovilov, mă cuprinse straşnic de umeri, şi-mi zise: „În acest moment, eu şi cu tine, prietene, amândoi suntem în Duhul lui Dumnezeu. – De ce te uiţi aşa la mine? – Nu pot să mai privesc, Părinte, răspunsei, fiindcă din ochii tăi scapără fulgere. Faţa ţi s-a luminat ca soarele şi nu pot să o mai privesc fiindcă mă dor ochii...>>  Sfântul Serafim zise: <> Şi plecându-mi capul către el, îmi spuse încetişor la ureche: <> Apoi îl privii iarăşi în faţă şi mă cuprinse o teamă şi un respect şi mai mare.

            În plină lumină a soarelui, în lumina mare de amiaza zilei, închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte. Îi vedeţi mişcarea buzelor, expresia schimbătoare a ochilor, îi auziţi glasul, simţiţi că cineva v-a cuprins de umeri – numai nu-i vedeţi mâinile, nici pe el, nici formele lui, ci numai o lumină orbitoare, care se întinde pe întinsul câtorva verste de jur împrejur, luminând cu raza sa limpede covorul de ninsoare care acoperă pajiştea şi pădurea. Şi ninsoare uşoară care pică în jurul meu şi a falnicului bătrân.”

            Aceasta e lumina învierii – care se arată din când în când pe feţele sfinţilor – mărturie de aici a veacului ce va să vie. >>

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, p. 112.

Irina Nastasiu: Actualitatea scrierilor Sfantului Ioan Iacob Hozevitul. "Gândiţi-vă că toţi am rămas ca nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească hrană! Gândiţi-vă că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare ca altă dată şi mântuirea noastră este mai primejduită: de suntem răniţi la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are cine să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire".

„De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!” (Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte azi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, primul sfânt român al secolului XX. Mare nevoitor în viaţa pustnicească şi râvnitor al credinţei strămoşeşti, Sf. Ioan Iacob Hozevitul este autorul unor scrieri de o mare profunzime şi sensibilitate, mai actuale azi, ca niciodată. Scrierile sale duhovniceşti (scrisori, culegeri din Sfinţii Părinţi, traduceri, alcătuiri proprii despre virtuţi şi patimi, toate cu un conţinut moral şi dogmatic), alături de pildele, cugetările şi imnurile în versuri reprezintă o adevărată hrană duhovnicească pentru omul contemporan, atât de îndepărtat de Dumnezeu.

În liniştea Chiliei Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului, unde Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit  timp de 7 ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, s-au născut poezii religioase de o rară frumuseţe, scrise la gura peşterii, în clipele de răgaz şi odihnă. Astăzi, după mai bine de jumătate de veac de la trecerea la Domnul a sfântului-poet, versurile sale deplâng aceeaşi tragedie a românilor, aceea de a fi dezrădăcinaţi şi obidiţi, sclavi umili ai puterilor străine.

Iată, de pildă, câteva crâmpeie din Pluguşorul românului pribeag, în care strigătul de jale al poetului, în faţa valului de ateism care lovise ţara, se împleteşte cu amărăciunea pustiirii locurilor sfinte, lăsate moştenire de străbuni:

„Podoaba ţării azi se pierde

Feciorii casei sunt streini,

Azi codrul nu mai este verde,

Iar florile sunt mărăcini.

0Azi pâinea s-a făcut amară

Şi apa-i neagră de venin

Văzduhul a ajuns povară,

Iar traiul omului … un chin.

……………………………….

Tresar străbunii din morminte

Când văd atâta pustiire

Pe locurile cele sfinte,

Lăsate nouă moştenire.

Pământul plămădit cu sânge

Şi cu sudoare de martiri

Azi se cutremură şi plânge,

Fiind împresurat de “zbiri”.

Carpaţii astăzi se-nfioară

Şi apele se zbat în vad,

Văzând pe scumpa noastră Ţară

Cum se apropie de iad!”

(„La noi acasă – Pluguşorul românului pribeag”)

Oare în aceste versuri, scrise parcă anume pentru vremurile tulburi pe care le trăim, nu ne oglindim noi, vlăstarele de pe urmă ale Bisericii Strămoşeşti? Ce vedem azi în jurul nostru? Cele mai cumplite manifestări ale răului, pentru care sfinţii noştri se răsucesc în morminte! Se înfioară şi azi Carpaţii, chiar mai mult ca odinioară, când văd ţara noastră apropiindu-se de iadul lepădării de credinţă, al erotismului şi pornografiei, al sărăciei şi distrugerii morale, al sodomiei ridicată la rang de virtute şi promovată în emisiuni TV! Se cutremură munţii şi apele României, căci cuplurile de homosexuali pun, vai, stăpânire pe micile ecrane, pe minţile şi sufletele bieţilor români! Forţa hipnotică a televiziunii a ajuns să provoace asemenea mutaţii în conştiinţele noastre, încât suntem în stare să ne delectăm privind povestea de iubire dintre doi sodomiţi şi să asistăm la „căsătoria” lor… Ce neam se poate ridica din mocirla desfrânării şi sodomiei şi cum ne va mai răbda Dumnezeu pe faţa pământului?

Biată Românie! Cine să-ţi mai scrie azi imnuri de durere, pentru toate rănile tale, cine să-ţi mai glorifice trecutul şi să-ţi plângă prezentul?! Cine să se mai nevoiască, în pustie, în rugăciune şi post, pentru păcatele unui neam împovărat şi îngenuncheat? Azi suntem cu toţii mult prea ocupaţi cu treburile noastre, galopăm, galopăm, fără să ne dăm seama că, de fapt, am ajuns la marginea prăpastiei… Nu mai avem timp. Nici măcar pentru a ne opri o secundă şi a ne privi în oglinda propriei noastre conştiinţe. Ce e cu noi? Unde am ajuns? Înotăm în sângele zecilor de milioane de copii avortaţi, a unui neam întreg îngropat sub pământ. Negociem cum să ne îndatorăm şi să ne vindem ţara mai repede. Gândim legi prin care România să devină Sodoma (deşi cunoaştem bine pedeapsa pregătită de Dumnezeu pentru ceea ce ne grăbim să legalizăm). Ne împingem copiii spre adulter, prin puterea propriului nostru exemplu, căci azi căsătoria nu mai e „la modă”. Chiar şi căsătoriţi, visăm o viaţă cât mai uşoară, fără responsabilităţi, fără mulţi copii care să ne încurce planurile… Contracepţia şi avortul asigură „fericirea” căminului nostru…

Lipsa de credinţă, lipsa de unitate, goana după avere, dezbinarea, arivismul, snobismul, lipsa unor modele autentice, toate la un loc compun tabloul unei ţări aflate în colaps, al unui neam pe cale de a fi „înghiţit” de valul mondializării. Fără întoarcerea la rădăcinile noastre strămoşeşti, fără aplecarea genunchilor la rugăciune, fără dragoste şi unitate vom fi zdrobiţi de suflul otrăvitor al materialismului şi ateismului.

„Gândiţi-vă că trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului! Gândiţi-vă că toţi am rămas ca nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească hrană! Gândiţi-vă că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare ca altă dată şi mântuirea noastră este mai primejduită: de suntem răniţi la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are cine să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire. Chiar dacă nu suntem cu toţii la un loc, dar cel puţin sufleteşte să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul altuia cu îndurare.” (Sf. Ioan Iacob Hozevitul – „Frăţească urare pentru surorile românce de la Eleon”)

La înmormântarea Sf. Ioan Iacob, pe data de 7 august 1960, s-a petrecut următoarea minune, povestită de ucenicul sfântului, părintele Ioanichie:

„În ziua stabilită pentru înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scară, sus, în peşteră şi la orele 10, sâmbătă, 7 august, stareţul a început slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut de nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca să-l jelească şi să-l petreacă spre mormânt.”

Despre această minune vorbeşte şi arhimandritul Amfilohie, stareţul Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul:

„Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră. După săvârşirea slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormântul care era în peşteră şi în care mai fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au plecat păsările şi s-au împrăştiat.”

În felul acesta şi-au luat rămas bun de la Sfântul Ioan Iacob micile sale prietene, iar mormântul a rămas închis până în august 1980 când, prin pronie dumnezeiască, au fost descoperite moaştele sale, întregi şi nevătămate, răspândind un miros plăcut.

Moaştele sfântului au fost strămutate, cu mare procesiune, în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia. Mii de închinători din diferite colţuri ale lumii vin la sfintele moaşte, pentru a cere binecuvântare şi ajutor în necazurile lor. Să ne rugăm şi noi acestui mare sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, pentru mântuirea neamului românesc, un neam zbuciumat şi botezat în sângele muceniciei:

„De vei păzi, “credinţa tare”

Precum din veac s-a moştenit

Vei fi slăvit din nou sub soare

Mai mult de cum ai fost slăvit.

Iar dacă tu dispreţui-vei

Predaniile părinteşti,

Atunci a grâu vei fi colivei

Şi veşnic nu mai odrăsleşti.

Vei fi ca pleava cea uşoară

Purtată pururea de vânt

Pierindu-ţi urmele din ţară

Şi numele de pe pământ!

Atunci vei moşteni blestemul

Ca fiul rău de la părinţi

Pierzând ogorul – ca Edenul -

Răscumpărat de-atâţia Sfinţi!”

(Sf. Ioan Iacob - „Popor martir”)

Sursa: Doxologia

Cetatenie de Onoare pentru Parintele Justin, Monahul Nicolae Steinhardt, istoricul-martir Gheorghe Bratianu si alti detinuti politic.

GAZETA de Maramureş reacţionează la campania împotriva identităţii şi valorilor naţionale. Ne-am săturat să asistăm cum ne îngropăm trecutul, identitatea şi demnitatea în uitare. Pentru că identitatea acestui loc înseamnă în primul rând oamenii lui. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. Sase oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

de Ioana Lucacel si Mircea Crisan

Recursul la demnitate „intentat” de GAZETA a devenit mişcare: Mişcarea pentru Demnitate Naţională! Numeroase persoane şi asociaţii ne-au transmis mesaje de susţinere şi au salut ideea de a propune acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş.

Părintele Justin Pârvu spunea că adevărata smerenie nu înseamnă pierderea identităţii, dezagregarea personalităţii şi fruntea plecată. Ci dimpotrivă, demnitatea naţională şi păstrarea valorilor. Iar noi credem că ceea ce ne dă tria de a ridica fruntea şi de a ne îndrepta spatele e trecutul. Un trecut spălat cu jertfe, suferinţe şi sânge. O onoare pe care am dobândit-o cu un preţ scump. Preţul suprem. Viaţa celor mai buni dintre fiii acestui Neam.

Acesta a fost şi motivul pentru care săptămâna trecută GAZETA de Maramureş a propus şi intentat un recurs la demnitate. O demnitate care ne obligă să-i cinstim pe cei care ne-au dăruit-o. Am ales 6 personalităţi istorice care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan, la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu, la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt, la Târgu Lăpuş.

Sase oameni care reprezintă fiecare un prototip, un model şi o virtute demnă de urmat.

Iata deja primele reactii:
„Consider că respectarea trecutului şi promovarea unor oameni care reprezintă cu adevărat modele pentru tânăra generaţie fac parte din obligaţiile asumate de orice administraţie publică locală. Din fericire, noi, sighetenii avem mulţi oameni de seamă, oameni care s-au născut, au trăit sau au murit aici şi care, prin modul în care au trăit, dar mai ales prin ceea ce au fost, reprezintă nişte repere. De aceea, salut iniţiativa acordării titlurilor de cetăţeni de onoare pentru Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan. Sunt, fiecare dintre ei un etalon, un exemplu de savant, istoric, episcop, om politic, profesor. Vom analiza propunerea în cadrul Consiliului Local” – Ovidiu Nemeş, primarul municipiului Sighetu Marmaţiei 

„Îmi place ideea Gazetei de Maramureş să-l facem cetăţean de onoare postmortem pe Nicolae Steinhardt. Trimiteţi cererea şi referatul şi o luăm în considerare cu cea mai mare plăcere. O agreem! Mi se pare o idee foarte bună şi inedită, iar eu o agreez”. – Mitru Leşe, primarul oraşului Târgu Lăpuş 

 „Salut iniţiativa voastră şi voi ştiţi că întotdeauna oamenii care au trecut prin Baia Sprie şi au lăsat o urmă ar trebui să fie cât de cât menţionaţi. De când sunt primar, eu nu am dat nicio diplomă de onoare, dar nu mă opun, sunt de acord, o discutăm în Consiliul Local şi cu mare plăcere aş vrea să-i dăm părintelui Justin Pârvu ce merită”. – Dorin Vasile Paşca, primarul oraşului Baia Sprie

“Asociatia Civic Media sprijina in totalitate demersul Gazetei de Maramures. Conferirea Cetateniei de Onoare Post-mortem Parintelui Justin va sfinti localitatea Baia Sprie si se va constitui ca un omagiu adus celor care s-au jertfit in minele de plumb si cupru, detinutilor politic, martirilor anticomunisti, Sfintilor Inchisorilor!
De asemenea, sunt convins ca intreaga comunitate a istoricilor patrioti din Romania va sustine demersul Dvs pentru martirul Gheorghe I Bratianu, geopoliticianul de geniu care a prevazut pericolul rusesc la Marea Neagra si l-a explicat cu atata acuratete pentru romanii de ieri, azi si maine. Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti martirii neamului romanesc!
Doamne, ajuta!” – Victor Roncea, presedinte-fondator Asociatia Civic Media

Portalul Ziaristi Online, care sustine total initiativa Gazetei de Maramures, va indeamna sa semnati adeziunea Dvs la adresa ioana.lucacel@gmail.com si la civicmedia.romania@gmail.com cu mentionarea urmatoarelor date: nume si profesie sau organizatie, contact, localitate/tara. De asemenea, puteti sa va adaugati semnatura la rubrica de comentarii de la acest articol.
Referatele şi cererea noastră vor fi depuse la cele trei primării, împreună cu o listă de semnături de susţinere. Avem convingerea că acordarea acestui titlu ne onorează pe noi, de aceea, aleşii locali din Sighet, Baia Sprie şi Târgu Lăpuş vor aproba propunerea noastră.

Cetatenie de Onoare post-mortem pentru martiri ai inchisorilor comuniste

Ca şi oamenii, locurile au destinul şi memoria lor. Maramureşul a purtat pecetea binecuvântării divine, dar şi un blestem al unei smerenii înţelese greşit. Cineva spunea că popoarele nu se deosebesc numai prin destinul lor. Ci şi prin modul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Noi, maramureşenii, n-am ştiut niciodată să găsim echilibrul între demnitate, mândrie şi modestie. Ne întâmpinăm oaspeţii cu pâine cu sare. Nu cu lacrimi, nu cu mândrie, nu cu bucurie. Există o mare apăsare în trecutul nostru şi un gol în prezentul nostru. O insuportabilă tăcere pe care suntem datori să o spargem. Nimeni nu ne poate contesta trecutul, demnitatea, mândria şi onoarea. Pentru că ele au fost câştigate cu moarte şi sânge. Iar cei care au plătit preţul înnobilării şi înveşnicirii Maramureşului sunt adevăraţii lui cetăţeni. Cetăţenii de onoare al acestui colţ de ţară pe care suntem datori în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor să-i cinstim pentru că, cinstindu-i pe ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Am spus-o: Maramureşul e special nu numai pentru locuri, tradiţii, monumente, folclor, palincă şi peisaje. Maramureşul e special pentru oamenii săi. Oameni care s-au născut, care au murit, care au trăit pentru acest judeţ şi pentru idealurile sale. Într-o perioadă în care ne negăm valorile şi identitatea şi retragem titluri de cetăţeni de onoare, GAZETA de Maramureş a pornit un recurs. Un recurs la onoare, demnitate şi memorie.
Propunem acordarea titlurilor de cetăţean de onoare pentru şase oameni de seamă ai acestor locuri. 6 oameni care reprezintă identitatea şi spiritul acestor locuri: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, episcopul Iuliu Hosu, profesorul Aurel Vişovan- ca cetăţeni de onoare ai Sighetului, Nicolae Steinhardt – cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş şi părintele Justin Pârvu – cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. 6 oameni care reprezintă un reper, un model şi o lecţie pentru generaţiile de azi. 6 oameni care ne îndreptăţesc să privim cu mândrie spre trecut şi cu responsabilitate spre viitor.

Începem recursul la memorie din kilometrul zero al demnităţii. Fosta Închisoare de la Sighet, transformată în urmă cu 20 de ani în memorial. Aici este mormântul elitelor din perioada interbelică şi maternitatea demnităţii noastre. Pe mormântul lor ne-am câştigat noi, cei de astăzi, dreptul de a privi în ochi soarta. Şi tot pe mormântul lor ne-am luat datoria de-ai cinsti cum se cuvine.

Până acum, niciunul dintre demnitarii morţi la Sighet sau foştii deţinuţi politici închişi aici nu au primit titlul de cetăţean de onoare. De aceea, îi propunem public primarului Ovidiu Nemeş, un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem pentru patru personalităţi excepţionale închise la Sighet: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan.

IULIU MANIU sau „Sfinxul de la Bădăcin”

Iuliu Maniu reprezintă modelul omului politic, al remarcabilul om de stat. Cel care înfiinţase la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania, şi apoi, după ce în 2 decembrie 1918 devenea preşedintele Cosiliului Dirigent al Transilvaniei, şi-a dus până la capăt rolul său hotărâtor pentru unirea Ardealului cu Vechiul Regat al României, iar, în continuare, prin social-politic luminata şi, naţional, înţelept integratoarea fuziune în 1926 a Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache din Vechiul Regat, a fost părtaş la crearea în România Mare a unei forţe durabile de inspirare şi punere în practică a democraţiei parlamentare, pe temeiurile eticei creştine, ale cerinţelor de dreptate socială şi ale apărării intereselor naţionale, cu neabătută asumare de riscuri şi sacrificii, a fost întemniţat, unde a şi decedat în 5 februarie 1953, fiind apoi aruncat într-o groapă comună anonimă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet, unde se afla trist-vestita închisoare.

În acest an se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui şi 60 de ani de la moartea sa. Născut la 8 ianuarie 1873, în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan şi Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuţiu, urmând studiile juridice la Pesta şi Viena. Şi-a început cariera politică în cadrul PNL din Transilvania. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară şi trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale PNR, precum viitorul cardinal in pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. După unirea Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi constituirea Partidul Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu devine preşedinte al partidului şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

În ultimul deceniu al vieţii sale, Maniu a fost implicat în politică drept un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944; după această dată, Maniu a luptat împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autorităţile comuniste şi judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viaţă. Este trimis la penitenciarul din Galaţi, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Se spune că i-au fost rupte picioarele pentru a încăpea în sac.

GHEORGHE I. BRĂTIANU

Gheorghe Brătianu este modelul savantului. Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic. Viaţa sa este, de asemenea, o pagină de istorie. La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.

Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite, devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei.

În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva ani înainte. Abia în 1943 devine membru deplin al Academiei. În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiriţă, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.

În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 27 aprilie 1953.
Este autorul celebrelor cuvinte „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”. Şi el face parte dintre cei care s-au stins la Sighet, demonstrând că, uneori, credinţa e mai puternică decât viaţa. Gheorghe I. Brătianu este nepotul lui Ion C. Brătianu şi fiul lui Ionel Brătianu şi al prinţesei Maria Moruzi-Cuza.

Viitorul mare istoric Gheorghe Brătianu s-a născut la 28 ianuarie 1898, la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi (promoţie 1916) se va înrola voluntar în armată pentru a participa la războiul de reîntregire a ţării. În 1917 se va înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1920. Fiind atras de istorie, va abandona cariera juridică şi se va înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează       cursurile unor istorici prestigioşi, precum Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi va obţine doctoratul în 1929. Vocaţia pentru istorie s-a ilustrat în prima sa lucrare, intitulată “O oaste moldovenească acum trei veacuri”. Lucrarea a fost publicată de către Nicolae Iorga şi a reprezentat debutul istoriografic al unui tânăr de numai 16 ani. În 1924 va deveni profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940 a Universităţii din Bucureşti. În 1942 va fi primit în rândurile membrilor titulari ai Academiei Române. Gheorghe I. Brătianu va îndeplini funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală “Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947).

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal, iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, omul politic Gheorghe I. Brătianu va da curs sugestiilor regelui Carol al II-lea şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei noi formaţiuni politice: PNL Gheorghe Brătianu. În noaptea de 7 spre 8 mai 1950, este arestat de Securitate şi întemniţat la închisoarea din Sighetu Marmaţiei, fără să fie judecat şi condamnat. În noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiţii încă neelucidate. Potrivit mărturiilor altor deţinuţi, se pare că s-a sinucis prin strangulare, neputând să mai suporte chinurile detenţiunii. După alte surse, se presupune că a fost bătut de un gardian până când a murit.

Memoriile unui camarad de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală. În acest an se împlinesc 6 decenii de la moartea sa.

Episcopul IULIU HOSSU

Iuliu Hossu este prototipul omului care a sacrificat totul pentru credinţă. La 28 octombrie 1948 este arestat şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal “in pectore”. Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

Sanctificat de Papă. Este omul despre care Arhiepiscopul Parisului spunea: «forţa Spiritului i-a dat puterea să nu se supună niciodată, să rămână un om în picioare, în chiar momentul când mâinile şi picioarele erau legate».

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, „Proclamaţia de Unire cu ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de hortyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare. Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din Bucureşti.
În martie 1969, Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice, decizie pe care a făcut-o publică la 5 mai 1973.

AUREL VIŞOVAN

Aurel Vişovan este prototipul dascălului care nu se îngrijeşte doar de minte, ci mai ales de suflete şi caractere. Un om cu o tărie şi o generozitate imense şi o putere de sacrificiu pe măsură. Un om care a ştiut să păstreze flacăra credinţei aprinsă nu numai pentru el, ci şi pentru alţii. Liderul primului lot de deţinuţi politici ai Maramureşului, fost profesor la Liceul Dragoş Vodă. Un voievod al demnităţii şi onoarei.

Este liderul primului lor de deţinuţi politici de la Sighet. Născut în 4 iunie 1926, a decedat în 2002 la Sighet, după o viaţă în care şi-a păstrat credinţa şi idealurile, plătind preţul greu al suferinţei. A fost întemniţat timp de 16 ani, trecând prin închisorile Sighet, Cluj, Jilava, Piteşti, Gherla, Baia Sprie, Aiud, Culmea, Satu Mare. A fost nu doar un om cu o cultură imensă, ci mai ales un model de demnitate şi onoare. De două ori, la cele două procese înscenate de comunişti, a vrut să ia asupra lui întreaga „vină” pentru elevii arestaţi în lotul său. Degeaba însă. Şi-a scris memoriile după Revoluţie, argumentând că Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. La fel cum nici el nu a lepădat credinţa.

PARINTELE JUSTIN PÂRVU

Justin Pârvu este morala unei vieţi jertfite şi răscumpărate prin iubire. Jertfite pentru ceilalţi, câştigată pentru Dumnezeu. “O aşchie de om” s-a dovedit a fi un munte de smerenie, tărie, demnitate şi mai ales dragoste. Retras în munţi, a transformat muntele într-un muşuroi de credinţă. Fugind de oameni, oamenii l-au urmat. Şi luptând pentru veşnicia Neamului, şi-a câştigat el însuşi dreptul la veşnicie, adeverind cuvintele altui cetăţean de onoare: Nicolae Steinhardt, “dăruind, vei dobândi”.

Despre mina Baia Sprie, GAZETA a scris în numerose rânduri. Şi despre oamenii de excepţie supuşi aici unui regim de exterminare. Cel mai cunoscut reprezentant al lor era, poate, părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. În memoria lui şi a celor care s-au jertfit aici, primarul Dorin Vasile Paşca ridică anual, cu smerenie şi evlavie, un parastas. De aceea, îi propunem să facă mai mult. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria, să o aprecieze, îi propunem să-i acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

Evident, nu-l putem uita pe NICOLAE STEINHARDT. 

Steinhardt este prototipul intelectualului care a căutat cu mintea Adevărul pentru a-l trăi în final cu inima. Un om al paradoxurilor: evreu, botezat ortodox în închisoare, savant, erou şi creştin care şi-a găsit fericirea în cea mai cruntă suferinţă, pentru că tot acolo şi-a găsit credinţa, nădejdea şi dragostea.

Sfânt, savant şi erou deopotrivă. Născut evreu, intelectual pur şi mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul “Noica-Pillat” şi, în cea mai cruntă suferinţă, ajunge să guste din fericire şi să afle, asemeni lui Pascal, că “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a ştiut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită şi să transforme închisoarea în academie şi altar. Credea că “definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Ori, Nicolae Steinhardt, a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor. Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi la capătul căruia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului”.

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 101 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A murit în 1989 în Maramureşul despre care spunea că „e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios”. Pentru ce a făcut, dar mai ales pentru ceea ce a fost, Steinhardt merită titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Lăpuş. Pentru că cinstindu-l pe El, pe Ei, ne înălţăm noi, pentru că amintindu-i pe ei, asigurăm demnitatea noastră şi pentru că, onorându-i pe ei, devenim noi onorabili.

Surse: Gazeta de Maramures si Ziaristi Online