„De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să
fie mai bine pricepută durerea pe care o am pentru urgisirea neamului
nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între
noi!” (Sf. Ioan Iacob Hozevitul)
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte azi pe Sfântul Ioan Iacob
Hozevitul, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ,
primul sfânt român al secolului XX. Mare nevoitor în viaţa pustnicească
şi râvnitor al credinţei strămoşeşti, Sf. Ioan Iacob Hozevitul este
autorul unor scrieri de o mare profunzime şi sensibilitate, mai actuale
azi, ca niciodată. Scrierile sale duhovniceşti (scrisori, culegeri din
Sfinţii Părinţi, traduceri, alcătuiri proprii despre virtuţi şi patimi,
toate cu un conţinut moral şi dogmatic), alături de pildele, cugetările
şi imnurile în versuri reprezintă o adevărată hrană duhovnicească pentru
omul contemporan, atât de îndepărtat de Dumnezeu.
În liniştea Chiliei Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul
Iordanului, unde Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit timp de 7 ani de zile,
ostenindu-se cu aspre nevoinţe, s-au născut poezii religioase de o rară
frumuseţe, scrise la gura peşterii, în clipele de răgaz şi odihnă.
Astăzi, după mai bine de jumătate de veac de la trecerea la Domnul a
sfântului-poet, versurile sale deplâng aceeaşi tragedie a românilor,
aceea de a fi dezrădăcinaţi şi obidiţi, sclavi umili ai puterilor
străine.
Iată, de pildă, câteva crâmpeie din Pluguşorul românului pribeag,
în care strigătul de jale al poetului, în faţa valului de ateism care
lovise ţara, se împleteşte cu amărăciunea pustiirii locurilor sfinte,
lăsate moştenire de străbuni:
„Podoaba ţării azi se pierde
Feciorii casei sunt streini,
Azi codrul nu mai este verde,
Iar florile sunt mărăcini.
0Azi pâinea s-a făcut amară
Şi apa-i neagră de venin
Văzduhul a ajuns povară,
Iar traiul omului … un chin.
……………………………….
Tresar străbunii din morminte
Când văd atâta pustiire
Pe locurile cele sfinte,
Lăsate nouă moştenire.
Pământul plămădit cu sânge
Şi cu sudoare de martiri
Azi se cutremură şi plânge,
Fiind împresurat de “zbiri”.
Carpaţii astăzi se-nfioară
Şi apele se zbat în vad,
Văzând pe scumpa noastră Ţară
Cum se apropie de iad!”
(„La noi acasă – Pluguşorul românului pribeag”)
Oare în aceste versuri, scrise parcă anume pentru vremurile tulburi pe
care le trăim, nu ne oglindim noi, vlăstarele de pe urmă ale Bisericii
Strămoşeşti? Ce vedem azi în jurul nostru? Cele mai cumplite manifestări
ale răului, pentru care sfinţii noştri se răsucesc în morminte! Se
înfioară şi azi Carpaţii, chiar mai mult ca odinioară, când văd ţara
noastră apropiindu-se de iadul lepădării de credinţă, al erotismului şi
pornografiei, al sărăciei şi distrugerii morale, al sodomiei ridicată la
rang de virtute şi promovată în emisiuni TV! Se cutremură munţii şi
apele României, căci cuplurile de homosexuali pun, vai, stăpânire pe
micile ecrane, pe minţile şi sufletele bieţilor români! Forţa hipnotică a
televiziunii a ajuns să provoace asemenea mutaţii în conştiinţele
noastre, încât suntem în stare să ne delectăm privind povestea de iubire
dintre doi sodomiţi şi să asistăm la „căsătoria” lor… Ce neam se poate
ridica din mocirla desfrânării şi sodomiei şi cum ne va mai răbda
Dumnezeu pe faţa pământului?
Biată Românie! Cine să-ţi mai scrie azi imnuri de durere, pentru toate
rănile tale, cine să-ţi mai glorifice trecutul şi să-ţi plângă
prezentul?! Cine să se mai nevoiască, în pustie, în rugăciune şi post,
pentru păcatele unui neam împovărat şi îngenuncheat? Azi suntem cu toţii
mult prea ocupaţi cu treburile noastre, galopăm, galopăm, fără să ne
dăm seama că, de fapt, am ajuns la marginea prăpastiei… Nu mai avem
timp. Nici măcar pentru a ne opri o secundă şi a ne privi în oglinda
propriei noastre conştiinţe. Ce e cu noi? Unde am ajuns? Înotăm în
sângele zecilor de milioane de copii avortaţi, a unui neam întreg
îngropat sub pământ. Negociem cum să ne îndatorăm şi să ne vindem ţara
mai repede. Gândim legi prin care România să devină Sodoma (deşi
cunoaştem bine pedeapsa pregătită de Dumnezeu pentru ceea ce ne grăbim
să legalizăm). Ne împingem copiii spre adulter, prin puterea propriului
nostru exemplu, căci azi căsătoria nu mai e „la modă”. Chiar şi
căsătoriţi, visăm o viaţă cât mai uşoară, fără responsabilităţi, fără
mulţi copii care să ne încurce planurile… Contracepţia şi avortul
asigură „fericirea” căminului nostru…
Lipsa de credinţă, lipsa de unitate, goana după avere, dezbinarea,
arivismul, snobismul, lipsa unor modele autentice, toate la un loc
compun tabloul unei ţări aflate în colaps, al unui neam pe cale de a fi
„înghiţit” de valul mondializării. Fără întoarcerea la rădăcinile
noastre strămoşeşti, fără aplecarea genunchilor la rugăciune, fără
dragoste şi unitate vom fi zdrobiţi de suflul otrăvitor al
materialismului şi ateismului.
„Gândiţi-vă că trăim în vremurile cele mai grele şi mai
primejdioase pentru mântuirea sufletului! Gândiţi-vă că toţi am rămas ca
nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească
hrană! Gândiţi-vă că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare
ca altă dată şi mântuirea noastră este mai primejduită: de suntem răniţi
la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are
cine să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească
sprijinire. Chiar dacă nu suntem cu toţii la un loc, dar cel puţin
sufleteşte să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul altuia cu
îndurare.” (Sf. Ioan Iacob Hozevitul – „Frăţească urare pentru surorile românce de la Eleon”)
La înmormântarea Sf. Ioan Iacob, pe data de 7 august 1960, s-a petrecut
următoarea minune, povestită de ucenicul sfântului, părintele
Ioanichie:
„În ziua stabilită pentru înmormântare a venit stareţul
mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu pustnicii care
sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe
scară, sus, în peşteră şi la orele 10, sâmbătă, 7 august, stareţul a
început slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut de
nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic
pesmeţi să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au
fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca să-l
jelească şi să-l petreacă spre mormânt.”
Despre această minune vorbeşte şi arhimandritul Amfilohie, stareţul Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul:
„Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe
capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau
din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe
piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau
mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl
pierduseră. După săvârşirea slujbei, spune stareţul, l-am pus în
mormântul care era în peşteră şi în care mai fuseseră îngropaţi şi alţi
sihaştri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au
plecat păsările şi s-au împrăştiat.”
În felul acesta şi-au luat rămas bun de la Sfântul Ioan Iacob micile
sale prietene, iar mormântul a rămas închis până în august 1980 când,
prin pronie dumnezeiască, au fost descoperite moaştele sale, întregi şi
nevătămate, răspândind un miros plăcut.
Moaştele sfântului au fost strămutate, cu mare procesiune, în
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia.
Mii de închinători din diferite colţuri ale lumii vin la sfintele
moaşte, pentru a cere binecuvântare şi ajutor în necazurile lor. Să ne
rugăm şi noi acestui mare sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, pentru
mântuirea neamului românesc, un neam zbuciumat şi botezat în sângele
muceniciei:
„De vei păzi, “credinţa tare”
Precum din veac s-a moştenit
Vei fi slăvit din nou sub soare
Mai mult de cum ai fost slăvit.
Iar dacă tu dispreţui-vei
Predaniile părinteşti,
Atunci a grâu vei fi colivei
Şi veşnic nu mai odrăsleşti.
Vei fi ca pleava cea uşoară
Purtată pururea de vânt
Pierindu-ţi urmele din ţară
Şi numele de pe pământ!
Atunci vei moşteni blestemul
Ca fiul rău de la părinţi
Pierzând ogorul – ca Edenul -
Răscumpărat de-atâţia Sfinţi!”
(Sf. Ioan Iacob - „Popor martir”)
Sursa: Doxologia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu