Cuviosul Paisie Aghioritul despre marturisirea impotriva rautatii eretice

Luând sceptrul stăpânirii gre­ceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai nu­mea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat pri­go­nire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate ca­se­le şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoa­ne, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi tri­mi­tea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi uci­dea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Gher­mano, patriarhul Constantinopolului, care se împo­tri­vea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva rău­tăţii ereticeşti, se făceau mucenici, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se nu­mea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constan­tin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de ara­mă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi pa­triarhul porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioşi pu­seseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spă­tar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, vă­zând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaş l‑a omorât.

Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste os­taşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel drep­tcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi fe­meiască, bă­trâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iu­lian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Pe­tru şi Leontie. Pe aceştia, bătându‑i cu toiege fără de cru­ţa­re, i‑au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în le­gă­turi şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia din­tr‑înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, în­tărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chi­nuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lu­cru, a poruncit să le ardă fe­ţele cu fiare arse, apoi să‑i scoa­tă în uliţe şi să‑i ucidă. Astfel şi‑au sfârşit ei păti­mi­rea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slă­vi­te, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cin­sti­re a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adân­cul mării.

Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chi­nuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării îm­preună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna­inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai, unde s‑a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună îna­in­tea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cu­vine slava în veci. Amin” [102; 107‑108].

Arhitectura si tabloul religios. Formele moderne - rezultate din lucrul omului, cu dalta si ciocanul ratiunii, asupra creatiei lui Dumnezeu

Sorin Dumitrescu spunea la un moment dat că unirea bisericii nu poate avea loc decât prin icoană. Unirea nu poate fi decât vizuală, cuvintele putând fi așternute pe hârtie mult și bine (cum dealtfel s-a și făcut până acum din belșug). Ideea m-a impresionat, poate mai ales prin faptul că (deformație profesională) mi-e mult mai lesne să înțeleg problemele din sfera vizualului decât să disting între multele nuanțe ale cuvintelor și textelor, traduse dintr-o limbă în alta sau netraduse. Consider așadar că la această unire vizuală va participa fără îndoială și arhitectura prin tot ceea ce este ea capabilă a înfățișa iconic, atât prin forma spațiului interior, care este (cum tot maestrul spunea) icoană a Împărăției, cât și prin volumul ei exterior, care ordonează raiul, spațiul din proximitatea Împărăţiei.

Problema tabloului religios în pictură este prezentă și ardentă și în arhitectura clădirilor bisericilor. Ruptura din secolul XII nu a avut loc doar în pictură. Nu doar pictorii au fost cei care au avut inițiativa de a-și prezenta propria imagine despre divinitate, nu doar ei sunt cei care impun credinciosului punctul lor de observație și propria lor perspectivă. Este drept, la începutul renașterii italiene nu exista o clară distincție între pictor și arhitect. Ocupațiile nu aveau reprezentanți diferiți, mulți pictori erau arhitecți și reciproc. Ideile pictorilor despre perspectivă, despre reprezentarea a ceea ce teologii eretici le cereau nu au putut fi separate de cele ale arhitecților, tocmai din cauza aceasta. Separația avea loc, evident, ca mod și mediu de expresie, neputându-se ignora faptul că pictura era o reprezentare bidimensională, de la miniatură până la frescă, în care dominante erau forma și culoarea iar arhitectura reprezenta în trei dimensiuni, folosindu-se de spații și de volume, de materiale cu o anumită masă și – deloc neimportant – de un anumit preț, cu o capacitate diferită de impresionare a credinciosului, etc. Se poate spune fără a greși (prea tare) că în timp ce pictura era creuzetul noii arte – cea a tabloului religios – zona ei de impact cu credincioșii era arhitectura.

Acest mod de a vedea lucrurile a diseminat, cu părere de rău o spun, și la noi, în spațiul ortodox. Drumul deschis de occident spre modernitatea a toate acaparatoare a fost ale și de pictorii și arhitecții de la noi. Pentru a da exemple indubitabile, ma gândesc doar la Grigorescu, Tătărăscu, Mișu Pop ca pictori sau la Catedrala din Cluj (Arh. Pomponiu).

Arhitectura cu adevărat ortodoxă nu se poate face în cheie modernă. Găsim explicația la părintele Stăniloae, într-o notă la imensa carte a Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua: “Lumina aceasta [a Schimbării la Față] se arată că e dumnezeiască prin poziția ei centrală sau prin rolul ei de izvor față de lumina în care s-au arătat Moise și Ilie, fapt experiat de aceștia prin orientraea lor închinătoare spre Iisus ca centru. Vederea acestei transcendențe nu se înfăptuia prin lucrările naturale ale simțurilor, ci prin imprimarea lor de către Duhul dumnezeiesc lucrător în ele. Această transfigurare a lucrărilor prin lucrarea Duhului nu le mai dădea posibilitatea să se îndulcească exclusiv trupește de suprafața materială a lucrurilor, dând naștere patimilor care întunecă înțelegerea adâncimii spirituale a lor.”(Sf. Maxim Mărturisitorul – Ambigua, Ed. IBMBOR, 2006, pg. 187)

Foarte scurt spus, folosind perspectiva, pictorii renaşterii nu au făcut altceva decât să înfățișeze o lume imaginată și să o livreze privitorului cu pretenția de a fi un crâmpei din lumea lui Dumnezeu. Icoana ne prezintă însăși lumea lui Dumnezeu, pentru că doar în ea are loc imprimarea simțurilor de către Duhul, după cum spunea parintele Stăniloae.

Mai există un tip de icoană care merită discutat aici, pentru că are un echivalent direct în arhitectură. Este vorba de o invenție a grecilor, icoana litografiată. Este o copie, imprimată (de obicei cu ajutorul calculatorului) și cașerată pe o bucată de lemn. Tehnica de reproducere este de multe ori atât de bună, încât este necesară o privire atentă pentru a-i realiza falsul. Este evident destul de mult de discutat pe marginea faptului că aducerea în fața privitorului are loc totuși, chiar dacă rugăciunea celui care a realizat nu mai există, pentru că nici cel care a pictat (exact acea imagine) nu a existat practic niciodată. Despre această imagine bidimensională nu vreau să insist aici, dar am de spus două vorbe despre echivalentul ei în arhitectură.

Tot la greci se construiesc biserici în forme bizantine, turnate din beton armat. Toate, ca niște imense sculpturi, ca niște imense figuri de ceară, turnate în forme care sunt de fapt variațiuni pe aceeași temă. Toate sunt cofraje mai mult sau mai puțin asemănătoare, în care este turnat același beton (sau beton de aceeași marcă). Forma în care betonul e turnat poate fi asemănată cu 'fișierul' din care sunt tipărite icoanele litografiate. Masa de beton rezultată devine asemenea icoanei tipărite de imprimantă, chiar dacă la rezoluţie ridicată și cu o calitate de invidiat. Finisajele – de asemenea naturale, din piatră sau cărămidă – sunt puse peste 'coaja' din beton pentru a da aparența de autentic, la fel cum icoanele tipărite sunt cașerate pe bucăți de lemn, chiar cu sipet, de nu-și mai poate da seama simplul turist care e autentică și care nu. La fel și cu arhitectura cofrajelor. Rezultatul este o clădire despre care poți fi convins că este bizantină, are toate atributele – forma, finisajele, lumina, fresca. Dar nu este, pentru că ea nu este decât o copie.

Relația dintre arhitectura pseudo-bizantină a zilelor noastre și cea autentic bizantină de acum o mie de ani (chiar și cu cea de acum 1500, cea pre-iconoclastă) este una mimetică; preluarea de forme se face prin neînțelegerea (și de aici cu ignorarea) conținutului lor, dar cu păstrarea unei imagini de ansamblu, considerată, pe considerente intelectuale ca fiind esențială pentru caracterizarea spațiului pe care-l adăpostesc ca fiind unul dedicat cultului creștin ortodox. Formele de sorginte occidentală, modernă, sunt alese în ziua de azi de către arhitecții de la noi pentru a compune edificii de cult ortodox, aceștia trăind astfel cu impresia că ei contribuie la, poate chiar reușesc, acordarea bisericii ortodoxe cu vremile de azi.

Aici, în acest scop, de multe ori declarat, al celor care recurg la limbajul modern pentru a compune arhitectura ortodoxă găsim alunecarea lor din dreapta credință. O clădire făcută cu forme moderne nu poate fi ortodoxă.

Formele moderne nu pot exprima ortodoxia. Ele sunt rezultatul dezvrajirii lumii, așa cum Habermas ne spune și Max Weber ne învață. Ele sunt rezultatul rațional al procesului de dezintegrare al imaginilor religioase ale lumii, proces prin care s-a născut cultura profană a Europei. Aceste forme, rezultate din dezintegrare, nu pot sluji acum în scopuri religioase pentru creștinii ortodocsi. Poate doar pentru occidentalii care s-au supus și au împlinit dezintegrarea pomenită. Formele moderne, indiferent că sunt rezultatul gândirii constructiviștilor ruși sau rezultatul fascismului italian, nu pot forma o biserică ortodoxă, pentru că ele sunt rezultate de fapt din lucrul omului, cu dalta și cu ciocanul rațiunii, asupra creației lui Dumnezeu.

Evident, aici sunt multe de spus și de gândit. În acești termeni se poate spune că în ziua de azi nu se mai pot defel construi biserici ortodoxe. Chiar dacă formele sunt cele din vechime, materialele și tehnologiile nu pot fi decât cele moderne. Știm că există – cel puțin la noi, în România (era să spun la noi, în comunitatea Europeană) – o vastă și stufoasă legislație în domeniul calității în construcții. Această legislație ne impune folosirea de materiale și tehnologii certificate. Dacă o cărămidă presată care să fie aproape identică cu cea din Bizanț s-ar mai găsi – chiar dacă costurile folosirii doar a acestei cărămizi și a mortarului de var ar fi prohibitive – nu mai găsim tehnologia de construire de atunci. Iar dacă totuși am afla-o certificarea ei nu există. Aici s-ar afla o temă pentru dreptcredincioșii din sistem – deschiderea de proceduri pentru crearea normelor și normativelor pentru execuția construirii de biserici din materiale și în tehnologie bizantină.

Trecând peste problema tehnologiei pierdute ne rămâne doar forma. Există soluții de racordare la proporțiile din vechime dintre plin și gol, dintre spații și volume chiar folosind tehnologia de azi.

Pe de altă parte, în arhitectura ortodoxă și-a făcut de ceva vreme (aproape 200 de ani) apariția unor forme care nu mai au nici legătura de aparență cu cele vechi, bizantine. Se construiesc biserici care nu mai amintesc decât simbolic de formele originare, cele din care sunt tocmite bisericile ortodoxe vechi.

În icoana răstignirii Hristos are pe cap aureola; în tabloul religios, cununa de spini.

Arhitect Nicolae TULBAN

Sursa: http://nictulban.blogspot.com/

" Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose ". Hristos este singura iesire din lumea aceasta; toate celelalte nu sunt decat niste drumuri infundate

“Marele oras este centrul Fugii. Strazile sunt asemenea cu niste tevi in care au fost absorbiti oamenii; odata cu oamenii, in oras au fost tarati si cativa copaci. Acestia stau tematori pe marginea strazilor. Ei nu mai stiu drumul de intoarcere la tara si de aceea, incet, incearca sa creasca in jos, prin asfalt si, astfel, sa dispara.”

( Max Picard “Fuga de Dumnezeu”)

Eugene vedea cum in epoca in care traia totul se va sfarsi intr-o fundatura, in nebunie si in disolutie. Iata ce a scris intr-o zi :

Stim prea multe ca sa ne dam seama ca iarna este unicul anotimp, pentru ca este acum si intotdeauna.
Orasul, desi inevitabil, este totusi o masina de barbarizare; insa , dincolo de oras, ramane orbirea noastra. Era inevitabil ca pamantul sa fie asfaltat si omul sa se dezumanizeze, dar vai de aceia prin care vin aceste rele! Este chiar o ironie ca in zilele noastre nimeni nu mai crede in damnare, dar cu toate acestea toti privesc catre “viitor”. Deasemenea, este interesant de constatat ca imaginatia noastra s-a ingustat intr-o asemenea masura incit nu ne putem imagina ceva mai "groaznic" decit o "minunata lume noua" , sau " 1984" sau un " razboi nuclear". Probabil ca avem enorm de multe de invatat, pentru ca am uitat atit de multe...
O, minunata fundatura noua!”
Dincolo de fundatura lumii moderne, Eugene, vedea iadul si osanda vesnica. Insa, cu toata respingerea lumii, el era totusi parte din ea , inca prins in capcana deznadejdii ei insinuante. Insa iesirea ii fusese la indemana in tot acest timp. Cativa ani mai tarziu, dupa ce, in fine, o va fi recunoscut, va scrie: “Hristos este singura iesire din lumea aceasta; toate celelalte iesiri – extazul sexual, utopiile politice, independenta economica, etc. – nu sunt decat niste drumuri infundate pe care putrezesc lesurile nenumaratilor oameni care le-au incercat!”

- cules de Dan Fagarasanu