De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)
Iubiţi credincioşi,
Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de cînd a fost prins şi pus la închisoare Sfîntul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfînta Evanghelie de azi, zicînd: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumina mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).
Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dînsul (Luca 11, 28). Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.
Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.
Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcopi. Aşa au fost marii misionari şi apologeţi creştini, oameni învăţaţi care au apărat cauza creştinismului în faţa împăraţilor şi filosofilor păgîni, din secolele II-III, începînd cu Ţuadrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numeşte "părintele apologeticei", între anii 125-126. Apoi a fost Aristide de Atena, între anii 125-130. Apoi Ariston de Pella, cel mai vechi apărător în scris al creştinismului contra iudeilor, pe la 134-135. Alţi apologeţi de mare renume au fost: Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful (anii 140-170); Taţian Asirianul, către anul 170; filosoful Hermia, care a trăit la mijlocul secolului al II-lea; Atenagora, filosoful creştin din Atena (170); Minucius Felix la începutul secolului al III-lea; Tertulian din Cartagina, între anii 160-240, şi alţii. Toţi aceşti mari apologeţi creştini şi misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos au fost mireni, dar fiind foarte învăţaţi au contribuit mult la propovăduirea Evangheliei şi la apărarea dreptei credinţe apostolice.
Aşadar, fraţii mei, vedem că încă de la început Biserica lui Hristos a avut şi misionari laici care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu înaintea împăraţilor şi a filosofilor şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului.
Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.
Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii. Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.
Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei. Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20).
Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.
Iubiţi credincioşi,
În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfînt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească cîteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.
Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea cîştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.
A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfînta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfînta Liturghie, cîntarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gîndire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvîntului lui Dumnezeu.
A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.
Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mînăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vîna suflete pentru Hristos.
Sau cine nu ştie cît de mult ajută şi mînăstirile noastre prin slujbele lor atît de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mînăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mînăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mîntuirea bunilor noştri credincioşi.
Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvîntare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mîntuirii.
Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator.
Cunoaştem cîţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sînt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sînt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gîndesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormîntează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Oare nu săvîrşesc ei Sfînta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mîntuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?
Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrîni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.
Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvîntul Domnului cît mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mîntuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfîntul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mîntuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicînd: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.
