Fenomenul Pieţei Universităţii, între adevăr şi mistificare. Sensurile româneşti şi creştineşti ale Pieţei şi diversiunile ziarului Adevărul.

Azi se împlinesc 20 de ani de când s-a luat decizia înăbuşirii în sânge a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o întrunire la care au participat preşedintele Ion Iliescu (ex-preşedinte), primul ministru Petre Roman (ex-prim-ministru), Adrian Severin (ex-ministru), killerul Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (ex-seful SRI), Vasile Ionel ( ex-şeful Marelui Stat Major), N.S. Dumitru (ideologul FSN), Bogdan Niculescu-Duvăz, Adrian Severin, Constantin Chiţac, Paul Jerbas (secretarul general al guvernului), Dan Iosif (sursa de legitimitate), Gh. Robu (procuror general) şi Mugurel Florescu (ex-adjunctul procurorului general). Fideli învăţăturilor kominterniste, aceştia au decis, cu implicarea ilegală a instituţiilor statului, “mobilizarea la nivel naţional” a muncitorilor (a minerilor în mod special) împotriva studenţilor contestatari.

Petre Roman dădea comunicate în care acuza manifestanţii Pieţei Universităţii de încercare de lovitură de stat legionară, Ion Ilici Iliescu vedea drapelul verde al Mişcării Legionare (chiar dacă legionarii aveau un alt simbol) fluturând pe sediul Ministerului de Interne, agenţii neocomunişti distribuiau fotografii în care unul dintre participanţii activi ai manifestaţiei, Dragoş Pâslaru, apărea îmbrăcat în cămaşă verde (imagine dintr-un film în care interpreta un lider legionar), istoricul Răzvan Theodorescu spunea în faţa telespectatorilor că avem de-a face cu o lovitură de forţă care îi aduce aminte, se putea altfel, de legionarism, lucru confirmat şi de ziarele Adevărul, Azi şi Dimineaţa, strict controlate de bolşevicul cu vechi state de serviciu Silviu Brucan. Ce să mai, legionarii trebuiau stârpiţi fără milă!

Manipularea a reuşit, liderii manifestaţiei sunt găsiţi şi stâlciţi în bătaie. Bineînţeles, profitorii fenomenului Piaţa Universităţii nu au nimic de suferit, fiind plecaţi, mai mult sau mai puţin întâmplător, în străinătate. Mă refer la Gabriel Liiceanu (acesta a ajuns la aeroportul Otopeni cu o maşină trimisă de Andrei Pleşu, care era ministrul Culturii, pentru a pleca la Paris), Ana Blandiana şi P.M. Băcanu (erau în Canada), Zoe Petre şi Stelian Tănase (plecaţi în Suedia).

Surprinzător, ziarul Adevărul, campion al instigărilor comuniste împotriva manifestaţiei din Piaţa Universităţii, într-o campanie care, chipurile, doreşte restabilirea adevărului despre această manifestare, continuă manipularea şi diversiunea din 1990, de această dată într-o formă mai subtilă. Profitorii Pieţei sunt consideraţi protagonişti ai manifestaţiei, după modelul revoluţionar prin care Ion Iliescu este emanatul Revoluţiei. Se reiau minciunile clasice, cum ar fi aceea că Emil Constantinescu a autorizat deschiderea balconului din Piaţa Universităţii (conform lui Zoe Petre). În acelaşi timp, odrasla bolşevică Vladimir Tismăneanu, despre care Adevărul ne asigură că merge pe un drum total opus de cel al părinţilor săi, uită să-l menţioneze pe Brucan între vinovaţii mineriadei. Iar o altă odraslă bolşevică, H. R. Patapievici, descrie mişcarea din Piaţa Universităţii ca o mişcare hippie. Remarcăm mistificarea sensurilor profunde ale fenomenului Pieţei Universităţii, românesc şi creştin. Faptul că balconul Pieţei Universităţii era încadrat de portretul lui Mihai Eminescu şi de icoana Maicii Domnului arată opţiunea explicită a principalilor organizatori ai manifestaţiei. În serialul din Adevărul, o parte a intervievaţilor persiflează îngenunchierile tinerilor care rosteau Tatăl Nostru, aprinzând lumânări şi rugându-se pentru cei jertfiţi în lupta împotriva comunismului ateist. De altfel, nimeni nu pomeneşte de participarea activă a Părintelui Galeriu, de binecuvântarea Părintelui Stăniloae, de participarea susţinută a eminescologilor George Munteanu sau Petru Creţia, de încurajările marilor gânditori creştini Petre Ţuţea, Ernest Bernea sau Ioan Alexandru, sau de mesajul lui Eugen Ionescu, care s-a declarat academician golan. Cum, de altfel, nimeni nu pomeneşte de suferinţele lui Dragoş Pâslaru, astăzi Părintele Valerian, ale studenţilor şi intelectualilor creştini sau ale foştilor deţinuţi politic, î.n mod natural solidari cu tinerii anticomunişti. Deh, ei nu făceau parte din Reţea, nu aveau „binecuvântarea” lui Brucan, precum GDS-ul, şi nici nu au acceptat să fugă ca nişte laşi. Astăzi, nimeni nu mai pomeneşte de aceştia. Avem “noi golani”, crescuţi pe calapodul diversioniştilor şi instigatorilor la violenţă infiltraţi de serviciile secrete în rândul manifestanţilor. Atunci nu au reuşit. Astăzi, după cei 20 de ani ai lui Brucan (care a calculat exact cât le trebuie să sărăcească această ţară), sunt eroi anticomunişti.

În 1990, Adevărul vorbea despre îngerii slinoşi ai Pieţei Universităţii, astăzi se vorbeşte despre creştinismul exaltat al pieţarilor. Despre Eminescu nu mai zice nimeni nimic. Elita a stabilit că nu mai avem nevoie de el. Noi, anonimii Pieţei, îl avem ca îndreptar şi ne rugăm Maicii Domnului să mântuiască Poporul Român. (F.P.)

Pr. prof. Mihai Valică: Catedrala Mântuirii Neamului între împlinire, dileme morale şi deziluzie. Patriarhia vrea să împrumute 200 de milioane de euro

Catedrala Mântuirii Neamului între împlinire, dileme morale şi deziluzie

1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române, referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a Bisericilor în construcţie[1] arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul susţine, pe alocuri, cu sume simbolice comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR[2] pentru cetăţenii acestei ţări, precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.

Potrivit legilor în vigoare Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi finaciară. În acest context Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză, următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză”[3]:

1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;

2. îndreptarea morală a celor ce ne conduc[4];

3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin contrucţia de Biserici[5];

4. “prin sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un lăcaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc”, etc[6].

Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate şi duhovnicie au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună lucrare ecclesială deosebită şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească criza, fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare”.[7]

Cred că Bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har, care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sf. Taine săvârşite în ele.

Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă gestul lui Iuda, care îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).

Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea spaţiul bisericilor poate constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “contrucţia de Biserici este mai bună decât milostenia”[8] întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi de îndumnezeire a omului[9].