Cartea
“Eminescu: ultima zi la Timpul” de Nicolae Georgescu (Editura ASE, 2011), este o minuţioasă refacere a zilei de 28 iunie 1883 în biografia politică a poetului. Sunt aduse şi comentate mărturii din presă, din arhive, din scrisori, amintiri şi comentarii despre poet – totul cu scopul, mărturisit de către autor, de a afla cât a fost boală omenească şi cât a fost intervenţie brutală, cât de brutală a fost această intervenţie care a dus la îndepărtarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presă şi din viaţa publică. În ziua aceea se consemnează o schimbare de paradigmă economică şi politică a ţării noastre dinspre aliaţii tradiţionali, Franţa şi Anglia, către Germania şi Austro-Ungaria, context în care a fost nevoie ca guvernul să ia unele decizii rapide, dureroase, care au privit şi presa. Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul
Timpul, el dezvolta adevărate teorii sociale, economice şi politice, toate incomode şi mai ales nepotrivite în acest context când, prin alianţa care se discuta la nivelul cel mai înalt european, ţara noastră trebuia să renunţe la apărarea românilor din Transilvania, lăsând definitiv soarta lor în mâinile Imperiului Austro-Ungar. Pe de altă parte, Eminescu era un puternic agent de influenţă a opiniei publice, scrisul său fiind mereu aşteptat, temut şi respectat. Analizând presa momentului, se constată că
Timpul este cel mai aspru critic al guvernului – iar în săptămâna de dinaintea îndepărtării poetului din redacţie, este singurul organ de presă care face opoziţie continuă şi foarte energică. Imediat ce poetul este înlocuit, ziarul se potoleşte, devine docil, lucrurile se liniştesc. Cartea arată cum toţi prietenii lui Eminescu, începând cu junimiştii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, şi sfârşind cu ziariştii foarte apropiaţi, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale, părăsiseră, de fapt, această corabie pentru a se îmbarca în echipele puterii – poetul rămânând singurul ziarist pe baricadele opoziţiei, alături de câţiva membrii marcanţi ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogălniceanu – care, însă, erau oameni politici, parlamentari angajaţi, nu ziarişti propriu-zişi. Tratamentul aplicat de „prieteni” pentru scoaterea lui definitivă şi presă şi din viaţa publică a fost unul brutal: poetul a fost pândit şi, pe când avea o indispoziţie fizică, a fost urmărit, arestat de către poliţie şi internat la un sanatoriu de sănătate, dându-se ştirea publică, tipărită chiar în ziarul guvernamental, că el este nebun. O asemenea ştire îl scotea automat pe cel numit din orice funcţie publică, el trebuia să facă dovada sănătăţii, să recâştige credibilitatea. Există cazuri similare în epocă, de care autorul se ocupă. Poetului nu i s-a dat această ocazie a dezminţirii; mai mult, propriul său ziar, „
Timpul”, pe care el însuşi l-a construit şi cu care în trecut a câştigat victorii de presă răsunătoare, ei bine, imediat ce-şi schimbă direcţia şi orientarea „
Timpul” confirmă nebunia sa. Cartea desfăşoară cu febrilitate documente de acest fel, rezultând un Eminescu tragic, prins într-o capcană fără putinţă de ieşire, dar în acelaşi timp puternic, luptător: el a căzut luptând.
In imagine, o caricatura de epoca, de la momentul rascoalei taranilor din 1888, cu Eminescu printre “instigatori”
