Maestrul Puric, Ziua Nationala si românii

Îmi propusesem să nu mai scriu nimic despre Dan Puric. Am considerat că am spus ce era de spus. M-am răzgândit când am văzut inepţiile pe care le debitează actorul (Maestrul, după cum pretinde să i se spună) despre români şi România, într-o declaraţie acordată Jurnalului Naţional. Maestrul afirmă că Ziua Naţională ar putea fi schimbată cu ziua când România va reveni la normalitate, „când vom scăpa de securiştii ăştia care ne-au nenorocit”. Interesantă exprimarea, ne-au nenorocit. Corect ar fi fost să spună v-am nenorocit, doar a recunoscut de curând că a semnat Angajamentul cu Securitatea comunistă. Numai Brucan a mai avut tupeul să scrie despre cum comuniştii l-au chinuit pe Petre Ţuţea, uitând faptul că era redactorul-şef adjunct al ziarului Scânteia, care ceruse condamnarea la moarte a marelui gânditor român.

„România adevărată este mai importantă decât România Mare”, mai spune Maestrul. În sufletul trufaş nu poate intra evlavia cuvenită icoanei României Mari. Ascultându-l vorbind, ai crede că el şi numai el este România adevărată. Că doar nu acei ortodocşi, „oameni limitaţi, patologici, schizofrenici” (aşa cum declară unui post de televiziune din Vaslui), care i-ar fi aplicat „cele mai mari lovituri”, sunt România profundă. Poate ar mai accepta în România lui câţiva deţinuţi politic, care-i ţin isonul, crezând încă în bunele sale intenţii. În niciun caz, nu şi-ar găsi locul cei care îndrăznesc să cârâie împotriva proiectului „vilei ce se va numi mănăstire memorială” de la Aiud. Dar las’ că s-a ocupat Maestrul şi de ei. Astfel, într-o conferinţă ţinută la Sighet, discret supravegheat de disidenta creată în laboratoarele PCR, sub îndrumarea ministrului comunist Gogu Rădulescu, Ana Blandiana, Maestrul ia atitudine împotriva torţionarilor de la Piteşti (garnitura de criminalitate, cum o numeşte Maestrul) proveniţi din rândurile foştilor deţinuţi politic. Există o cutumă de bun-simţ în rândul deţinuţilor politic de a nu-i judeca pe cei care s-au prăbuşit sufleteşte în „experimentul Piteşti”, “cel mai cumplit sistem de detenţie din lume”, după cum spunea Soljeniţîn. Cu atât mai mult nu au dreptul alţii să-i judece pe cei căzuţi. Cum poate judeca un om care n-a fost nici măcar o oră în „iadul de la Piteşti”? Dar, uite că îndrăzneşte să o facă Maestrul, care, fără nicio constrângere, a semnat, în condiţii de libertate, un angajament cu Securitatea. Ştie oare controversatul Dan Puric prin ce suferinţe, de neimaginat pentru mintea omenească, au trecut luptătorii incriminaţi de el?

Dar Maestrul merge mai departe, afirmând că „Aceşti oameni din închisori au fost chinuiţi tot de români. Torţionarii au fost tot români. De unde atâta criminalitate?”. O teză dragă ocupanţilor comunişti şi urmaşilor lor (vezi Tismăneanu şi compania), care reuşesc un transfer incredibil: victimele (românii) sunt vinovate, iar nu torţionarii Kominternişti şi inspiratorii lor. Un arc peste timp al lui Puric şi Tismăneanu cu Roller, falsificatorul istoriei românilor după tiparul ocupantului sovietic. De altfel, Puric vorbeşte şi despre naţionalismul comunist, un concept contradictoriu în sine. În faţa acestei tentative perfide, trebuie să spunem răspicat: comunismul nu a fost românesc, ci antiromânesc. Falsificatorii istoriei despre regimul comunist din Romania vor să eludeze vinovăţiile reale pentru instaurarea holocaustului roşu.

Un prieten mi-a dat ştirea că Maestrul va conferenţia, la Braşov, pe tema „Suflet de copil”. Conferinţa este destinată liceenilor braşoveni care au rezultate deosebite la învăţătură şi va fi urmată de o discuţie interactivă despre istorie şi valori. O temă interesantă, evident. Cu siguranţă, Maestrul va vorbi, din nou, despre martiraj. Cum a vorbit şi la “simpozionul internaţional de martirologie” de la Hilton. Atunci, câţiva dintre luptătorii anticomunişti au stat în sală. La prezidiu erau Maestrul şi invitaţii săi. Niciunul nu trecuse măcar o zi prin închisorile comuniste. Dar fiecare le vorbea bătrânilor luptători despre martirajul generaţiei lor. Unul dintre invitaţii Maestrului le-a atacat agresiv idealurile tinereţii lor. N-a replicat nimeni. Pentru a nu-l supăra pe cel care a dat o lovitură de Maestru. Un furt de carismă, mutând luminile de la jertfitorii închisorilor comuniste spre sine însuşi. Cum ar spune Eminescu: „Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el”.

Ce le va spune, oare, tinerilor despre angajamentul pe care l-a semnat cu Securitatea la vârsta de 17 ani? E greu de anticipat răspunsul, pentru că până acum şi l-a modificat de câteva ori. Dacă la început n-a pomenit nimic despre colaborarea cu instituţia care a martirizat mărturisitorii români şi creştini din închisorile comuniste, apoi a declarat revistei Q-magazine că nici nu ştia ce semnează la acea vârstă, pentru ca, recent, într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor, să pretindă că a semnat angajamentul pentru că securistul care l-a recrutat i-a spus că trebuie să luăm Basarabia („Am semnat. Era vorba despre Basarabia”, spune Maestrul). Dacă acest personaj nu şi-ar asuma rolul de formator de conştiinţe, fiind luat în serios de oamenii înşelaţi de imaginea sa, am muri de râs. În fapt, este doar o penibilă tentativă de justificare în faţa deţinuţilor politic, pentru a-şi salva bruma de credibilitate pe care o mai are în rândul acestora. Era greu să le explice supravieţuitorilor închisorilor comuniste că nu ştia ce înseamnă Securitatea la vârsta de 17 ani, când alţii, la aceeaşi vârstă, preferau moartea în locul dezonoarei de a colabora cu regimul comunist. Aşa că a schimbat stratagema. Şi, spunându-i cineva de o declaraţie a lui Petre Ţuţea, care spunea că poţi să te faci de râs dacă ajută pentru a lua Basarabia înapoi, s-a gândit să declare această aberaţie, care ar umfla pieptul oricărui securist. Auzi, Securitatea lupta pentru Basarabia! În plin regim comunist!

În rest, rămâne cum am mai spus: Maestrul este un actor plin de sclipici, dar lipsit de substanţă. Un actor grăbit, creat punct cu punct în laboratoare oculte. Maestrul are faţă, dar nu are chip. Cine o fi oare Marele Maestru?

Florin PALAS

Cu gandul la Basarabia. O viziune ortodoxa a Unirii. Prin jertfa, spre Inviere

Prin jertfă, spre Înviere

La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.

La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.

Sa luam aminte! Ion Gavrila Ogoranu despre Samoil Marza, fotograful Marii Unirii. Marza a rabdat mizerie si a murit de foame

Cine a fost Samoil Marza?

Samoil Marza este singurul fotograf prezent la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Samoil Mârza - cel care a imortalizat in 5 clisee fotografice unicate momentul Marii Uniri!

Samoil Mârza,un fost fotograf roman,cunoscut in deosebi pentru singurele clisee fotografice care surprind Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din1 Decembrie 1918.

El s-a născut într-o familie de ardeleni din judeţul Alba, pe 18 septembrie 1886. A urmat clasele primare in satul natal, Galtiu, iar studiile liceale le urmează la Alba Iulia.

Ulterior absolvirii liceului,la vârsta de 23 de ani, tânărul ardelean este trimis de părinţii săi, în ucenicie, la fotograful sibian Iainek unde, pe durata a 3 ani de practică şi studio, învaţă meseria de fotograf.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Samoil Mârza este recrutat şi trimis în armată, urmând ca în 1916 – o dată cu intrarea României în Război, să fie trimis pe Frontul din Italia, unde este încadrat în serviciul tipografic şi fotografic al Armatei Române.

În 1918, pe 1 Decembrie, în jurul orei 11, alături de consătenii săi şi pe o vreme mohorâtă, Samoil Mârza ajunge la Alba Iulia pentru evenimentul Marii Uniri. Avea cu el aparatul cu burduf, trepiedul şi clişeele de sticlă însa nu avea credenţional (acreditarea de astăzi) pentru a intra în sala unde s-a încheiat actul marii Uniri. Acest credenţional era deţinut de catre fotograful german, Bach, care însa nu s-a prezentat la eveniment.

Prezent totuşi la eveniment tânărul fotograf a realizat 5 fotografii la Marea Unire. Afară fiind un timp nefavorabil, o vreme mohorâtă, era greu să relizezi fotografii cu un timp de expunere foarte scurt, motiv pentru care Samoil Mârza a realizat doar 5 fotografii, singurele care surprind evenimentul Marii Uniri.

Trei din cele cinci imagini surprind mulţimea prezentă la eveniment, iar două – sunt cadre relizate cu tribunele oficiale la care a fost citit Actul Unirii în faţa Marelui Sfat Naţional şi a poporului.

Din activitatea fotografului, amintim următoarele evenimente importante în care a ilustrat vizita regelui Ferdinand la Alba Iulia, Abrud şi Câmpeni (1919), încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria (22 octombrie 1922), serbările comemorative de la Ţebea, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Avram Iancu (1924). În 1929, cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la Marea Unire, Samoilă Mârza a fost decorat de către oficialităţi.

Din cauza unei boli incurabile, fotograful Samoil Marza moare la data de 16 decembrie 1967 si este inmormantat in Cimitirul Maieri din Alba Iulia.

In anul 2003 la mormantul sau fost înălţat un monument, iar în satul Galtiu, la 23 noiembrie acelaşi an, i-a fost dezvelit un bust executat de sculptorul Borteş Narcis Dumitru, o dată cu lansarea cărţii „Samoilă Mârza - 1886-1967 - Fotograful Unirii Transilvaniei cu România”.

Sursa: 1 decembrie.ro

Mărturia lui Ion GAVRILĂ OGORANU despre Samoil Mârza. Elemente ce nu apar în biografiile oficiale.

Din când în când auzeam de departe, hodorogind pe uliţă, o bicicletă bătrână şi-n curând apărea la noi fotograful Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918, (...). Ajunsese rău din punct de vedere material, odată cu decăderea meseriei de fotograf. Din „furnizor al curţii regale”, după ce înainte a avut aceeaşi calitate ca fotograf al curţii imperiale din Viena, a ajuns să-şi caute el clienţii pentru fotografiat. Cât a mai fost în putere se ducea să mai fotografieze nunţile, botezurile şi înmormântările din satele cele mai îndepărtate ale judeţului. Când n-a mai putut, s-a resemnat în sărăcia lui, se împăcase cu soarta, era blând, trăind în apropierea lui Dumnezeu. Din ce-i mai rămăsese alcătuise albume de fotografii ale Unirii, pe care le-a dăruit multor oameni politici, ultimul lui Nicolae Ceauşescu atunci când a fost la Alba-Iulia. Se pare că unii i-au mulţumit, ultimul nu a schiţat un gest de acest fel, dar la faptul că acest om are sau nu ce mânca nu s-a gândit niciunul.

După un timp, n-a mai venit pe la noi. Soţia a întrebat de el, dar nu ştia nimeni ce-a făcut; apoi am aflat că a fost găsit într-o burdă rece (casă dărăpănată), mort cine ştie de când. După moartea lui, şi după ce „geniul Carpaţilor” ne-a „redat istoria”, fotografiile lui Samoilă Mârza au început să aibă trecere, intrând şi în manualele şcolare. Careva a scos chiar o broşură despre viaţa şi activitatea lui. Dar n-a ştiut sau i-a fost ruşine să scrie că cel care a imortalizat pe vecie Marea Unire de la Alba-Iulia a răbdat mizerie şi a murit de foame.

- fragment extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. II, pag 213

Actualitatea lui Goga. 1 Decembrie 1918 si revizionismul maghiar

„Bucuria pe care o simţeam întotdeauna la aniversarea adunării de la Alba Iulia îmi pare astăzi încadrată într-un chenar de doliu. Iată, în sfârşit, că slăbiciunea noastră crescândă în opera consolidării de stat a ajuns la scadenţă. Lipsa unei idei conducătoare, la adăpostul căreia să se organizeze metodic patrimoniul unirii, după cincisprezece ani ne-a dat atmosfera actuală de depresiune autohtonă şi hipertensiune minoritară. Uitaţi-vă împrejur, ambele flancuri ale regatului nostru de odinioară: se văd pe toată linia roadele nefaste ale eclipsei care de la război încoace a atins principiul naţional, vechiul nostru secret de familie. Străinismul triumfător şi-a întins reţeaua care începe să ne strângă de gât. Firele urzite cu mult meşteşug se resimt peste capetele noastre. Paralel cu această subminare lăuntrică, se desfăşoară planul de acţiune externă a duşmanilor noştri. O propagandă bine chibzuită pusă în serviciul cauzei lor împânzeşte continentul. Revizionismul în cercurile politice din Occident a atins proporţii necunoscute încă. Vedeţi, deci, cadrul în care se înfăţişează sărbătoarea noastră. Sunt convins că tocmai această tristă părăginire va chema la viaţă germenul unei primeniri. România batjocorită trebuie să se smulgă din umilirea ei“.

Martor ocular al Adunării Naţionale de la Alba Iulia: Lucian Blaga. Trăiască România dodoloaţă!

Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. In dimineaţa zilei de1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi) (...) pe jos şi cu căruţele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decat 16 km.

Era o dimineaţă rece, de iarnă, (...). Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealalaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi al tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite.(...) Uite, îi spun lui Lionel (fratele scriitorului - n.n.): aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon.

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei.

Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună... Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să "participăm", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (...) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: "Trăiasca România dodoloaţă!" (cuvantul curent pentru "rotund")...

Text cules de Virgil Lazăr