28 octombrie - 60 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Mărturii ale foştilor deţinuţi politic Aurel Obreja şi Nicolae Crăcea

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

FOSTII DETINUTI POLITICI RESPING DISCORDIA SEMNATA DE LIBERALUL (ARIPA SOVIETICA) RAYMOND LUCA!

 

C O M U N I C A T

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici Luptatori Anticomunisti a luat cunostinta de interventia deputatului liberal RAYMOND LUCA cu privire la dorinta domniei sale de a imparti, pe cei care au suferit detentie politica, in buni si rai, in unii care binemerita reparatii morale de la Statul Roman si in cei ce nu merita aceste reparatii morale.

Amintim domnului RAYMOND LUCA ca atat regimul Antonescu cat si cel comunist au dat sentinte politice nedrepte si abuzive. Spre exemplu, poetul Radu Gyr a fost condamnat in anul 1941 pentru “rebeliune” numai fiindca a tinut un discurs din balconul Teatrului National invitind la calm si impacare. Iata chiar cuvintele lui RADU GYR, consemnate in actele justitiei militare de atunci: “Nu trageti ! Unire ! Infratire !”

Pentru acest discurs, RADU GYR a fost condamnat pentru “rebeliune” la 12 ani inchisoare.

Domnule RAYMOND LUCA, astazi se stie exact cine a provocat dezordinele de atunci. S-a gasit protocolul incheiat intre Servicul Special (Secret) de Informatii (SSI) si conducerea Partidului Comunist din Romania, partid care si-a luat obligatia de a produce in acele zile dezordini, jafuri si tot felul de nelegiuiri pentru ca ele sa fie puse pe seama legionarilor, motivindu-l astfel pe Antonescu sa porneasca arestarile.

Lucrurile acestea se stiu nu numai la noi in tara, ci si in strainatate, fiindca documentele au ajuns in posesia serviciilor americane.

Dupa dl RAYMOND LUCA, RADU GYR si urmasii lui n-au drept la reparatii morale.

Ne doare ca din sanul partidelor istorice, cu ai caror membri am stat in inchisori, se ridica unul ca RAYMOND LUCA. Samanta discordiei pe care acest domn o arunca acum in randul fostilor detinuti politici nu prinde rod. Fostii detinuti politici raman uniti, solidari cu RADU GYR si cu toti cei ce au fost victime ale regimurilor totalitare din Romania.

Presedinte

Constantin Iulian

Secretar

Gheorghe Jijie

Bucuresti, 11 martie 2011

Comunicat. Fostii detinuti politic denunta linsajul mediatic la adresa Parintelui Justin Parvu

COMUNICAT

 Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti  ia act cu îngrijorare de presiunile fără precedent care s-au făcut la adresa Bisericii Ortodoxe Române în vederea smulgerii unei reacţii de condamnare a unor aspecte ale istoriei noastre naţionale legate de Mişcarea Legionară.

Considerăm că atât atitudinea Patriarhiei, cât şi cea a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care pentru moment au evitat a se conforma acestor presiuni, constituie expresia curată a conştiinţei celor care, prin voia lui Dumnezeu, cârmuiesc destinele Bisericii Ortodoxe Române. Facem pe această cale un apel la demnitate şi la statornicie din partea păstorilor noştri, asigurându-i că numai astfel trupul Bisericii - ierarhi, clerici, monahi şi laici - va rămâne unit întru adevărul credinţei.

Precizăm că legionarii s-au raportat în permanenţă la valorile creştine şi că au fost mereu conştienţi de faptul că unele din gesturile lor de autojustiţie (atunci când justiţia română, subordonată altor interese decât cele ale dreptăţii, închidea ochii în faţa unor fărădelegi strigătoare la cer comise împotriva legionarilor) se constituie în păcate din punct de vedere creştin. Ele au fost asumate ca atare, individual, de cei care le-au comis. Aceştia au plătit pentru ele cu viaţa lor.

Asemenea evenimente tragice pentru toată lumea nu s-au mai petrecut însă de peste şaptezeci de ani încoace. E un timp suficient de lung pentru a înţelege că accentul luptei legionare şi-a găsit definitiv locul doar pe planul spiritual. Scara de valori pe care acest curent naţional-creştin a promovat-o dintotdeauna este aceasta: pe primul plan se află Dumnezeu şi credinţa creştină, abia apoi urmează interesele naţionale şi la urmă interesele individuale. Nu s-a făcut niciodată confuzia filetistă a amestecării primelor două planuri.

Ceea ce s-a pretins din partea întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Române a fost condamnarea de facto a principiilor directoare amintite mai înainte şi implicit şi a suferinţei şi muceniciei creştine a legionarilor din închisori, care nu poate fi desprinsă de matca în care aceşti oameni s-au format. De peste şaptezeci de ani încoace legionarii s-au situat în avangarda luptei anticomuniste, mai ales pe plan spiritual. Noi, cei care am trecut prin închisorile comuniste, depunem mărturie pentru atâtea jertfe curate aduse de tineretul român la Piteşti, Aiud, Gherla şi în celelalte temniţe, jertfe prin care au mărturisit întotdeauna adevărul creştin şi credinţa lor în Hristos. Majoritatea acestora au fost legionari. E semnificativ faptul că torţionarii comunişti desemnau prin acest termen nu doar pe cei cu o apartenenţă politică explicită, ci chiar pe unii mistici şi trăitori creştini care doar au avut tangenţă cu fenomenul legionar, fără a fi implicaţi direct: Părintele Arsenie Boca, Sandu Tudor, Dinu Pillat şi alţii.

În vremurile de prigoană comunistă, orice creştin incomod regimului risca să primească eticheta de "legionar" şi să fie condamnat la ani grei de închisoare. Nici Biserica din afara închisorilor nu a fost cu adevărat în libertate, fiind obligată la compromisuri şi la o pactizare silită cu regimul totalitar. Se pare că şi în ziua de azi orice creştin incomod riscă să primească aceeaşi etichetă de "legionar", cu toate falsele ei conotaţii negative binecunoscute.

Nădăjduim că vremurile sub care am trăit şi am suferit noi au apus pentru totdeauna şi că societatea democratică de astăzi va şti să-şi respecte cu adevărat principiile de la care se revendică: libertatea de opinie şi libertatea credinţei. Aceasta implicând şi independenţa Bisericii faţă de orice fel de instanţe exterioare valorilor şi credinţei ei. Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să le mărturisim împreună, până la capăt!

 Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti

Preşedinte: Constantin Iulian                                                             

Secretar: Gheorghe Jijie

23.02.2011

FOSTII DETINUTI POLITICI CONDAMNA ATENTATUL LA LIBERTATEA DE EXPRESIE COMIS DE CNA !

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti îşi exprimă deopotrivă indignarea şi îngrijorarea cu privire la sancţiunea acordată de CNA la adresa TVR1 şi a realizatoarei emisiunii “Profesioniştii”, d-na Eugenia Vodă, în legătură cu afirmaţiile d-lui Ion Cristoiu referitoare la Corneliu Zelea Codreanu..

Un astfel de act, pe care noi îl considerăm neprocedural şi abuziv, este cu neputinţă de imaginat la 21 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, când, cu preţul sângelui vărsat de tineretul său, poporul român şi-a câştigat Libertatea, concept care include şi libertatea de expresie. După cum, de neconceput considerăm că este îndrăzneala cu care, semnatarii scrisorii de protest, care se erijează în apărători ai intereselor etniei evreieşti din România, înţeleg să-şi manifeste public comportamentul abuziv, purtător al unor reminiscenţe de natură totalitară.

Aceşti domni trebuie să ştie că, prin sacrificiile făcute în închisorile şi lagărele comuniste, în rezistenţa armată anticomunistă, precum şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, neamul românesc şi-a câştigat Libertatea, iar principiile pluralismului, libertăţii de expresie şi statului de drept, sunt cuceriri la care nu are dreptul să atenteze nimeni, indiferent cine ar fi.

Noi, foştii luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, cei care am dus greul acestei lupte, plătind cu ani grei de detenţie politică, ne rezervăm dreptul moral de a condamna cu fermitate acest atentat la Libertatea câştigată de poporul român cu atât de multe sacrificii.

Dar cel mai îngrijorător ni se pare faptul că o instituţie precum CNA, în mod inadmisibil şi contrar deontologiei profesionale, înţelege să cedeze în la presiunile morale şi politice exercitate de semnatarii scrisorii de protest.

Pe această cale, noi, foştii deţinuţi politici, luptători în Rezistenţa Naţională Anticomunistă, condamnăm sancţiunea acordată postului TVR1 şi emisiunii realizate la standarde de excelenţă de profesionista Eugenia Vodă, şi cerem în mod imperativ acestei instituţii să revină asupra deciziei luate. CNA nu are voie să uite că este o instituţie a Statului de Drept şi că are datoria de a apăra deontologia profesională, neavînd voie să abdice de la această menire în urma lobby-ului desfăşurat de terţe persoane, indiferent cât de influente ar fi acestea pe plan intern sau internaţional.

Federaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti

Preşedinte,

dr. Constantin Iulian

fost deţinut politic

Secretar,

Gheorghe Jijie

fost deţinut politic

Maestrul Puric, Ziua Nationala si românii

Îmi propusesem să nu mai scriu nimic despre Dan Puric. Am considerat că am spus ce era de spus. M-am răzgândit când am văzut inepţiile pe care le debitează actorul (Maestrul, după cum pretinde să i se spună) despre români şi România, într-o declaraţie acordată Jurnalului Naţional. Maestrul afirmă că Ziua Naţională ar putea fi schimbată cu ziua când România va reveni la normalitate, „când vom scăpa de securiştii ăştia care ne-au nenorocit”. Interesantă exprimarea, ne-au nenorocit. Corect ar fi fost să spună v-am nenorocit, doar a recunoscut de curând că a semnat Angajamentul cu Securitatea comunistă. Numai Brucan a mai avut tupeul să scrie despre cum comuniştii l-au chinuit pe Petre Ţuţea, uitând faptul că era redactorul-şef adjunct al ziarului Scânteia, care ceruse condamnarea la moarte a marelui gânditor român.

„România adevărată este mai importantă decât România Mare”, mai spune Maestrul. În sufletul trufaş nu poate intra evlavia cuvenită icoanei României Mari. Ascultându-l vorbind, ai crede că el şi numai el este România adevărată. Că doar nu acei ortodocşi, „oameni limitaţi, patologici, schizofrenici” (aşa cum declară unui post de televiziune din Vaslui), care i-ar fi aplicat „cele mai mari lovituri”, sunt România profundă. Poate ar mai accepta în România lui câţiva deţinuţi politic, care-i ţin isonul, crezând încă în bunele sale intenţii. În niciun caz, nu şi-ar găsi locul cei care îndrăznesc să cârâie împotriva proiectului „vilei ce se va numi mănăstire memorială” de la Aiud. Dar las’ că s-a ocupat Maestrul şi de ei. Astfel, într-o conferinţă ţinută la Sighet, discret supravegheat de disidenta creată în laboratoarele PCR, sub îndrumarea ministrului comunist Gogu Rădulescu, Ana Blandiana, Maestrul ia atitudine împotriva torţionarilor de la Piteşti (garnitura de criminalitate, cum o numeşte Maestrul) proveniţi din rândurile foştilor deţinuţi politic. Există o cutumă de bun-simţ în rândul deţinuţilor politic de a nu-i judeca pe cei care s-au prăbuşit sufleteşte în „experimentul Piteşti”, “cel mai cumplit sistem de detenţie din lume”, după cum spunea Soljeniţîn. Cu atât mai mult nu au dreptul alţii să-i judece pe cei căzuţi. Cum poate judeca un om care n-a fost nici măcar o oră în „iadul de la Piteşti”? Dar, uite că îndrăzneşte să o facă Maestrul, care, fără nicio constrângere, a semnat, în condiţii de libertate, un angajament cu Securitatea. Ştie oare controversatul Dan Puric prin ce suferinţe, de neimaginat pentru mintea omenească, au trecut luptătorii incriminaţi de el?

Dar Maestrul merge mai departe, afirmând că „Aceşti oameni din închisori au fost chinuiţi tot de români. Torţionarii au fost tot români. De unde atâta criminalitate?”. O teză dragă ocupanţilor comunişti şi urmaşilor lor (vezi Tismăneanu şi compania), care reuşesc un transfer incredibil: victimele (românii) sunt vinovate, iar nu torţionarii Kominternişti şi inspiratorii lor. Un arc peste timp al lui Puric şi Tismăneanu cu Roller, falsificatorul istoriei românilor după tiparul ocupantului sovietic. De altfel, Puric vorbeşte şi despre naţionalismul comunist, un concept contradictoriu în sine. În faţa acestei tentative perfide, trebuie să spunem răspicat: comunismul nu a fost românesc, ci antiromânesc. Falsificatorii istoriei despre regimul comunist din Romania vor să eludeze vinovăţiile reale pentru instaurarea holocaustului roşu.

Un prieten mi-a dat ştirea că Maestrul va conferenţia, la Braşov, pe tema „Suflet de copil”. Conferinţa este destinată liceenilor braşoveni care au rezultate deosebite la învăţătură şi va fi urmată de o discuţie interactivă despre istorie şi valori. O temă interesantă, evident. Cu siguranţă, Maestrul va vorbi, din nou, despre martiraj. Cum a vorbit şi la “simpozionul internaţional de martirologie” de la Hilton. Atunci, câţiva dintre luptătorii anticomunişti au stat în sală. La prezidiu erau Maestrul şi invitaţii săi. Niciunul nu trecuse măcar o zi prin închisorile comuniste. Dar fiecare le vorbea bătrânilor luptători despre martirajul generaţiei lor. Unul dintre invitaţii Maestrului le-a atacat agresiv idealurile tinereţii lor. N-a replicat nimeni. Pentru a nu-l supăra pe cel care a dat o lovitură de Maestru. Un furt de carismă, mutând luminile de la jertfitorii închisorilor comuniste spre sine însuşi. Cum ar spune Eminescu: „Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el”.

Ce le va spune, oare, tinerilor despre angajamentul pe care l-a semnat cu Securitatea la vârsta de 17 ani? E greu de anticipat răspunsul, pentru că până acum şi l-a modificat de câteva ori. Dacă la început n-a pomenit nimic despre colaborarea cu instituţia care a martirizat mărturisitorii români şi creştini din închisorile comuniste, apoi a declarat revistei Q-magazine că nici nu ştia ce semnează la acea vârstă, pentru ca, recent, într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor, să pretindă că a semnat angajamentul pentru că securistul care l-a recrutat i-a spus că trebuie să luăm Basarabia („Am semnat. Era vorba despre Basarabia”, spune Maestrul). Dacă acest personaj nu şi-ar asuma rolul de formator de conştiinţe, fiind luat în serios de oamenii înşelaţi de imaginea sa, am muri de râs. În fapt, este doar o penibilă tentativă de justificare în faţa deţinuţilor politic, pentru a-şi salva bruma de credibilitate pe care o mai are în rândul acestora. Era greu să le explice supravieţuitorilor închisorilor comuniste că nu ştia ce înseamnă Securitatea la vârsta de 17 ani, când alţii, la aceeaşi vârstă, preferau moartea în locul dezonoarei de a colabora cu regimul comunist. Aşa că a schimbat stratagema. Şi, spunându-i cineva de o declaraţie a lui Petre Ţuţea, care spunea că poţi să te faci de râs dacă ajută pentru a lua Basarabia înapoi, s-a gândit să declare această aberaţie, care ar umfla pieptul oricărui securist. Auzi, Securitatea lupta pentru Basarabia! În plin regim comunist!

În rest, rămâne cum am mai spus: Maestrul este un actor plin de sclipici, dar lipsit de substanţă. Un actor grăbit, creat punct cu punct în laboratoare oculte. Maestrul are faţă, dar nu are chip. Cine o fi oare Marele Maestru?

Florin PALAS

CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici. Drama celor doi Gavrilă

Ascensiunea organizaţiei bolşevice subversive a viitorului Partid Comunist din România (PCdR) sub protecţia tancurilor şi a baionetelor sovietice a însemnat aplicarea principiului leninist, după care trecerea de la capitalism la socialism se operează prin aşa-numita dictatură a proletariatului, care în viziunea lui Lenin însemna „violenţă neîngrădită de lege“. Aplicarea acestui principiu în România a însemnat zdrobirea statului de drept, a românismului, a elitelor culturale şi naţionale şi instaurarea unei dictaturi diabolice. De la plutoanele de execuţie până la îngrozitoarele experimente antiumane coordonate în temniţele comuniste direct de agenţii NKVD, totul a fost folosit pentru a zdrobi rezistenţa poporului şi a-i atenta la fibra naţională. Românii au încercat dintotdeauna să se descăpuşeze de paraziţii veniţi din toate colţurile lumii să sugă din bogăţiile naturale ale acestui pământ, ultimii de culoarea ploşniţelor, roşii. Uneori a existat, în istorie, aparenţa reuşitei deparazitării. În realitate, căpuşele s-au infiltrat şi mai adânc, aşteptând venirea „luminii de la Răsărit“.
Odată cu insurecţia tinerilor anticomunişti din decembrie 1989, se spera că anularea efectelor martirajului suferit de cei care luptaseră împotriva comunismului se va realiza atât pe plan moral, cât şi material. Ştergerea daunelor morale trebuia făcută imediat prin anularea hotărârilor date de tribunalele militare sau civile împotriva membrilor celei mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din Europa. Se ştie că legendarul Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa, Ana, s-au dus la ceruri abătuţi, neabsolviţi de „crimele“ de „duşmani ai poporului“ de către „justiţia“ de pe pământ, pe atunci diriguită de celebra „luptătoare pentru drepturile omului“ Monica Macovei. Şi astăzi, Gavrilă Rusu, la fel ca şi camaradul său de rezistenţă, încearcă singur, la peste 80 de ani, să-şi caute dreptatea prin tribunale, după ce i s-a tăiat pensia de persecutat al regimului comunist, fără drept de apel. Daunele morale şi materiale suferite de singura elită anticomunistă reală a ţării trebuiau reparate de către stat, imediat. Miile de bătrâni, ca brazii care se frâng dar nu se îndoiesc, sunt supuşi azi de justiţia post-comunistă la aceleiaşi umilinţe ca şi în regimul trecut. Unii sunt siliţi de sărăcie să-şi ceară drepturile, alţii însă refuză cu demnitate orice despăgubire şi îşi aşteaptă, senini, dreptatea cerească.

O lege strâmbă

În 2009, a apărut Legea care prevedea despăgubirea foştilor deţinuţi politici pentru daunele materiale şi, în primul rând, morale, pe care le-au suferit. Dacă principiul în sine care a condus la această lege trebuie socotit ca fiind legal şi corect, nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea în practică a acestui decret. În primul rând, nu există un criteriu clar pe care-l prevede această lege. Fostul deţinut se adresează tribunalului care îşi are competenţa pentru locul în care domiciliază, şi un judecător oarecare apreciază de la sine cuantumul despăgubirii. Se cer o serie de dovezi şi acte absolut inutile. Apoi, Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului în acest domeniu prin Administraţia financiară locală, introduce automat „apel“ sau „recurs“. Astfel, fostul deţinut politic ajunge - dacă mai ajunge - din diferite colţuri ale ţării pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. Aici, hotărârile sunt absolut neunitare, cu diferenţe de zeci de ori mai mari sau mai mici. Se impune deci ca decretul să fie completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă care să reglementeze criteriile şi toate aspectele juridice ce decurg din această problemă, cel mai exact criteriu fiind perioada petrecută în detenţie sau în rezistenţa din munţi. De acest lucru ar fi trebuit să se ocupe pseudo-institutele de „investigare“ a crimelor comunismului, nu de dezgropat şi plimbat morţii de sub crucea lor pe la televizor.

Profitorii tuturor regimurilor

A trebuit să treacă aproape 20 de ani de la căderea comunismului pentru ca preşedintele Traian Băsescu să înfiereze, simbolic, crimele regimului. Ridicol, cei care l-au îmbrobodit pe Băsescu, bine instalaţi, la lojă, pentru spectacolul acestui act, sunt chiar reprezentanţii noului Komintern, profitori ai tuturor regimurilor care au reuşit, în ciuda adevărului istoric, să deturneze condamnarea comunismului ca regim bolşevic impus de fosta URSS prin agenţii şi tancurile ei. Cu maşini guvernamentale la scară şi salarii pe măsură, de secretari de stat, impostori ca Marius Oprea - el însuşi şi „fost“, şi „actual“, cu legături „de gradul întâi“ în Securitate, cerşetor şi la uşa lui Tăriceanu, şi a lui Boc - îşi fac cu tupeu propagandă în blăniţe de oaie, pentru a confisca toate instituţiile statului care ar trebui să se ocupe de crimele comunismului. La CNSAS, alt exemplu, un fost activist UTC al USR din RSR, Mircea Dinescu, teleportat la „revoluţie“ direct din Crimeea şi de la Academia PCR, împarte certificate de „bună purtare“. Emblematic, nici la CNSAS, nici în parascovenia de „Comisie Tismăneanu“ plină de turnători ai Securităţii şi propagandişti PCR, nici la aşa-zisul IICCR confiscat de delatorul fără ORNISS şi o fostă activistă de Partid în presa comunistă, nu se află la conducere NICIUN FOST DEŢINUT POLITIC. Iată cum regimul de după 1989 a reuşit să ducă la capăt condamnările regimului bolşevic eliminând total foştii luptători anticomunişti reali, de la 1947 la 1987, pedepsiţi cu zeci de ani de închisoare şi chinuri. Noul Komintern desăvârşeşte misiunea vechiului Komintern. Şi, totuşi, deţinuţii politici, de la generaţia 1947 la minerii anului 1977 şi muncitorii anticomunişti ai Braşovului lui 1987, nu au murit cu toţii. Şi ştiu că, vorba poetului temniţelor, Radu Gyr, „ne vom întoarce într-o zi“...

Victor RONCEA

CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici
Curentul - miercuri, 03 februarie 2010

© Curentul

Expozitia DECEMBRIE '89 - DUPĂ 20 DE ANI. ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

Muzeul Casa Mureşenilor Braşov, în parteneriat cu C.N.S.A.S., Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Braşov, Direcţia de Cultură a oraşului Râşnov, Asociaţia 15 Noiembrie '87 Braşov, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, vă invită să luaţi parte la vernisajul expoziţiei Decembrie '89- după 20 de ani. Începutul sfârşitului comunismului în România, marţi, 15 decembrie 2009, ora 13.

La 20 de ani de la evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 vă propunem o expoziţie dedicată comunismului şi revoluţiei decembriste. Expoziţia cuprinde secvenţe ale perioadei comuniste, de la situaţia deţinuţilor politici din anii '50, până la revoluţia din 1989. Totodată, vor putea fi văzute o parte din momentele de revoltă din 15 noiembrie 1987 şi gestul lui Liviu Babeş din martie 1989. Fotografiile şi unele obiecte de viaţă cotidiană din perioada comunistă vor întregi expoziţia.

În zilele de 16, 17, 18 decembrie 2009, orele 11, vor avea loc conferinţele Ora de istorie la muzeu.

16 decembrie - domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici

17 decembrie - doamna Etelka Babeş, soţia eroului martir Liviu Babeş şi domnul Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie '87 şi alţi reprezentanţi

18 decembrie � domnul Ioan Demi, iniţiatorul manifestaţiei din 21 decembrie 1989 din Braşov, şi doamna Maria Petraşcu

Muzeul "Casa Muresenilor" Brasov

Părintele Liviu Brânzaş: Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.

Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor.

Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!

Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat în calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară.

Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.

Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat
tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor.

(Părintele Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, apel făcut în cadrul Congresului foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991)

Părintele Iustin – condamnat pe viaţă?

După ce a ispăşit 12 ani de chinuri în puşcăriile comuniste, Părintele Iustin a fost întrebat în faţa celorlalţi deţinuţi: „Spune, banditule, te-ai schimbat?” La care Părintele a răspuns: „Dar ce, eu am venit aici ca să mă schimb?” „Tu nu înţelegi, banditule, că noi te-am ascuns aici de furia poporului? Toţi te urăsc! Dacă te lăsam în libertate te sfîrtecau oamenii în bucăţi!” „Da? – a replicat Părintele – Duceţi-mă aşa tuns cum sînt şi lăsaţi-mă în gară la Tîrgu Neamţ, iar eu voi spune numai atît: Eu sînt Iustin! Şi să vedem ce-o să facă lumea”. Pentru aceste cuvinte Părintele a mai făcut încă patru ani de detenţie, fără nici o judecată, fiind în fiecare zi ameninţat cu moarte, ca unul care nu figurează nicăieri.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, foştii deţinuţi politici au fost eliberaţi. Părintele Iustin, fiind călugăr, s-a dus la mănăstirea de metanie. Dar aici i s-a spus că nu poate fi primit. Atunci Părintele şi-a luat traista şi s-a dus pe un deal împădurit din ţinuturilea Neamţului. Şi într-adevăr, a fost destul să zică: „Eu sînt Iustin”, că toată lumea s-a strîns în jurul lui ca în jurul unui proroc. Să judece alţii dacă este sau nu minune ca un om ieşit din puşcărie, fără nici o leţcaie şi pe deasupra persecutat de mai marii bisericii, să ridice o mănăstire atît de mare şi frumoasă cum e cea de la Petru Vodă, care mai are şi un spital dotat cu tehnologie pe care puţine dintre spitalele din România o au.

Duhovnicii eliberaţi din închisorile comuniste au avut parte şi după eliberare de un regim special care seamănă mai mult a arest la domiciliu decît a libertate. Nici unul dintre ei nu a avut dreptul şi posibilitatea să se întoarcă în mănăstire, ci fiecare a fost fie trimis prin sate, fie duhovnici la maici, fie în străinătate. Securitatea a vegheat cu străşnicie ca aceşti oameni drepţi şi neînfricaţi să nu-şi facă adepţi, să nu reaprindă flacăra mărturisirii şi a jertfelniciei în generaţiile tinere, dar mai ales în rîndul monahilor, care şi pînă azi sînt consideraţi reacţionari sau potenţiali reacţionari.
Despre toate acestea am aflat din vorbirea nemijlocită cu aceşti duhovnici de care lumea nu este vrednică. Iar dacă smerenia lor îi opreşte să se apere de atacurile mincinoase ale celor care îi învinuiesc de „extremism” şi „neascultare”, mie mi s-a părut potrivit să dezmint toate aceste neadevăruri, pentru folosul obştesc al credincioşilor.

Nu am văzut niciodată oameni mai chibzuiţi şi mai preocupaţi de integritatea şi pacea Bisericii, decît cei care au trecut prin calvarul închisorilor comuniste. Nimeni nu poate spune că iubeşte Biserica, dacă nu-i iubeşte pe ei. Către unii ca aceştia a spus Hristos: „Cei ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cei ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Parintele Savatie

Parintele Justin Parvu despre Manastirea Aiud si anumite comunicate aparute pe Internet (este atasata si inregistrarea audio)

Urmarind articolele de pe internet aparute in ultima vreme, am aflat o serie intreaga de lucruri care nu sint deloc adevarate, si care se lanseaza in urechile poporului nostru, niste aberatii care nu-si au locul in conceptia noastra cu privire la manastirea de la Aiud.
Biserica Manastirii Aiud nu a ramas pe seama nimanui. Nimeni nu este in masura sa ne dea indicatii - cum trebuie sa fie ridicata, cum trebuie sa fie aparata, cum trebuie sa fie slujita - decit numai cei care au participat la toate durerile generatiei de la 1948 si pina in prezent. Şi aceia, insa, care inca mai au capacitatea de gindire si pot sa dea un sfat; numai ei sint in masura. Iar, cit priveste chestiunea aceasta pe care am discutat-o noi acum la Aiud, n-a fost vorba sa fie lasata pe seama nici unui alt barbat vrednic sau mai putin vrednic. De altfel, nu s-a vorbit despre a ramine cineva in situatia de a dirija o opera ca aceasta a Aiudului, care, de altfel, depaseste si viata noastra spirituala, si viata morala, si viata crestin ortodoxa, pentru ca aici nu mai este vorba de niste oameni. Aici este vorba de Sfinti, de Martiri care depasesc granitele natiunii noastre. Aici este vorba de Martirii intregii crestinatati europene si ai lumii intregi. Sfintul care traieste in Rusia, sau care traieste in Iugoslavia, sau in România, este un merit al acestei natiuni, pentru ca acolo s-a nascut acest mare om de valoare. Dar asta nu inseamna ca el ramine aici; pentru ca rugaciunile pe care le face sint pentru toata lumea, si pentru unii, si pentru altii, si pentru buni, si pentru rai, si pentru tradatori, si pentru Sfinti, si pentru toate manifestarile noastre crestine.
Iar cit priveste asezarea unei biserici, desi sint atitea discutii, socotesc ca intr-adevar aceste discutii au loc, dar nu din partea celor binevoitori, ci din partea rau-voitorilor, care au fost de la inceput rai si ramin in veci in rautatea lor. Pentru ca diavolul nu se schimba, ramine in aceeasi rautate si lupta impotriva binelui. Asta, ca avem discutiile acestea intre noi si se produc aceste neintelegeri, nu este altceva decit, oarecum, opera lor distructiva. Dar noi nu ar trebui sa fim furati de aceasta inselaciune diabolica, ci ar trebui sa raminem in armonia noastra, in tendinta noastra de bine, ca lucrurile sa mearga mai departe inspre realizarea acestei mari opere de invatatura teologica si morala si ortodoxa pentru Biserica noastra.
Biserica de la Aiud nu este o biserica oarecare. Nu este o biserica de parohie; si acolo, cind vorbim despre biserica, ea trebuie sa ramina pentru viata sufleteasca a omului, a crestinului. Biserica nu este supusa curentului politic sau indemnului politic sau ajutorului politic, pentru ca Biserica este curata, nepatata inaintea lui Dumnezeu, fara prihana, si de aceea si ajutoarele care se dau aici trebuie sa fie o jertfa curata si fara impatimire si fara intentii altfel decit frumoase, pentru cinstea si ridicarea neamului nostru, a martirilor nostri si a celor ce urmeaza inca sa mai traiasca pentru aceasta gindire crestina ortodoxa.
La Aiud nu au fost, intr-adevar, numai legionari. A fost tineretul nostru, au fost generatiile noastre din 1948, 1952, pina in 1964. Caci au intrat in puscarie si unii care au fost incarcerati inainte cu citeva ore, si li s-a dat drumul imediat, intrind in decretul din Martie 1964. Ei, dar si acestia sint eroi, sint martiri, sint oameni care s-au angajat cindva; ca au venit in ceasul al noualea, in ceasul al doisprezecelea, numai iconomia lui Dumnezeu stie cum isi va lua fiecare plata dupa ostenelile lui.
De aceea, as avea un cuvint cu toata seriozitatea: Sa nu mai primiti nimic din tot ce apare cu privire la aceasta opera de structura ortodoxa, bizantina, decit numai ceea ce se publica din partea noastra cu toata seriozitatea si greutatea.

Montaj audio-video:

www.apologeticum.wordpress.com