28 octombrie - 62 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Despre lumea modernă şi istovirea lăuntrică. Un apel profetic.

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă

Am descris aici in linii mari o drama pe care o putem regasi in orice existenta "moderna". Daca unii dintre noi ii scapa, partial, e poate pentru ca lumea noastra romaneasca nu e decat de prea putin timp in curs de modernizare, nu adica inca cu totul moderna, si apoi pentru ca lumea romaneasca devine moderna intr-o vreme in care lumea moderna ea insasi da semne de istovire launtrica.

Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?

Cine ar putea-o tagadui?

Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.

Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut, de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe, mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste taberi - a pasarilor stymphaliene?

- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata omenirea, poate cu exceptia zulusilor!

Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara, sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu, propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului launtric.

Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.

Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.

Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor!

Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta! 

- fragment din conferinţa "Creştinul în lumea modernă", susţinută de Mircea Vulcănescu în aprilie 1940

Statuia lui Mircea Vulcanescu salvata de demolatorii de simboluri si valori nationale de la Institutul “Elie Wiesel”. Cererea profanatorilor si raspunsurile demne si bazate pe Lege ale Primarului Neculai Ontanu si Arhitectului Sef al Primariei Sector 2

Documente via Ziaristi Online.

Mircea Eliade despre colegul sau, Mircea Vulcanescu: “Victoria lui din temnita a fost totala. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii”

 

Mircea Eliade: Trepte pentru Mircea Vulcanescu

“(…) Nu stiai ce sa admiri mai intii: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vasta, solida, bine articulata, sau inteligenta lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-si traia credinta si iscusinta cu care si-o talmacea. Nu cred c-am intilnit alt om inzestrat cu atitea daruri. si nici altul care sa-l intreaca in modestie. Am cunoscut, desigur, savanti care se incumeta sa citeasca in treizeci de limbi, sau stapinesc in de-amanuntul istoria unei tari sau a unui continent, sau au patruns toate tainele fizicii si matematicilor, sau inteleg nenumarate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcanescu era altfel alcatuita. Dupa ce-l cunosteai mai bine, intelegeai ca daca ar fi trebuit, ar fi putut si el invata treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Il interesa tot. Mai mult: intelegea – si-ti explica – de ce-l intereseaza cutare sau cutare disciplina, un anumit autor sau o anumita opera.
Dar nu era nimic haotic nici dezarticulat in cultura lui. Ce invatase de la teologii si filozofii pe care-i citise se lega de tot ce-l invatasera sociologii, economistii, istoricii, financiarii, oamenii politici. lmensa lui cultura nu era distribuita in “compartimente”; era perfect integrata, desi se desfasura pe nivelurile multiple ale cunoasterii. De aceea era in stare sa profile din lectura unui “reductionist” – un freudian, bunaoara, sau un marxist -, pentru ca stia unde sa-l situeze. Cum marturisea adesea: nu se lasa impresionat de “jargon”, nid de “ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta sa inteleaga mai bine un fenomen cultural; adica, il ajuta sa descopere aspecte sau sa descifreze sensuri care i-ar fi ramas altminteri ascunse sau nelamurite. (…)
Acest crestin care se situa, cum am spus, in universul culturilor traditionale, era deschis fata de orice inovatie creatoare, in arta, in sociologie, in economic politica. Multi dintre cei care l-au cunoscut nu izbuteau si inteleagu cum un crestin ca el putea sa inteleaga si sa vorbeasca cu atita simpatie de oameni si sisteme profund antireligioase, ca Marx sau Freud. De asemenea, nu intelegeau cum ii puteau place anume manifestiri extravagante ale plasticii contemporane, sau cum putea asista atit de senin la descompunerea precipitata – anuntind iminenta lor disparitie – a institutiilor si culturii taranesti.
Explicatia era totusi simpla: ca si Nae lonescu, profesorul si invatatorul lui, Mircea Vulcanescu credea in Viata si privea cu interes si simpatie orice noua create a Vietii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul romanesc, organizatia statala care poarta numele de Romania, cultura romaneasca, atit populara cit si savanta, cu tot ce prindea si implica ea – toate acestea aveau, inainte de toate, meritul de a exista, de a fi vii. Ca unele institutii se schimba vertiginos sau chiar dispar sub ochii nostri, ca felul de a fi si a se purta se modifica si se uriteste, ca arta populara se hibrideaza si estetica mahalalei se intinde ca pecinginea, ca peisajul romanesc “traditional” e amenintat de desfigurare prin insusi procesul de transformare economic si social al tarii, pe care Mircea Vulcanescu il cunostea si-l accepta – toate acestea nu-l speriau, desi fara indoiala il mihneau anumite modificari precipitate si reforme fara rost. Toate acestea faceau parte din insusi procesul Vietii. Aici, pe pamint, lucrurile nu puteau fi altfel, nu puteau impietri asemenea arhetipurilor. Dar aceasta Viata, pentru ca se plamadise aici, in acest spatiu geografic, – si se exprimase in concretul istoric al acestui popor romanesc – era o viata romaneasca, oricum s-ar fi manifestat ea, tot romaneasca raminea.
In aceasta credinta se afla izvorul acelui inepuizabil optimism al lui Mircea Vulcanescu: credinta in indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vietii etnice si culturale romanesti. Optimism pe care, cred, nu l-a avut nici unul dintre profetii sau purtatorii de cuvint ai politicii si culturii romanesti. Nu voi uita niciodata ce mi-a marturisit Mircea Vulcanescu de mai multe ori, intre 1936 si 1940: ca el nu crede in disparitia neamului romanesc, oricite catastrofe s-ar abate peste noi; ca nici o eventuala deportare sau exterminare masiva a romanilor din zilele noastre nu ar insemna distrugerea neamului; “pentru ca (si acum ii citez propriile lui cuvinte) eu cred ca daca ar navali alte neamuri si s-ar aseza aici, la noi, dupa cateva secole ar deveni si ei romani!”
(…) Erau citiva care se intrebau cit de adevarata era aceasta incredere in Viata si cit de reala putea fi, la un savant genial ca el, o credinta atit de “taraneasca”. Se intrebau asta, pentru ca, isi spuneau, Mircea Vulcanescu fusese daruit cu toate darurile: era frumos, avea o sanatate de fier, nu fusese niciodata sarac, era inconjurat de prieteni si admiratori, nu fusese incercat de nici o tragedie personala sau familiala; triumfase intotdeauna, si pe toate planurile, chiar daca uneori nu i se daduse locul pe care-l merita (bunaoara, la 35 de ani nu era decit asistentul de etica la Universitatea din Bucuresti). Dar era destui sa-l cunosti mai bine ca sa-ti dai seama ci Mircea Vulcanescu privea toate insusirile si succesele lui ca niste daniri ale Vietii pe care le ingaduise Dumnezeu, si ca daca ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui incredere in viatai, nici marea lui credinta. Toate astea i se pareau de altfel firesti. Caci, spunea, oamenii uita de obicei ca darurile, ca si incercarile, vin tot de la Dumnezeu.
Cind au venit incercarile, Mircea Vulcanescu le-a primit senin si increzator; intr-un anumit fel, misterios, se integrau vietii lui religioase. In citeva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situatie sociala si academica, familie, libertate. Dar a ramas acelasi. Nu s-a indoit si nici n-a tagaduit; a continuat sa marturiseasca cu aceeasi senina fermitate credinfa si increderea lui de totdeauna.
Altii, care i-au fost mai aproape, vor povesti in de-amanuntul, aici sau altadata, viata pe care a trait-o Mircea Vulcanescu in temnita. Ce stim cu totii, ne e de-ajuns ca sa intelegem cit de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie impotriva Mortii.
Pentru ca stim cum a murit! lar ultimul lui mesaj in temnita, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: “Sa nu ne razbunati!”…

Chicago, nov. 1961″
Text publicat in revista “Prodromos”, nr. 7, 1967.

MARTURISTORII.RO

Foto: Statuia lui Mircea Vulcanescu de Valentina Bostina din Piata Sfantul Stefan, aflata langa casa filosofului, din strada Popa Soare, la dezvelirea sa, in 31 octombrie 2009, de catre edilul Primariei Sectorului 2 Bucuresti

Primaria Sectorului 2 despre “Monumentul lui Mircea Vulcănescu, una din cele mai reprezentative personalităţi ale perioadei interbelice”: “Si-a găsit un loc bine-meritat”

Am aflat din presa ca un grup de criminali de pace a luat la tinta statuia marelui roman si martir crestin-ortodox Mircea Vulcanescu, realizata de regretata sculptorita Valentina Bostina, si ridicata in 2009 de catre Primaria Sectorului 2 in Piata Sfantul Stefan din Bucuresti, aflata chiar langa casa filosofului, din strada Popa Soare 16 A. Ne-am gandit asadar, urmand sfaturile Doamnei Mariuca Vulcanescu, sa prezentam pentru mintile incetosate ale teroristilor culturali Apararea marelui roman la simulacrul de proces in care a fost judecat si condamnat, practic, la moarte, scrie portalul MARTURISITORII.RO. Noi, la randul nostru, ne-am gandit sa republicam ceea ce sustinea Primaria Sectorul 2 in urma cu cinci ani, in caz ca vrea sa se razgandeasca astazi. Oricum, mai multe asociatii civice pregatesc atacarea in contencios administrativ a vreunei decizii aberante si imorale de indepartare a statuii marelui filosof si martir roman. Primaria are cuvantul:
Monument dedicat lui Mircea Vulcănescu, în sectorul 2
Monumentul lui Mircea Vulcănescu, una din cele mai reprezentative personalităţi ale perioadei interbelice, şi-a găsit un loc bine-meritat în sectorul 2, începând de duminică, 1 noiembrie a.c., când a fost dezvelit bustul în bronz, amplasat în piaţa Sfântul Ştefan din strada cu acelaşi nume, prin grija şi la iniţiativa primarului Neculai Onţanu.
După amplasarea monumentelor dedicate lui Petre Ţuţea şi Mircea Eliade în parcuri din sectorul 2, era obligatorie întregirea „triadei” elitei româneşti cu bustul lui Mircea Vulcănescu, conceput acum aproape 25 de ani, de regretata sculptoriţă Valentina Boştină.
La 57 de ani de la moartea sa (s-a stins din viaţă pe 28 octombrie 1952), Primăria Sectorului 2 amplasează bustul lui Mircea Vulcănescu, sculptură donată administraţiei locale a sectorului 2, fără pretenţii de drept de autor, de fostul soţ al sculptoriţei, scriitorul şi eseistul Ion Papuc.
Prin înmulţirea monumentelor cu valoare artistică în spaţiul sectorului 2, primarul Neculai Onţanu urmăreşte păstrarea vie în memoria locuitorilor a marilor personalităţi care au marcat generaţii întregi şi care pot fi adevărate repere morale ale vieţii actuale. Mai mult decât atât, Mircea Vulcănescu a locuit în sectorul 2, pe strada Popa Soare nr. 16 A, în vecinătatea bisericii în curtea căreia, de cinci ani de zile, bucureştenii pot admira bustul marelui român, Petre Ţuţea.
La evenimentul de duminică, 1 noiembrie, din piaţa Sfântul Ştefan, alături de fiica filosofului, Măriuca Vulcănescu şi de primarul Neculai Onţanu, au fost invitaţi să rememoreze amintirea lui Mircea Vulcănescu, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, Dan Hăulică, directorul general al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, Mihai Oroveanu, fostul soţ al sculptoriţei, scriitorul Ion Papuc, filosoful Mihai  Şora, poeta Ana Blandiana şi mulţi alţi reprezentanţi ai elitei culturale contemporane.

Consideraţii despre filosoful Mircea Vulcănescu

Spirit enciclopedic, orator de mare forţă, filosof şi finanţist de geniu, Mircea Vulcănescu (1904 – 1952) a pierit în chip dramatic în închisoarea de la Aiud, bolnav de plămâni, datorită condiţiilor inumane la care a fost supus, lăsând în urmă îndemnul mişcător: „Să nu ne răzbunaţi!”
Despre Mircea Vulcănescu, filosoful Constantin Noica scria: „A existat în generaţia noastră un om care ne domină pe toţi: prin lecturile lui, prin fantezie, prin graţia intelectului, prin conştiinţa morală. Se numea Mircea Vulcănescu”.
La rândul său, scriitorul Mircea Eliade nota: „Nu ştiai ce să admiri mai întâi la el: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul său, spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”.
Acelaşi Mircea Eliade care l-a cunoscut îndeaproape pe Vulcănescu a transmis către publicaţia „Prodromos” această mărturie capitală: „…eu cred că, dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români”. Sunt vorbele lui Mircea Vulcănescu. Această mărturie şi multe altele i-au fost făcute lui Mircea Eliade între anii 1936 – 1940, adică în preajma cataclismului pe care Vulcănescu îl aştepta, fără spaimă, cu seninătatea lui obişnuită.
Mircea Vulcănescu a primit din partea Regelui Carol al II-lea şi ulterior a Regelui Mihai I, distincţii şi mari ordine, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român. Strălucit orator, a conferenţiat cu pasiune pe teme diferite, de la satul naţional, la dimensiunea românească a existenţei. La 30 august 1946 a fost arestat, în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război”, iar la 9 octombrie 1946, a fost condamnat la opt ani de temniţă grea.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul ridicat. A murit pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea doar 48 de ani.

Consideraţii despre Valentina Boştină

Sculptoriţa Valentina Boştină a ales să-şi înfăţişeze ideile şi concepţiile artistice în solemnitatea materialelor clasice, îndelung folosite peste secole: bronzul şi piatră.
Când se va face odată inventarul complet al tuturor sculpturilor în piatră pe care Valentina Boştină le-a cioplit într-un ritm susţinut, an de an, în ultimele două decenii de viaţă, se va realiza imaginea unei opere prodigioase, care nu numai că impune o personalitate, dar şi modifică mult şi, cel puţin într-un aspect important, imaginea consacrată a sculptorului român.
De pe malurile Bosforului şi până la depărtata Peninsulă Iberică, din mediteraneenele Atena sau Roma şi până în nordicul Hamburg, ea a călătorit mereu, însoţindu-şi opera într-un adevărat pelerinaj continental. Este sculptoriţa cu cele mai numeroase lucrări înălţate pe socluri prin parcurile Europei dintre toţi sculptorii români.
Alături de sculpturi pe care artista le-a creat, le-a prezentat în expoziţiile ei personale ori în cele oficiale şi apoi au fost achiziţionate şi amplasate în locuri publice, au existat şi lucrări, nu multe, executate ca urmare a unor comenzi cum ar fi: Nicolae Labiş la Baia Mare, Dragoş Vodă pentru Liceul din Sighetul Marmaţiei, Generalul Dragalina amplasat în Bumbeşti, Târgul Jiu.Printre comenzile pe care Valentina Boştină le-a onorat, se află şi bustul lui Mircea Vulcănescu, conceput în urmă cu aproximativ 25 de ani şi oferit fără pretenţii de drept de autor de fostul său soţ, Ion Papuc, cunoscut eseist şi interpret al operei lui Decartes, Primăriei Sectorului 2 care i-a găsit un loc ideal în piaţa Sfântul Ştefan.

1 Noiembrie 2009

Sursa: Primaria Sectorului 2 via Ziaristi Online
 

28 octombrie - 60 de ani de la naşterea în ceruri a Fericitului Mircea Vulcănescu. Adevărul despre martirajul lui. Mărturii ale foştilor deţinuţi politic Aurel Obreja şi Nicolae Crăcea

Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.

Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.

Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.

Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.

Mărturia lui Aurel Obreja

La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.

Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.

Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.

Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.

Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.

(conform Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)

Marcel BOUROŞ: Cununa, coroana si basca

Cununa, coroana si basca

Intr-un articol intitulat «A fi “bun roman” » Nae Ionescu afirma si intreaba “Ion Bratianu – tatal a construit statul nostru modern. Este acest stat in adevar romanesc?”

“... tot ceea ce se intampla, se infatiseaza romanului cu un caracter de aparitie, as zice teofanie, de aratare, de vadire a unei lucrari transcognitive, care se savarseste in lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se savarseste-n lume si la care ochiul omenesc e numai martor.”1¹ Iata o marturisire din care transpare o anumita lejeritate a romanului in fata istoriei .

Fara a ignora istoria, el o transcende cu demnitatea smereniei omenesti si o foloseste ca pe o treapta fara de care saltul in Imparatie este imposibil!

Aparent romanul se lasa dus de curgerea apei indiferent la privirile dispretuitoare ale oamenilor dar atent la spranceana mirat-incruntata a lui Dumnezeu.

Vizibil , el e asemeni Izvorului lui Radu Gyr :

“ Sprintenul izvor                                                                      Vazandu-l zdrobit

Din paduri adanci                                                                      De stancosii zimti

Alegand de zor                                                                         Eu l-am intrebat

A cazut pe stanci                                                                      Ce durere simti ?

Despletita-n jerte                                                                      El mi-a dat de veste

Apa se pravale                                                                         Ca nimic nu-l doare

Rece e si fierbe                                                                         Cand menirea-i este

Stralucind cristale                                                                      Vesnic sa coboare

Numai cui s-a pus

Pravila si rand

Sa se-nalte sus

Singera cazand !”

Aflam in editorialul pe luna mai al revistei Rost “de ce sunt ortodocsii monarhisti”! Dl Claudiu Tarziu face o comparatie intre monarhie si republica in urma careia conchide in stil naeionescian : “prin urmare , ortodocsi fiind, nu putem fi decat monarhisti”. Cu speranta ca nu il voi supara pe prietenul meu, indraznesc sa afirm ca atat concluzia cat si argumentatia imi par limitative in timp si fortate in logica, parca-ti vine a zambi! E evident ca preferam monarhia , insa citindu-l pe Vulcanescu iti sare in ochi diferenta dintre sufletul romanesc si sufletul nemtesc! Ma refer la faptul ca monarhia a impus sufletului romanesc o muzica straina . Nu spun ca monarhia a fost rea, ci ca nu a fost romaneasca.

Scopul acestui articol nu este polemica ci dorinta de a cugeta la o forma de organizare fireasca neamului nostru, forma pe care o gasim in Imparatiile voievozilor nostri. 

            Priviti cununa voievozilor nostri deschisa spre cer si coroana inchisa a regalitatii. Regele apusean este “capul intors catre Dumnezeu al unui popor”, dar coroana inchisa vadeste o spiritualitate care se inclina in fata lui Dumnezeu fara a se “aseaza in pulbere in fata Lui”.

Respectam coroana regala, dar preferam cununa. Mantia regala e o haina istorica care nu ni se potriveste ea a fost croita in apus si a inceput sa se teasa la noi dupa moartea brancovenilor - domniile fanariote, revolutia pasoptista , Cuza, Carol, … apoi desi cu opozitia unor regi, Regalitatea europeana si-a vopsit haina in rosu si si-a pus basca; au acceptat ideologia comunista la ei acasa si ne-au vandut la Yalta. Comunistii au incercat distrugerea noastra, adica materializarea gandirii si sufletului romanesc.

Sufletul romanesc nu a pierit, el inca palpaie, iar Dumnezeu il poate face vilvataie, numai sa vrem! Istoric insa , trecem peste mantia si coroana regala straina, o respectam dar preferam camasa mortii , nu a mortii dorite ci a mortii acceptate. Ne lasam in mana lui Dumnezeu si nu ne este frica de oameni.

Privim moartea ca pe o trecere si ca pe o incununare a jertfei vietii noastre. Nu avem vocatia istoriei ci a vesniciei (!) si daca tot dorim o organizare omeneasca , dorim sa o facem pe restauratia jertfei ! Dorim o ierarhie sociala, morala si daca vreti politica, cladita pe jertfa si meritele inaintasilor, a celor care au luptat si au suferit. Nu dorim o coroana straina si cu atat mai putin o basca democrata, ci o cununa!

Spunem si noi astazi asemeni studentilor condusi de Valeriu Anania (I.P.S. Bartolomeu ) la Cluj in 1946: pana aici democratia, de aici Romania!

Sa nu credeti ca nu ne vom descurca singuri, ne-o spune tot Vulcanescu : «nu e oare stranie insa aceasta “trecere la fapta”, nu in virtutea imprejurarii ca “poti”, cum se-ntampla la toata omenirea Apusului, ci in virtutea starii in care “nu mai poti”? Romanul numeste aceasta stare “amar” si ea il impinge la fapta. » - si intradevar acum nu se mai poate! Nu vom cere de la Dumnezeu o “lopata de rumena paine”, ci sa se pastreze fiinta crestin ortodoxa romaneasca.

Marcel BOUROŞ

---

1 Mircea Vulcanescu – Dimensiunea romaneasca a existentei

Soarta neamului nostru – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 București – 28 octombrie 1952 Aiud)

Nu suntem un neam bogat. Neam de păstori şi de plugari, toată bogăţia ne-a fost rodul pământului acestuia şi al dobitoacelor de pe el. Grâul l-am semănat primăvara, în tot anul, bun sau rău, ca pe o leturghie. Şi oile le-am muls ca pe sfinte. Şi vacile le-am privegheat ca pe o arcă a legământului nostru cu glia. Scrisoarea noastră a fost ,,brazdă trasă cu fierul plugului’’ şi graiul nostru a fost îndemnul pentru boi ori cântecul – pentru oi – din fluier. Copacii din pădure i-am doborât ca la joc, când i-am putut doborî de alţii! Sarea am scos-o din pământ cu trudă. Şi tot cu trudă ne-au scos alţii aurul şi păcura dintr-însul.


Gândul că suntem un neam bogat e bine să ni-l îndepărtăm din minte, dacă vrem să rămânem într-adevăr. Neam sărac în ţară bogată am fost totdeauna şi nicicând la bunul altuia n-am râvnit; iar când a fost să ne apărăm, nu ne-am apărat, cu pământul, decât nevoile şi sărăcia.

Dar se vede că ,,sărăcia’’ asta tot era şi ea un fel de bogăţie, de vreme ce veacuri întregi ea a fost necontenit prilej de ispită altora.

Nu suntem, într-adevăr, nici un neam fericit aşezat, la adăpostul oricăror năzuinţe cutezătoare. Trăind la răspântia a două lumi, în calea firească a năvălirilor din răsărit înspre apus, cât ne uităm la povestea neamului nostru, tot de trei, patru ori călcat, îi vedem pământul la tot veacul. Măr de ceartă între patru împărăţii, pământul acesta a suferit, rând pe rând, revărsarea şi apoi retragerea puhoaielor omeneşti din răsărit şi din apus, din miazăzi şi din miazănoapte. Aşa a fost scrisul lui. Fiecare a venit, a jefuit rodul muncii noastre, a pârjolit şi s-a dus. Şi-n urma lor a trebuit să refacem iarăşi de la capăt, necontenit de la capăt, cam de trei, patru ori pe veac sau o dată de fiece viaţă de om, iarăşi necontenit de la capăt, aşezămintele şi rostul nostru.
Şi făceau domnitorii noştri, între aceste împărăţii, risipă de duh, de cutezări, de vitejii şi de umilinţe, doar de-or feri pământul ţării lor de năvăliri. Şi ori că aveau noroc şi se îndura Dumnezeu de noi – dacă e să credem bisericile clădite de ei, la tot pasul – fapt este că toate puhoaiele se-ntorceau care dincotro veniseră. Şi viaţa se putea relua de la început.

Astfel se desfăşoară, în chip îndeobşte cunoscut, prea cunoscut, soarta nedezminţită a neamului nostru, de când este.

(Fragment din Opere, Dimensiunea românească a existenţei)
Preluat de la Foaie Nationala

Moartea lui Mircea Vulcanescu – de Ion Halmaghi. 58 de ani de la sfarsitul martiric al filosofului. Marturie de la Aiud, loc sfant intinat de masoni

Pe MIRCEA VULCANESCU l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studentiei mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă in care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic. Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, in timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creiator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile in minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor. Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiatia ideilor, de a scoate la suprafată esentialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile in diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale in procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.

Vulcănescu urmărea cu stringenta logică şi pedagogică semnificatia conceptelor in toate planurile colaterale, dela economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într’o ierarhie de valori, in care puteau fi sezizate atât contradictiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s’o facă înţeleasă şi cuprinsă într’o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înteleaga valorile specifice româneşti, din viata şi opera lui Ion Creangă.

Era director al vămilor in Ministerul de Finante, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat in diferite structuri idiologice. Participa la şedintele Consiliului de Miniştri, însă, in acelaş timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi pozitia creştinului in lumea modernă.

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toti membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovatia de a fi sustinut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. In terminologica comunistă se făcea şi el vinovat de «dezastrul României».

In închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in pratică morala creştină, pe care o propăvăduise dela catedră şi in scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viată creiate de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toti prizonierii politici.

Două au fost împrejurarile din viaţa de detinut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia in care s’a găsit: una, in perioada detenţiei dela Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică in închisoarea dela Aiud.

Măriuca Vulcănescu despre tatăl ei, martirul de la Aiud. România, ca dar al lui Dumnezeu.

Isabela Vasiliu-Scraba: Cât de subversiv putea fi Noica*

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar - ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

Mircea Vulcănescu: Ispita dacică. Despre sufletul românesc.

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv, caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului.

Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice?

Aici, intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele super­ficialităţi la ceilalţi ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă.

Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recu­noaştere a grupului sunt cele trei însuşiri amintite.

Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim.

Acei care, ocupîndu-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe te­renul pe care cearcă să se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

“Colind sarac” de FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU (AUDIO - RECITA ADRIAN PINTEA)

Dupa toate cate s-au pierdut

Colind sarac,

suflet sarac.

Sa pot, m-as fi facut colac.

Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma

prefac,

dar n-am putut,

caci nu-i pe plac.

Colind sarac,

Suflet sarac.

Si totusi n-am putut sa tac

ci iti trimet un gand,

flamand,

ca dorul unui vechi pastor,

colindator,

ce sta veghind

si asteptand,

sa vada cerul coborand.

Colind sarac,

Suflet sarac.

Colind al sufletului meu

eşti gol de sârg, de drag eşti greu;

gol cum e bunul Dumnezeu

născut în staul, printre oi,

nu în palate, ci-n nevoi,

ca să ne fie nouă Frate

şi să ne scoată din nevoi

şi din păcate.

Colind sărac,

suflet sărac.

Prunc de o zi

Domn nefăcut

S-a întrupat Cel Nevăzut

şi din Fecioară S-a născut.

Din slavă plină, din tărie,

ni S-a născut în sărăcie,

Sol coborât din vecinicie,

Vis împlinit,

Hristos în cuie răstignit,

în ieslea rece ne-nvelit,

un bou suflând

îngeri în jurul Lui veghind,

păstori cântând,

amurg pe cerul ruginit…

şi… «trei crai de la răsărit»

ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,

suflet sărac.

Vin la-nchinat

Şi, dar din sufletul curat

I-au adus aur, să domnească,

Smirnă ca să tămăduiască,

Tămâie, ca să-nvioreze,

Rugă, ca să se-nduioşeze.

Tot ce-nfloreşte, să rodească.

Tot ce-i pierdut, să se-mplinească

Ce este strâmb, să se-ndrepteze.

Săracii să se-ndestuleze.

Furtuna să se liniştească.

Duşmanul să se biruiască.

Toată ispita să-nceteze.

Doar bucuria să cuteze.

Şi robi suntem, ca şi regi,

să ne găsim din nou întregi

prin Taina Lui de căpătâi

în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,

suflet sărac.

O stea azi ni s-a arătat.

E steaua lor? E steaua cui?

A tuturor? A nimănui?

Argat, fecior de împărat,

e steaua Lui…

I-al nostru! Atât L-am aşteptat

şi-L aşteptăm neîncetat

în fiecare an odată

să se nască

să ne pască

şi să ne mântuiască

pe noi, — robii Lui

pierduţi hai hui —

ce-I ducem lipsa greu, când nu-I

că de răsare câte-o stea

pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,

Îl răstignim,

în cruci,

pe la răscruci.

Sursa:

http://www.razbointrucuvant.ro