Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat
într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat
prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în
nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior,
târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o
minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca
să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort.
Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept,
care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul
bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o
congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele
necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune
(mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte
circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum
am mărturisit eu.
Mărturia lui Aurel Obreja
La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost
adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum
şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.
Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai
conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând
binele creştin.
Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost
trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în
celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de
fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice
viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu
(care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul
s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate
greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un
minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.
Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru
Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în
închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a
sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se
salva pe sine.
Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai
târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul
Nicolae Crăcea.
Mircea Vulcănescu: Creştinul în lumea modernă
Ca omul modern a reusit in felul lui? Ca dominatia lui se-ntinde asupra aerului si pamantului, si adancului apelor? Ca ochiul lui, ajutat de telescoape, numara miliarde de stele ale cerului atingandu-le chiar cu cealalta parte a boltii instelate; sau ca, artilerist al infinitului mic, desface stihiile si implineste idealurile alchimistilor cautatori ai pietrei filosofale? Ca spatiul dintre viu si mort se micsoreaza ne-ncetat, ca iscodirile lui istete lipesc nasuri, ochi, ficati, invie inimile care nu mai bat si prelungesc ani intregi functionarea plamanilor paralizati, cu aparate?
Cine ar putea-o tagadui?
Dar ca prin aceasta omul si-a aflat un nou echilibru spiritual, o pozitie armonica, un rost in univers, cine ar putea sa o afirme? Rasunatoarelor lui triumfuri din afara, le raspund - cum am mai spus - amarele lui prabusiri launtrice.
Aceleasi laboratoare care cultiva vaccinuri
binefacatoare destinate sa crute mii de vieti sunt puse in slujba
puterilor dracesti ale distrugerii in cautarea armelor de razboi
microbian. Mintea care se apropie de posibilitatile de transmutatie e
preocupata de aflarea razei ucigatoare, a gazelor care ard si de
prezenta carora sa nu-ti dai seama decat cand nu mai e nimic de facut,
de mijloace de a arunca cat mai mult fier ucigator, cat mai departe,
mijloace de a folosi apa, aerul, lumina, vanturile, focul si chiar
trupurile omenesti sacrificate, pentru a distruge om pe om. Uzurile care
au dat omului stapanirea icariana aruncandu-l in aer cu 200 metri pe
secunda nu a adus oare omenirii si teroarea caderii - si nu numai peste
taberi - a pasarilor stymphaliene?
- Si nu e ciudat ca omenirea aceasta "moderna", care
isi zice "crestina", dumneavoastra, eu, am ajuns sa putem gandi "cu vis
si cu sange rece, ba chiar sa facem planuri, de asa indeletniciri, si ca
exercitarea intrebuintarii acestor mijloace a devenit peste tot nu
numai o datorie, ci principala datorie a ceasului de fata, in toata
omenirea, poate cu exceptia zulusilor!
Ce dovada mai evidenta de vedenie fragmentara,
sparta, de lipsa de viziune a intregului, decat aceste lucrari? Nu,
propasirea tehnica nu e datatoare de seama de schimbarile omului
launtric.
Schimbarea in sens demiurgic a omului launtric, a ce stie si a ce poate, determina progresul lui tehnic, pentru ca-i libereaza posibilitatile. Si vechea Alexandrie a cunoscut masina cu vapori, insa fiindca omul alexandrin era alt om. Iscodirea lui nu era socotita decat ca o iscodire nastrusnica.
Abia daca progresele acestea tehnice schimba aspectul concret al lucrurilor. Functional insa omul de azi, ca si omul de la inceputul timpurilor moderne, ca si Adam, e amenintat in primul rand de propriul lui succes.
Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru
crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea
ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de
capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat
numai sensul ispitelor!
Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!
