Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.
F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.
Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii
Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.
Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori.
Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.
Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie.
Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.
Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!
Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini!
De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!
Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.
Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului.
Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.
Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:
„Învelită-n haina marilor dureri
Suflet plin de taina lumilor divine,
Să păşesc pe calea grelelor tăceri,
Către Tine, Doamne, numai către Tine”.
Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.
Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.
Un alt dar sublim al F.O.R.S.-ului a fost părintele arhimandrit Ioan Iovan, la ora cunoştinţei fiind laicul profesor de religie Silviu Iovan. A venit spre mine tot după ce mi-am prezentat lucrarea amintită deja. Mă aştepta la ieşire, chiar după prima audiţie, zâmbind prietenos. S-a prezentat, m-a felicitat pentru lucrare şi m-a înştiinţat că mi-a pus „gând rău”. Avea în mână „Urmarea lui Hristos”, o carte care a avut un rol salvator în viaţa mea, în repetate rânduri. Cred că binecuvântarea părintelui Ioan adastă şi acum printre filele ei.
„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.
Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.
Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!
Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.
Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.
Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.
A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...
„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”
Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.
Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.
Pentru mine însă nu a fost să fie!
Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.
Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.
A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.
Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.
Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.
Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine.
Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.
Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?
După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.
„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”
L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.
În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.
Ion Răileanu reprezintă exemplul cel mai înalt de frate bun.
Faţă de secretarul F.O.R.S.-ului, Ion Răileanu, am un sentiment de recunoştinţă, de mare stimă şi de regret. Şi iată de ce: Ion Răileanu reprezintă (şi nu numai pentru mine) exemplul cel mai înalt de frate bun, delicat si sensibil, pregătit in orice moment să-şi ajute fratele căzut în nefericire.
Mă aflam într-un impas care mă făcea cu totul nefericită, în aşa măsură că nici pericolul de a fi arestată nu mă impresiona. O fi ştiut fratele Răileanu care îmi erau frământările, dileme ce păreau fără soluţie. Nu ştiu. Am primit din partea sa o scrisoare de încurajare, atât de delicată, atât de caldă, încât mi-am zis că o voi păstra ca pe o icoană, ca pe o pecete pe inima mea, marcă a unui suflet care ştia cum şi când să-şi acorde preţiosul sentiment de caritate. Imaginaţi-vă că nu i-am răspuns. Aveam capul şi inima goale, goale, eram incapabilă să articulez un cuvânt de bun simţ. Mă gândeam că mai am timp. Arestarea a venit precipitat şi nici scrisoarea n-am putut să o păstrez. Am ars toată corespondenţa mea înainte de a fi arestată şi bine am făcut. După cât erau de înrăiţi, prigonitorii mei l-ar fi putut agăţa datorită unei astfel de scrisori, admirabilă prin spiritul ei de solidaritate.
După 1989, m-am străduit să aflu pe unde ar putea fi. Doream cu intensitate să-i strâng mâna şi să-i dovedesc că nu am uitat sublimul spirit paulin al scrisorii sale. Nu am reuşit să aflu veşti despre el. Pe când era la Văratec, Părintele Anania m-a întrebat dacă ştiu ceva de soarta lui, dorea să-l revadă, îl preţuia şi Sfinţia Sa. Am fost dezolată să nu-i pot răspunde.
Am ajuns la concluzia că nu mai este printre noi. Îmi este imposibil să cred că, dacă era posibil, să nu afle despre mine, despre Radu, era imposibil să nu afle că părintele nostru Anania a devenit Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu şi că nu ar fi venit să-l salute.
În catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, icoana sa este aşezată printre cei mai de seamă forsişti şi nu uit să-i aprind candela recunoştinţei.
Mitropolitul Anania, vicepreşedinte al F.O.R.S. şi conducător al grevei studenţeşti din 1946
Despre Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania îmi vine greu să aduc mărturie din pricina sfielii ce mi-o inspiră înaltul rang. În acelaşi timp nu pot uita nenumăratele clipe de înaltă trăire ce mi le-a oferit ca vicepreşedinte al F.O.R.S-ului, cu o competenţă şi teologică şi culturală atât de cuprinzătoare! Ce aş putea să spun mai ales despre greva studenţească în 1946, pe care a condus-o ca un mare lider. Mă limitez să subliniez curajul şi înţelepciunea cu care s-a strecurat atât de strălucit printre capcanele unei astfel de uriaşe mişcări, la tinereţea sa şi la totala lipsă de experienţă.
Cea ce mi se pare cu totul de admirat este faptul că a păstrat atât faţă de foştii studenţi forsişti, ca şi faţă de foştii studenţi grevişti, o caldă cordialitate.
Astfel m-a primit în cele câteva ocazii când am îndrăznit să-l contactez. Prima dată a fost la Roman, când scria prefaţa la frumosul album al picturilor murale ale Episcopiei. Apoi, la Văratec, pe când lucra la monumentala traducere a Bibliei, l-am vizitat însoţită de părintele meu duhovnic. Erau vremuri primejdioase, părintele era în mod cert supravegheat, iar eu sigur purtam după mine trena verificatoare, destinată proscrişilor. Totuşi părintele nostru Anania m-a primit de fiecare dată cu acel sentiment frăţesc, caracteristic forsiştilor.
După 1989 i-am trimis prima mea carte de memorii, „Strigat-am către Tine, Doamne”, din care se putea deduce cât mi-au ajutat lecţile F.O.R.S.-ului. Am primit un răspuns neaşteptat de generos şi mai mult decât onorant. Îmi trimitea cu autograf şi dedicaţie frumoasa sa psaltire şi două însemnate CD-uri: discursul de recepţie la Academie şi prima predică la biserica din Nicula.
Ultima întâlnire a avut loc la Mitropolia Iaşului cu ocazia lansării „Memorilor”, la invitaţia Universităţii Ieşene. Un prilej atât de emoţionant; prilej când am înţeles din nou cât de mult a fost, este şi va fi pentru noi părintele Anania, frate cald şi plin de înţelegere, în duhul F.O.R.S.-ului.
Este nespus de onorant că în catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, oficiază din când, o Sfântă Liturghie, un mare prelat forsist.
Prietenia cu doamna Eugenia Mureşan (Inej)
Tot pe linia F.O.R.S.-ului aşez şi relaţia mea cu doamna Eugenia Mureşan, preoteasa părintelui Florea-Mureşan, profesor la Facultatea de Teologie, parohul Bisericii ortodoxe de pe strada cu acelaşi nume, mare îndrumător al F.O.R.S.-ului şi martir în închisorile comuniste.
Doamna Inej, aşa a fost botezată de Lucian Blaga prin inversarea diminutivului Jeni, venea uneori la şedinţele F.O.R.S.-ului şi citea din prozele sale. Îmi amintesc de o nuvelă care m-a impresionat în mod deosebit. Se intitula „Vânzătoarea de porfiră”. Era foarte frumos scrisă şi realiza atmosfera de miracol de pe vremea misionară a Sfântului Apostol Pavel.
Ne-am aproapiat mai mult când m-a rugat să-i bat la maşină de scris lucrarea sa de licenţă în teologie. Cu această ocazie m-a prezentat profesorului Lucian Blaga cu una din poveştile mele. De altfel eram şi colege pentru că Inej urma şi cursurile de la litere şi filosofie. Era o persoană frumoasă, cultă, cu mult farmec.
A fost şi Inej închisă, dar nu ne-am intersectat. Am primit prin alte deţinute salutul său. Când m-am eliberat nu mai era în
Îi păstrez o amintire duioasă printre forsiştii care m-au îmbogăţit.
Personalitatea doctorului Radu Cărpinişanu este copleşitoare
Nu aş putea spune că de la începutul cunoştinţei cu Radu Cărpinişanu m-am simţit apropiată cu acea frăţie caracteristică F.O.R.S.-ului. Mi se părea distant, avea un fel de a fi extrem de îngrijit, extrem de de atent să nu ştirbească un fel de de distincţie ce mi se părea că îl caracterizează. Până într-o zi. O zi în care pierdusem cursa de dimineaţă spre Şugag, pe care o luam din oraşul Sebeş. Trebuia să aştept cursa de seară şi mi s-a făcut foame. Deşi aveam oroare să intru în restaurante singură, mi-am zis că de data asta voi face excepţie de la regulă.
Tocmai când să mă aşez la masă, mă pomenesc cu Radu lângă mine. I-am explicat de ce mă aflu acolo şi pe loc m-a invitat la masă în familia sa. Nici nu putea fi vorba de un refuz. Da, Radu era un adevărat forsist. Am aflat că era sebeşean de obârşie, că părintele Cărpinişanu, totodată şi directorul liceului din localitate, era tatăl său. A făcut cu eleganţă şi simplitate în acelaşi timp să dispară sentimentul de
După 1989, Radu Cărpinişanu, nobilul nostru prşedinte, m-a căutat la telefon. Chiar şi în acest fel reîntâlnirea noastră a fost o zi de mare sărbătoare. Eram foarte onorată să constat că ne-am reluat relaţiile prieteneşti, ca şi cum abia ieri ne-a despărţit viaţa. F.O.R.S.-ul nostru reînvia în amintirile noastre, cu căldură şi duioşie, şi se adevereau în felul acesta virtuţile lui de liant indestructibil al sufletelor credincioase.
Radu mi-a trimis cărţi şi materiale cu care m-am pus în cunoştinţă cu multiplele sale activităţi. Eram încântată cât de manifest se arăta adevărata frăţie ortodoxă, era absolut miraculos cum se demonstra prin noi forţa spirituală a F.O.R.S.-ului, dovadă incontestabilă a muncii depuse în acest sens de un excelent comitet îndrumător.
De altfel, şi post-F.O.R.S., personalitatea doctorului Radu Cărpinişanu este copleşitoare, atât pe plan medical cât şi pe plan cultural. Activitatea sa intens susţinută este pur şi simplu covărşitoare. În afară de activitatea sa profesională, scrie cărţi, organizează şi conduce activităţi de mare valoare, cum ar fi organizarea anuală a Festivalului Internaţional Lucian Blaga, cu toate anexele sale, ajuns la o ediţie impresionantă.
În ce mă priveşte Radu a rămas acelaşi domn impecabil, corect şi elegant până la desăvârşire, atent şi generos până la nobleţe, fratele bun care răspândeşte în jurul său siguranţă şi rafinament.
Aş dori din inimă ca studenţii de azi şi de mâine să poată găsi în viaţa lor studenţească ceva similar F.O.R.S.-ului nostru. Să fie!
Roman, Adormirea Maicii Domnului, 2009
Aspazia OŢEL PETRESCU
