10.12.09

La mulţi ani, doamnă Aspazia Oţel Petrescu! Amintiri din studenţie despre mari duhovnici ai ortodoxiei: IPS Anania, Părintele Arsenie Boca ş.a.


Există cuvinte care pecetluiesc cu pecete sfântă amintirile. Nu le poţi rechema oricând, oriunde şi oricum. Ele, cuvintele, sunt chei ce deschid uşi într-un interior ca de biserică. Sunt imperativ necesare un anume timp şi un anume loc ca să intri prin acel cuvânt în amintire cu evlavie, în vârful picioarelor, să aprinzi candele şi în reculegere să-ţi laşi sufletul purtat pe firul amintirilor duioase şi solemne, plutind pe valurile unui timp ce curge invers, spre începuturi, spre adâncuri în acea lume bună şi senină în care poţi întrezări ordinea minunată şi tainică pe care a statornicit-o Domnul Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.

F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.

Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.

Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori.

Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.

Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie.

Prima la care mă voi referi este cuvioasa maică Teodosia, poeta Zorica Laţcu. La una din şedinţele F.O.R.S.-ului am susţinut o lucrare mai amplă intitulată „Iisus în poezia românească”. Subiectul, fiind destul de cuprinzător, a avut nevoie de două expuneri. În ultima, la ieşire, mă aştepta Zorica Laţcu, cu un firicel de lăcrămioară în mână, mesager al felicitărilor ce mi le prezenta şi al ofertei unei relaţii de prietenie. Aveam o mare admiraţie pentru Zorica Laţcu, poetă afirmată din plin la acea oră. Am primit cu multă emoţie suavul şi parfumatul său mesager. Mai avea în mână recentul său volum de poezii creştine: „Osana Lumini”. Mi l-a dăruit cu o frumoasă dedicaţie. Am regăsit în volumul primit multe poezii cu care m-a încântat în şedinţele F.O.R.S.-ului şi eram nespus de bucuroasă că le voi putea reciti mereu, erau sublime.

Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor poeziile!

Câtă mângâiere i-a adus mamei mele acest superb volum pe parcursul celor 14 ani ai detenţiei mele! Câtă mângâiere au adus întemniţaţilor din închisorile comuniste poeziile învăţate pe de rost de una sau de alta! Câtă bucurie mi-au adus în restriştie cele câteva poezii pe care le învăţasem, încărcate de atmosferă „forsistă”, şi pe care mi le puteam spune spre alinare şi reculegere când urâtul şi teroarea nu mai cunoşteau margini!

De legătura noastră de suflet vorbeşte uluitor o întâmplare. La un moment dat am hotărât să-i ofer părintelui meu duhovnic, ca omagiu pentru calitatea sa creştină, „Osana Luminii”. Cred că maica Teodosia, plecată în lumea drepţilor, a aflat că îmi este greu fără carte şi mi-a trimis-o prin fostul preşedinte de la F.O.R.S., dr. Radu Cărpinişanu. Îmi trimitea „Osana Luminii” ca să îmi amintesc de frumoasele zile de tinereţe studenţească şi „forsistă”. Ce uluitoare întâmplare; ce compensaţie!

Zorica Laţcu ştia să întindă cărări de simpatie.

Apariţia Zoricăi Laţcu în viaţa mea a fost providenţială pentru faptul că ea m-a introdus în raiul ce împresura Mânâstirea Brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, unde marele părinte duhovnic Arsenie Boca mi-a binecuvântat sfânt şi blând intrarea mea în gura iadului ce se deschidea flămândă pentru întreaga ţară. Ea m-a dus la Sâmbăta, a împărţit cu mine chilia din care a plecat direct în monahism. Handicapul fizic pe care îl avea a făcut din maica Teodosia cel mai frumos exemplu de viaţă creştină. Exemplul ei de viaţă mi-a arătat că suferinţa acceptată, însuşită şi purtată cu iubire în numele Domnului Iisus Hristos este cea mai sublimă dovadă de iubire şi singura capabilă să transfigureze în lumină şi bucurie întunericul unei suferinţe de neînlăturat. Era şi una din lecţile F.O.R.S.-ului.

Zorica era dăruită cu harul de a aduce prin arta sa şi pe alţii la întâlnirea cu Dumnezeu. Ea ştia să întindă cărări de simpatie de la o inimă la alta, adeverind că cel ce iubeşte poate multe. Poezia ei ne aşează în misterul iubirii, stilul său, inconfundabil este de-o frumuseţe clasică. Tot ce ne aduce versul ei este clar, simplu, limpede, inundat în frumuseţe. În poezia sa totul este cântec, splendoare şi mister.

Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor:

„Învelită-n haina marilor dureri

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri,

Către Tine, Doamne, numai către Tine”.

Când retrăiesc amintiri legate de F.O.R.S o regăsesc printre icoanele lui pe maica Teodosia şi sunt extrem de recunoscătoare Domnului că mi-a făcut acest mare dar, să cunosc un suflet minunat, creatoarea unor poezii cu totul excepţionale. Sunt cu totul de acord cu părintele Teofil Părăianu care spune că „fiecare dintre poeziile scrise de Zorica Laţcu, Teodosia, este o minune prin ea însăşi”.

Părintele Ioan Iovan mi-a pus „gând rău”.

Un alt dar sublim al F.O.R.S.-ului a fost părintele arhimandrit Ioan Iovan, la ora cunoştinţei fiind laicul profesor de religie Silviu Iovan. A venit spre mine tot după ce mi-am prezentat lucrarea amintită deja. Mă aştepta la ieşire, chiar după prima audiţie, zâmbind prietenos. S-a prezentat, m-a felicitat pentru lucrare şi m-a înştiinţat că mi-a pus „gând rău”. Avea în mână „Urmarea lui Hristos”, o carte care a avut un rol salvator în viaţa mea, în repetate rânduri. Cred că binecuvântarea părintelui Ioan adastă şi acum printre filele ei.

„Gândul cel rău” al lui Silviu s-a concretizat într-o relaţie de prietenie, aşa cum numai sub egida F.O.R.S.-ului se putea înfiripa. Silviu avea vocaţia prieteniei, era deschis, blând, ocrotitor, avea o seninătate deplină: veselia bunei conştiinţe.

Mă aştepta după şedinţele de la F.O.R.S., convorbirile cu el erau totdeauna pline de căldură, credinţa sa era a celui ce crede nelimitat. Din toate calităţile cu care l-a înzestrat Bunul Dumnezeu mi-a rămas vie în amintire inocenţa copilăroasă a sufletului său, niciun demon flămând de pervertirea unui suflet mare nu putea tulbura acea limpezime de copil care iubeşte firesc, nelimitat şi necondiţionat.

Pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu, pentru că mult a suferit!

Dintre toţi închişii care într-un fel sau altul s-au bucurat de binecuvântarea părintelui Arsenie Boca, cea mai mare condamnare a avut-o părintele Ioan, 25 de ani. Cred că puţini preoţi români au fost calomniaţi şi insultaţi cum a fost acest părinte. Acuzaţiile cele mai aberante, minciunile cele mai josnice i-au însoţit calvarul. Dacă am în vedere ce mi-a spus odată Mama Sica, pe părintele Ioan l-a iubit mult Dumnezeu pentru că mult a suferit.

Pe părintele Ioan, marele prieten forsist l-am cunoscut mai mult în ipostaza sa de Silviu Iovan, aşa cum pe maica Teodosia am cunoscut-o în ipostaza de Zorica Laţcu.

Mi-l amintesc într-un amurg de primăvară timpurie, într-un Cluj în care nu bântuiau încă strigoii arestărilor. Ne întorceam de la Zorica, unde clujenii legaţi de Sâmbăta şi de părintele Arsenie Boca ne-am adunat să-i sărbătorim aniversarea, pe la un început de martie. Zorica era în mare stimă la studenţime, profesorul nostru de literatură română, reputatul Dimitrie Popovici, afirmase că „domnişoara Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure”.

A fost o zi minunată, petrecută în spiritul Sâmbetei, încheiată cu acel sublim „Lumină lină”, cântat atât de dumnezeieşte la vecerniile de la mănăstire. La plecare, Silviu mi-a propus să ne plimbăm puţin prin primăvara care abia mijea. Era momentul în care ziua se scufundă în noapte şi cerul este de un albastru intens. Primăvara se lăsa îmbiată şi ningea rar, cu fulgi mari, care pe fondul albastru ce se întuneca văzând cu ochii păreau fluturaşi albi sau zbor de petale de flori albe. Silviu era într-o vervă de zile mari. Îmi povestea despre poezia lui Jovan Ducic (1871-1943, poet şi diplomat sârb), despre poeme albastre, despre flori albastre, despre ceruri şi ape albastre şi chiar despre pisici albastre, era o revărsare de azur în cuvintele sale ce mărea feeria clipei. Am numit atunci acea clipă „oră albastră” şi am asemănat-o cu personalitatea lui Silviu. În anii lungi de temniţă, acolo unde obloanele sau varul de pe geamuri lăsau un colţ de cer, contemplam acest moment al zilei în declin când se instalează „ora albastră”. Am reuşit cu timpul să deosebesc după nuanţele de albastru ale acestei ore cum va fi ziua viitoare: geroasă sau caldă, arzătoare sau răcoroasă, ploioasă sau senină, calmă sau bătută de vânturi. Părea într-un fel şi întâlnirea cu Silviu ... undeva, într-o “forsistă” oră albastră...

„Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti!”

Mai păstrez foarte vii în amintire alte două momente legate de Silviu din perioada F.O.R.S.-ului.

Primul s-a petrecut în legătură cu intrarea sa în monahism. Tocmai mă întorsesem de la Sâmbăta cu o scrisoare a Părintelui Arsenie, cu misiunea să i-o remit cât mai curând. Aşa că primul meu drum a fost la locuinţa lui Silviu, despre care ştiam vag că este în incinta Episcopiei. Mi-a fost uşor să-i găsesc camera la indicaţia unui călugăr binevoitor. Locuia într-o cameră micuţă cu aspect de chilie pustnicească. Era în faţa unei măsuţe, citea ceva, sau poate era în rugăciune. I-am dat scrisoarea, m-a rugat să-i dau voie s-o citească, poate era ceva legat de soarta mea. Pe măsură ce citea scrisoarea Părintelui Arsenie, chipul lui Silviu se transfigura, părea inundat de o emoţie extremă. A rămas o clipă cu ochii în gol, luminoşi şi umeziţi de o trăire intensă. După un scurt moment de tăcere mi-a spus cu o voce aproape şoptită: „Bucură-te pentru mine. Plec la Vladimireşti, Aspazia. Nu ştiu cu ce am meritat această copleşitoare bucurie: sunt chemat să fiu preot duhovnic la această sfântă mănăstire. Bucură-te şi pentru tine, nu numai pentru faptul că eşti prima care află această veste, nu numai pentru că se află şi Zorica acolo, ci şi pentru că s-ar putea să ne vedem curând acolo...”.

Pentru mine însă nu a fost să fie!

Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii.

Al doilea moment a avut loc cu două-trei luni mai târziu de la această întâmplare. Într-o seară, cu puţin înainte de arestarea mea, m-am pomenit cu Silviu, acum părintele Ioan. Era înveşmântat călugăr, avea barbă, mai să nu-l recunosc dacă nu i-aş fi văzut ochii, inconfundabili. Trebuia să-l conduc a doua zi la Muzeul Limbii Române, la profesorul Ştefan Paşca pentru a-i prezenta demisia Zoricăi.

A fost o seară de neuitat. Mi-a povestit cum s-a săvârşit tunderea sa în monahism pentru a fi trimis duhovnic la Vladimireşti. Părintele Arsenie i-a ales numele prin care îl însărcina să fie un apostol al iubirii. Mi-a arătat gaura dată de Părintele Arsenie centurii sale călugăreşti. Ea îl constrângea pe noul monah să rămână mereu la silueta filiformă pe care o avea acum. Mi-a spus că Zorica s-a şi apucat de lucru la textele filocalice aduse de Părintele Arsenie, toate spuse cu o veselie contaminantă. Părintele chiar era fericit.

Se făcuse foarte târziu, gazdele mele se culcaseră deja, când părintele a plecat după ce a binecuvântat casa, pentru ca cei adormiţi să se trezească bucuroşi, pentru o zi bună şi să nu fie supăraţi dacă au fost deranjaţi de lunga sa vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Zorica lucra la Muzeul Limbii Române, la dicţionar. Postul lui Sextil Puşcariu era ţinut acum de profesorul meu de la catedra de limba română veche, rămas vacant după decesul profesorului Alecu Procopovici. Mă îndoiam că Ştefan Paşca va accepta demisia Zoricăi, preparatoare la dicţionar, cu studii clasice temeinice, foarte utilă pentru lucrările la dicţionar, îndeosebi cele legate de limba greacă. La îndoiala mea Părintele Ioan a replicat că tot ce ţine de Vladimireşti nu cunoaşte obstacol şi ca atare nu va fi nicio problemă cu privire la demisie.

Ne-am prezentat la muzeu şi am aflat că profesorul era acolo. Ne-a primit imediat. Părea mirat că mă vedea însoţită de un călugăr. I l-am prezentat pe părintele Ioan ca venind din partea Zoricăi. Fără cuvinte, părintele i-a întins cererea de demisie scrisă de mâna Zoricăi. Caligrafia sa era inconfundabilă. Profesorul a citit petiţia, s-a ridicat brusc în picioare, a mai parcurs-o odată, cererea (nu era nicio îndoială, scrisă de Zorica). Din cauza handicapului pe care îl avea, scrisul ei era cu totul special şi profesorul îl cunoştea bine. Cred că de mirare pentru el era motivul demisiei. A rămas un minut pe gânduri, apoi fără să spună un cuvânt şi-a deschis stiloul, a aşternut pe cerere „se aprobă” şi a semnat fără niciun comentariu. Părintele Ioan avusese dreptate.

Am mers împreună la gazda Zoricăi, i-am împachetat lucrurile şi, spre uimirea mea, părintele Ioan nu le-a luat cu sine.

Caterisirea părintelui Ioan m-a durut mai tare decât toate.

Arestarea mea a venit curând după plecarea sa. Nu l-am mai văzut lungă, lungă vreme. În închisoare am aflat despre soarta părintelui Ioan de la persoanele care veneau treptat, treptat să se alăture şirului lung de deţinute politic. Am ştiut ce pelerinaje nesfârşite veneau la Vladimireşti, cum veneau oamenii cu miile ca să-l asculte şi să ceară sfat pentru vremurile din ce în ce mai încrâncenate. Cum au venit apoi vijeliile şi peste mănăstire, caterisirea părintelui, arestările şi condamnarea. Caterisirea m-a durut mai tare decât toate. Oare cum o fi suportat Părintele ura aceasta nedreaptă?

După 1989 l-am căutat pe Leonida Plămădeală, acum mitropolit al Ardealului. De la Înaltul Antonie am aflat că l-a repus în calitatea sa de preot pe părintele Ioan şi că în prezent se află la mănăstirea Plumbuita.

„Doamne, Dumnezeule, ce revedere!...”

L-am rugat pe fratele meu să mă însoţească şi într-o superbă zi de duminică, în plină vară, ne-am prezentat la Sfânta Liturghie, la Plumbuita. Părintele Ioan era acolo, slujea, dar nu era nicio posibilitate de a ajunge până la altar. Era aşa de ticsită biserica, încât nici în genunchi nu aveai cum să stai. În timpul predicii se lăsase o linişte atât de mare încât glasul părintelui se auzea până în pritvor. Fratele a întrebat cine predică şi mai multe voci indignate de ignoranţa lui au răspuns apăsat: „dar e părintele Ioan!!!”. Fratele m-a sfătuit să-l aştept pe treptele bisericii, deoarece mulţimea se strânsese în semicerc în faţa lui, aşteptând să primească o binecuvântare. Sfatul a fost bun. Părintele, cu epitrahilul peste haina călugărească, a ieşit în faţa mulţimii, numai că s-a oprit uluit de îndrăzneala unei femei care l-a oprit în mijlocul treptelor. Nu mai spun cât de indignată era mulţimea. Am văzut că nu mă recunoaşte şi i-am spus dintr-o răsuflare: „sărut mâna, preacuvioase, iertaţi-mi cutezanţa, sunt Pazi Oţel, forsista”. Abia atunci părintele m-a recunoscut şi m-a îmbrăţişat cu atâta putere, că mi-au dat lacrimile. Mi-a învelit capul în sfântul epitrafil şi m-a binecuvântat murmurând mereu: „Doamne, Dumnezeule, ce revedere!... ce revedere!...” apoi s-a adresat mulţimii: „Iertaţi-mă, oameni buni, dar tocmai am îmbrăţişat o soră bună ce pentru mine moartă a fost şi a înviat! Doamne, Dumnezeule, ce întâlnire!”.

În timp ce le vorbea oamenilor, m-am întors şi eu cu faţa către ei şi mi s-a părut că văd deasupra capetelor două siluete tinere: Pazi Oţel şi Silviu Iovan, scăldaţi într-o oră albastră. Erau doi fraţi forsişti ce ne făceau semn de salut cu fluturare de mâini.

Ion Răileanu reprezintă exemplul cel mai înalt de frate bun.

Faţă de secretarul F.O.R.S.-ului, Ion Răileanu, am un sentiment de recunoştinţă, de mare stimă şi de regret. Şi iată de ce: Ion Răileanu reprezintă (şi nu numai pentru mine) exemplul cel mai înalt de frate bun, delicat si sensibil, pregătit in orice moment să-şi ajute fratele căzut în nefericire.

Mă aflam într-un impas care mă făcea cu totul nefericită, în aşa măsură că nici pericolul de a fi arestată nu mă impresiona. O fi ştiut fratele Răileanu care îmi erau frământările, dileme ce păreau fără soluţie. Nu ştiu. Am primit din partea sa o scrisoare de încurajare, atât de delicată, atât de caldă, încât mi-am zis că o voi păstra ca pe o icoană, ca pe o pecete pe inima mea, marcă a unui suflet care ştia cum şi când să-şi acorde preţiosul sentiment de caritate. Imaginaţi-vă că nu i-am răspuns. Aveam capul şi inima goale, goale, eram incapabilă să articulez un cuvânt de bun simţ. Mă gândeam că mai am timp. Arestarea a venit precipitat şi nici scrisoarea n-am putut să o păstrez. Am ars toată corespondenţa mea înainte de a fi arestată şi bine am făcut. După cât erau de înrăiţi, prigonitorii mei l-ar fi putut agăţa datorită unei astfel de scrisori, admirabilă prin spiritul ei de solidaritate.

După 1989, m-am străduit să aflu pe unde ar putea fi. Doream cu intensitate să-i strâng mâna şi să-i dovedesc că nu am uitat sublimul spirit paulin al scrisorii sale. Nu am reuşit să aflu veşti despre el. Pe când era la Văratec, Părintele Anania m-a întrebat dacă ştiu ceva de soarta lui, dorea să-l revadă, îl preţuia şi Sfinţia Sa. Am fost dezolată să nu-i pot răspunde.

Am ajuns la concluzia că nu mai este printre noi. Îmi este imposibil să cred că, dacă era posibil, să nu afle despre mine, despre Radu, era imposibil să nu afle că părintele nostru Anania a devenit Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu şi că nu ar fi venit să-l salute.

În catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, icoana sa este aşezată printre cei mai de seamă forsişti şi nu uit să-i aprind candela recunoştinţei.

Mitropolitul Anania, vicepreşedinte al F.O.R.S. şi conducător al grevei studenţeşti din 1946

Despre Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania îmi vine greu să aduc mărturie din pricina sfielii ce mi-o inspiră înaltul rang. În acelaşi timp nu pot uita nenumăratele clipe de înaltă trăire ce mi le-a oferit ca vicepreşedinte al F.O.R.S-ului, cu o competenţă şi teologică şi culturală atât de cuprinzătoare! Ce aş putea să spun mai ales despre greva studenţească în 1946, pe care a condus-o ca un mare lider. Mă limitez să subliniez curajul şi înţelepciunea cu care s-a strecurat atât de strălucit printre capcanele unei astfel de uriaşe mişcări, la tinereţea sa şi la totala lipsă de experienţă.

Cea ce mi se pare cu totul de admirat este faptul că a păstrat atât faţă de foştii studenţi forsişti, ca şi faţă de foştii studenţi grevişti, o caldă cordialitate.

Astfel m-a primit în cele câteva ocazii când am îndrăznit să-l contactez. Prima dată a fost la Roman, când scria prefaţa la frumosul album al picturilor murale ale Episcopiei. Apoi, la Văratec, pe când lucra la monumentala traducere a Bibliei, l-am vizitat însoţită de părintele meu duhovnic. Erau vremuri primejdioase, părintele era în mod cert supravegheat, iar eu sigur purtam după mine trena verificatoare, destinată proscrişilor. Totuşi părintele nostru Anania m-a primit de fiecare dată cu acel sentiment frăţesc, caracteristic forsiştilor.

După 1989 i-am trimis prima mea carte de memorii, „Strigat-am către Tine, Doamne”, din care se putea deduce cât mi-au ajutat lecţile F.O.R.S.-ului. Am primit un răspuns neaşteptat de generos şi mai mult decât onorant. Îmi trimitea cu autograf şi dedicaţie frumoasa sa psaltire şi două însemnate CD-uri: discursul de recepţie la Academie şi prima predică la biserica din Nicula.

Ultima întâlnire a avut loc la Mitropolia Iaşului cu ocazia lansării „Memorilor”, la invitaţia Universităţii Ieşene. Un prilej atât de emoţionant; prilej când am înţeles din nou cât de mult a fost, este şi va fi pentru noi părintele Anania, frate cald şi plin de înţelegere, în duhul F.O.R.S.-ului.

Este nespus de onorant că în catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, oficiază din când, o Sfântă Liturghie, un mare prelat forsist.

Prietenia cu doamna Eugenia Mureşan (Inej)

Tot pe linia F.O.R.S.-ului aşez şi relaţia mea cu doamna Eugenia Mureşan, preoteasa părintelui Florea-Mureşan, profesor la Facultatea de Teologie, parohul Bisericii ortodoxe de pe strada cu acelaşi nume, mare îndrumător al F.O.R.S.-ului şi martir în închisorile comuniste.

Doamna Inej, aşa a fost botezată de Lucian Blaga prin inversarea diminutivului Jeni, venea uneori la şedinţele F.O.R.S.-ului şi citea din prozele sale. Îmi amintesc de o nuvelă care m-a impresionat în mod deosebit. Se intitula „Vânzătoarea de porfiră”. Era foarte frumos scrisă şi realiza atmosfera de miracol de pe vremea misionară a Sfântului Apostol Pavel.

Ne-am aproapiat mai mult când m-a rugat să-i bat la maşină de scris lucrarea sa de licenţă în teologie. Cu această ocazie m-a prezentat profesorului Lucian Blaga cu una din poveştile mele. De altfel eram şi colege pentru că Inej urma şi cursurile de la litere şi filosofie. Era o persoană frumoasă, cultă, cu mult farmec.

A fost şi Inej închisă, dar nu ne-am intersectat. Am primit prin alte deţinute salutul său. Când m-am eliberat nu mai era în ţară. Plecase în S.U.A., ţara sa de naştere.

Îi păstrez o amintire duioasă printre forsiştii care m-au îmbogăţit.

Personalitatea doctorului Radu Cărpinişanu este copleşitoare

Nu aş putea spune că de la începutul cunoştinţei cu Radu Cărpinişanu m-am simţit apropiată cu acea frăţie caracteristică F.O.R.S.-ului. Mi se părea distant, avea un fel de a fi extrem de îngrijit, extrem de de atent să nu ştirbească un fel de de distincţie ce mi se părea că îl caracterizează. Până într-o zi. O zi în care pierdusem cursa de dimineaţă spre Şugag, pe care o luam din oraşul Sebeş. Trebuia să aştept cursa de seară şi mi s-a făcut foame. Deşi aveam oroare să intru în restaurante singură, mi-am zis că de data asta voi face excepţie de la regulă.

Tocmai când să mă aşez la masă, mă pomenesc cu Radu lângă mine. I-am explicat de ce mă aflu acolo şi pe loc m-a invitat la masă în familia sa. Nici nu putea fi vorba de un refuz. Da, Radu era un adevărat forsist. Am aflat că era sebeşean de obârşie, că părintele Cărpinişanu, totodată şi directorul liceului din localitate, era tatăl său. A făcut cu eleganţă şi simplitate în acelaşi timp să dispară sentimentul de jenă care se instalase printre noi de la început. Nu am uitat niciodată cât de frumos am fost primită şi cât de frăţească a fost relaţia noastră de acum înainte. Numai că a fost de foarte scurtă durată. Arestarea mea a însemnat foarte multe „stingeri”.

După 1989, Radu Cărpinişanu, nobilul nostru prşedinte, m-a căutat la telefon. Chiar şi în acest fel reîntâlnirea noastră a fost o zi de mare sărbătoare. Eram foarte onorată să constat că ne-am reluat relaţiile prieteneşti, ca şi cum abia ieri ne-a despărţit viaţa. F.O.R.S.-ul nostru reînvia în amintirile noastre, cu căldură şi duioşie, şi se adevereau în felul acesta virtuţile lui de liant indestructibil al sufletelor credincioase.

Radu mi-a trimis cărţi şi materiale cu care m-am pus în cunoştinţă cu multiplele sale activităţi. Eram încântată cât de manifest se arăta adevărata frăţie ortodoxă, era absolut miraculos cum se demonstra prin noi forţa spirituală a F.O.R.S.-ului, dovadă incontestabilă a muncii depuse în acest sens de un excelent comitet îndrumător.

De altfel, şi post-F.O.R.S., personalitatea doctorului Radu Cărpinişanu este copleşitoare, atât pe plan medical cât şi pe plan cultural. Activitatea sa intens susţinută este pur şi simplu covărşitoare. În afară de activitatea sa profesională, scrie cărţi, organizează şi conduce activităţi de mare valoare, cum ar fi organizarea anuală a Festivalului Internaţional Lucian Blaga, cu toate anexele sale, ajuns la o ediţie impresionantă.

În ce mă priveşte Radu a rămas acelaşi domn impecabil, corect şi elegant până la desăvârşire, atent şi generos până la nobleţe, fratele bun care răspândeşte în jurul său siguranţă şi rafinament.

Aş dori din inimă ca studenţii de azi şi de mâine să poată găsi în viaţa lor studenţească ceva similar F.O.R.S.-ului nostru. Să fie!

Roman, Adormirea Maicii Domnului, 2009

Aspazia OŢEL PETRESCU


Sursa: VEGHEA - Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

România a pledat împotriva independenţei Kosovo în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie

Bogdan Aurescu si Cosmin Dinescu - agentul si co-agentul Romaniei in procesul de la Haga, de anul trecut - au pledat din nou joi in fata Curtii Internationale de Justitie, sustinand pozitia Romaniei in cazul privind independenta Kosovo. Pledoariile au durat 45 de minute.

Aurescu a argumentat necesitatea ca instanta de la Haga sa nu se limiteze la a raspunde strict, limitativ intrebarii puse de Adunarea Generala - daca declaratia de independenta a institutiilor provizorii de administrare autonoma din Kosovo este conforma cu dreptul international -, ci problema juridica reala pe care Curtea trebuie sa o solutioneze se refera, in viziunea Romaniei, la a evalua daca dreptul international interzice sau nu crearea unui stat nou prin secesiune unilaterala, in circumstantele cazului examinat.

De asemenea, Bogdan Aurescu a mai aratat ca acceptarea ideii ca secesiunea unilaterala ar fi permisa de dreptul international, ca integritatea teritoriala s-ar aplica numai intre state, iar actorii non-statali nu ar fi obligati sa o respecte ar implica faptul ca orice portiune de teritoriu a oricarui stat si-ar putea proclama independenta: „...aceasta ar duce la consecinte extrem de severe pentru ordinea juridica internationala. Ar insemna ca orice provincie, district, judet sau chiar cel mai mic catun din orice margine a oricarui stat ar avea permisiunea dreptului international sa isi declare independenta si sa obtina secesiunea. (...) Aceasta concluzie nu poate fi acceptata. Interdictia secesiunii unilaterale este unul dintre (...) elementele integritatii teritoriale”, a spus Aurescu in fata judecatorilor. Delegatia Romaniei a argumentat, astfel, ca principiile integritatii teritoriale si suveranitatii reprezinta pilonii fundamentali ai dreptului international, de la care nu se poate deroga.

Secretarul de stat roman a mai spus ca ca declararea independentei Kosovo incalca rezolutiile relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, care impun ca statutul final al Kosovo sa se bazeze pe un proces politic fundamentat pe negocierile si acordul celor doua parti implicate. „Consiliul de Securitate nu putea in niciun caz sa impuna unui stat sa accepte secesiunea unei portiuni din teritoriul sau in absenta unui acord intre partile interesate”, a subliniat reprezentantul Romaniei.
Echipa Romaniei la Haga in procesul Kosovo
Echipa Romaniei la Haga in procesul
Kosovo
Foto: MAE
Cosmin Dinescu a continuat pledoaria Romaniei, si a demonstrat ca dreptul popoarelor la autodeterminare se poate aplica in cadrul statelor existente doar in dimensiunea sa interna (participarea la dezvoltarea vietii politice, economice, sociale, culturale in cadrul unui stat existent), fara a afecta integritatea teritoriala a acestora.

Asa numita „secesiune-remediu”, adica existenta unei exceptii de la aceasta regula – respectiv in cazul in care locuitorii unor parti a statelor existente sunt supusi unor incalcari grave ale drepturilor omului, este o institutie controversata si contestata in dreptul international. Oricum, situatia provinciei Kosovo la „data critica” – respectiv 17 februarie 2008, data proclamarii unilaterale a independentei – nu era de o astfel de natura incat sa justifice „secesiunea-remediu”.

In final,Dinescu a prezentat concluziile rezultand din pledoariile scrise si orale ale Romaniei, care conduc la constatarea ca, in viziunea Romaniei, declaratia de independenta a Kosovo nu este conforma cu dreptul international.

Pledoariile scrise si cele orale au fost pregatite de o echipa de diplomati juristi din MAE roman, care include si fosti membri ai echipei care a participat la procesul de delimitare maritima in Marea Neagra. Astfel, pe langa cei doi pledanti, din delegatia romana au facut parte: Calin Fabian, ambasadorul Romaniei la Haga, Ion Galea, director in cadrul Directiei Generale Afaceri Juridice din MAE, Irina Nita, consilier juridic in cadrul ambasadei Romaniei la Haga, Alina Orosan si Felix Zaharia, diplomati in cadrul Directiei Generale Afaceri Juridice din MAE.

Sursa:

http://www.hotnews.ro

O ipoteză cutremurătoare. Vaccinarea împotriva gripei porcine poate fi folosită ca modalitate abuzivă de implantare cu microcipuri

de Bianca Andrei

Dieta, injecţiile şi interdicţiile se vor combina, de la vârstă foarte timpurie să producă acel tip de caracter şi tip de credinţe pe care autorităţile îl consideră dezirabil şi orice critică serioasă a puterii va deveni imposibilă psihologic.” – Bertrand Russell, 1953

Medici, terapeuţi naturişti, persoane implicate în domeniul farmaceutic şi al producerii microcipurilor ne dezvăluie o nouă modalitate de implantare în fiinţele umane, fără ştirea acestora, a microcipurilor: vaccinarea împotriva gripei porcine.

Jane Burgermeister, cea care a demascat crima ce este pe cale să fie comisă prin vaccinarea împotriva gripei porcine datorită toxicităţii acestui vaccin, mai periculos decât boala de care ar trebui să ne ferească, ne arată un alt scop cutremurător al acestei campanii de vaccinare: implantarea cu microcipuri. În acest fel, cei care datorită unei bune imunităţi scapă de efectele otrăvurilor existente în acest vaccin pot fi controlaţi prin intermediul cipurilor.

Jane Burgermeister a fost informată de un producător austriac de cipuri RFID, deosebit de interesat de acuzaţiile de crimă aduse companiei Baxter, că se are în vedere utilizarea microcipurilor în cadrul campaniilor de vaccinare a maselor. Iar un producător american de microcipuri a afirmat că lucrează pentru implanturile „pandemice” de microcipuri.

Modul în care se intenţionează să se facă implantarea de microcipuri, fără ştirea şi acordul nostru, prin intermediul vaccinării împotriva gripei porcine este arătat de dr. Ryke Geerd Hamer, fondatorul GNM (
German New Medicine). Dr. Hamer arată, conform declaraţiilor unei persoane angajate la o companie farmaceutică din Viena, că acele seringilor cu care se injectează vaccinul împotriva gripei porcine conţin nanoparticule în vârful lor. Aceste particule nu sunt vizibile cu ochiul liber, dar pot fi depistate uşor la microscop.

Personalul companiei farmaceutice respective a fost informat că aceste nanoparticule acţionează în corpul uman ca un hard-disc, o mulţime de date putând fi stocate pe ele, ne mai fiind nevoie de cărţi de identitate şi de credit. Conform informaţiilor primite de angajaţi, această măsură urmăreşte şi realizarea unui recensământ exact precum şi protecţia copiilor (multe mame abandonează nou-născuţii fără ca autorităţile să afle).

Un avocat austriac consultat asupra modului în care se poate evita implantarea cu cip era deja la curent cu acest plan. În Austria vaccinarea nu este obligatorie în acest an, dar prin intermediul mijloacelor mass-media populaţia este manipulată să se vaccineze din proprie iniţiativă. În cazul în care se vor prezenta prea puţine persoane la vaccinare, în anul ce urmează vaccinarea va deveni obligatorie. Vor fi cu siguranţă scutite anumite grupuri profesionale (poliţia, personalul medical, politicieni etc.). Cei care lucrează în domeniul juridic cunosc căi prin care să evite vaccinarea, dar pentru majoritatea populaţiei nu există scăpare.

Prezentăm în continuare fragmente dintr-un interviu cu dr. Ryke Geerd Hamer realizat de ing. Helmut Pilhar la data de 26 august 2009:


Hamer:
În câteva zile, cele mai rele temeri ale noastre au fost într-adevăr înlocuite de cruda realitate.

Pilhar:
Vă referiţi la amenda de 1000$ şi cele 30 de zile de închisoare care îi ameninţă pe cei care refuză vaccinarea în SUA?

H:
Da. Iar cei care obiectează (adică cei care se opun cipurilor aducătoare de moarte) nu vor fi trimişi în închisori normale, ci în sutele de lagăre de concentrare care au fost pregătite special în toată ţara. Aceste lagăre vor putea fi părăsite doar de cei care şi-au implantat cipul. Şi odată ce vor fi afară poate urma moartea prin cip.

P:
Te referi la începerea decimării masive a populaţiei?

H:
Poate însemna doar aceasta. Altfel nu ar avea rost să se implice poliţia şi armata, ameninţarea cu asemenea pedepse drastice, toate doar pentru a face oamenii să participe la o simplă campanie de vaccinare sezonieră. Eşti vaccinat în octombrie pentru vara următoare. Este complet ridicol. Cu Tamiflu se pot scurta poate fazele tipice prin care se trece în timpul procesului de însănătoşire pentru 2-3 săptămâni. În viziunea GNM chiar şi acest lucru este total lipsit de sens.


P: Este interesant că în SUA există un stoc de 100.000 de sicrie de plastic. Pentru ce? Pe de altă parte, populaţia a fost deposedată sistematic de arme şi câini de pază.

H:
Tu poţi să înţelegi cel mai bine care este motivul pentru care nu se vorbeşte despre lucrurile acestea. Se vorbeşte despre vaccinare, dar nimeni nu pomeneşte despre implantarea cipurilor prin vaccinare. Aceasta este într-adevăr straniu pentru că este evident că implantarea cu cipuri este adevărata ţintă a acestor măsuri guvernamentale.
Sunt o mulţime de discuţii interminabile pentru a se stabili dacă
Tamiflu este sau nu nociv, dar nu se aminteşte nimic despre cipuri. Bineînţeles că Tamiflu este nociv, este o otravă. Este dăunător în procesele de vindecare şi, de asemenea, la femeile însărcinate, în ultimul trimestru al sarcinii, în faza de vagotonie. Dar faptul că se implantează prin acest vaccin cipurile morţii dă acestui subiect o nouă dimensiune. Faptul că aceste cipuri ale morţii vor fi utilizate într-un mod lipsit de scrupule nu trebuie să ne mire. Morfina şi chimioterapia sunt folosite în continuare în tratamentul cancerului, în ciuda ratei mortalităţii de 98% (în timp ce aplicând tratamentul GNM rata supravieţuirii ar fi fost de 98%) deşi oncologii au fost informaţi că GNM lucrează dintr-o perspectivă ştiinţifică şi cunoşteau rezultatele obţinute.

P:
Este de asemenea ciudat că americanii au creat această lege marţială în virtutea căreia manifestările de refuz al vaccinărilor pot fi uşor stopate. Dar de îndată ce le-ai implantat oamenilor cipuri ei nu mai au scăpare.

H:
Este evident că această „bătălie a cipurilor” a fost pregătită de mulţi ani. Gripa porcină, care în realitate nici nu a existat, a fost pretextul fatal: trei porci şi un copil, morţi din cine ştie ce cauză. Pornind de la aceste minciuni a fost construită această pandemie mondială. Aceasta arată ce organizare bună şi influenţă puternică are presa la nivel mondial: poate transforma un muşuroi într-un munte.

P:
S-a început cu SIDA, pe urmă a început minciuna cu boala vacii nebune. După minciuna 9-11 a urmat minciuna Antrax-ului. A urmat gripa aviară, acum avem gripa porcină. La anul o să avem minciuna gripei şoriceşti. Totul conduce spre soluţia finală: toată lumea să aibă implantat un cip. Atunci oricine va putea fi manipulat şi asasinat arbitrar.

H:
Au început cu copiii şi femeile însărcinate. Ei vor fi primii care vor beneficia de tratamentul cu cipuri şi Tamiflu. Multe din femeile în ultimul trimestru de sarcină vor pierde copiii pentru că Tamiflu este foarte toxic. Chiar ele însele pot muri. În ultimul trimestru de sarcină corpul femeii este vagotonic şi este cunoscut faptul că în timpul vagotoniei un vaccin antigripal sau o injecţie cu morfină pot fi mortale. În acelaşi timp în SUA există o oarecare panică în rândul populaţiei. Oamenii se întreabă unde ar putea să se refugieze pentru a nu fi injectaţi cu forţa cu cipurile morţii, pierzându-şi astfel libertatea.

Oamenii ar trebui să se întrebe cu mult realism cum ar fi să trăieşti cu acest cip în tine ştiind că oricând viaţa ta poate fi întreruptă. Dacă vom ajunge în această situaţie, complet lipsiţi de apărare, regretele nu vor mai avea niciun rost. De aceea este foarte important pentru clasa conducătoare să ţină oamenii în întuneric atât cât este posibil.

De îndată ce sclavii vor avea cipurile morţii implantate li se va permite să ştie acest lucru. Apoi vor fi ca nişte pudeli dresaţi. Nimeni nu va îndrăzni să vorbească despre aceasta. Va fi ca printre „fraţii” masoni. Fiecare dintre ei ştie că în momentul în care va scoate un cuvânt de dezaprobare i se va servi otravă în cafea de către Marele Maestru şi nu va mai supravieţui nicio zi. Lumea întreagă urmează să devină un lagăr de concentrare plin de sclavi, exceptând membrii unui anumit grup. Să ai implantat un cip al morţii înseamnă o potenţială sentinţă la moarte în orice moment.
Cât de naivi putem fi să cerem Mossadului şi CIA să dezvăluie care le sunt adevăratele intenţii?! Şoarecele niciodată nu crede că pisica va veni.


Într-o companie care ambalează acele pentru vaccinarea cu cip, al cărei personal numără câteva sute de persoane, este nevoie doar de una sau două persoane „de încredere” care să insereze cipul la finalul procedurii. Apoi toţi ceilalţi lucrători pot confirma că ei nu au ştiut nimic. Aceasta se numeşte „controlul calităţii” şi „verificarea finală” şi apare ca ceva perfect normal.
Este ciudat şi faptul că fiecare ac pentru vaccinarea cu cip are un număr de cod individual, care este adăugat la numărul de identitate. Dacă nu ar fi aşa, de ce banalul ac pentru „vaccinul gripei de vară” are un număr individual şi de ce se cere paşaport pentru această aşa-zisă vaccinare antigripală? Şi de ce americanii nu lasă pe nimeni să intre în SUA fără a avea un cip?

P:
„Clubul de la Roma” a declarat în anii ‘70 într-una din publicaţiile lor (posibil în Omenirea la punctul de răscruce) că: fie rata natalităţii trebuie scăzută, fie rata mortalităţii trebuie crescută. Institutul Max Planck crede că populaţia lumii trebuie redusă la 2 miliarde de oameni. În SUA există aşa-numitul „Stonehenge American” unde o inscripţie gravată pe un bloc de 100 tone de granit arată că populaţia lumii trebuie să fie redusă la 500.000 de milioane de oameni pentru a se ajunge la „Era raţiunii”. Analizând ipoteza aşa-zisei „suprapopulări” s-a constatat un fapt interesant, şi anume că numai statul Texas ar putea hrăni toate cele 6 miliarde de oameni. Dacă cineva ar înghesui cele 6 miliarde de trupuri cu o greutate de aproximată la 80 kg şi un volum aproximat la 80 l, unul lângă altul, în forma unui cub, laturile cubului vor măsura numai 800 m. În Austria am putea ascunde acest cub în cea mai apropiată vale. Nu cred în aşa-numita „suprapopulare”, mai degrabă presupun că fanaticii globalizării nu au nevoie de 6 miliarde de sclavi aşa că vor să reducă populaţia la o zecime.

H:
Helmut, ai avut dreptate când ai afirmat într-o discuţie pe care am purtat-o anterior că „dacă ei vor reuşi să înfăptuiască asta, vor câştiga”. În aceste condiţii, acţiunea organizaţiei GNM e pe cale să fie suspendată, deoarece dacă oamenii vor cunoaşte adevărul şi se vor trezi la realitate, aceasta va fi împotriva intereselor acelor fanatici ai globalizării.


În concluzie, aşa cum a afirmat şi dr. Ryke Geerd Hamer în acest interviu, planul elitei internaţionale ce controlează acest „program al gripei porcine” este de a răspândi teroarea în rândul populaţiei forţând în acest fel oamenii să renunţe la drepturile lor. Doar în aceste condiţii, când majoritatea oamenilor se vor transforma în sclavi, grupul criminal va putea să îşi ducă la îndeplinire planurile sale diabolice.


Citiţi integral acest articol în varianta originală (în lb. germană) aici:

http://welt-blog.ch/2009/08/chip-sitzt-in-der-spritzen-spitze/

Directorul Editurii Sanziana, Florin Dobrescu: CARTILE REZISTENTEI ANTICOMUNISTE AU "INTERZIS" IN BISERICILE ORTODOXE

Dragi prieteni ai Editurii Sanziana,

Aceste randuri va sunt adresate voua, si in general, prietenilor cartilor care, dupa 1990, au adus la cunostinta publicului romanesc Adevarul istoric asupra unor evenimente din istoria recenta a Romaniei, tainuit jumatate de veac, sub sanctiunea legii penale, de regimul totalitar comunist.

Am reflectat indelung inainte de a va adresa acest mesaj, si am considerat ca ne aflam datori sa oferim o explicatie celor ce vor fi lipsiti de aci inainte de posibilitatea contactului cu cartile noastre in cadrul bisericilor ortodoxe bucurestene si nu numai. Si pentru ca, in conceptia noastra, Adevarul trebuie rostit, indiferent ca supara sau nu pe unii sau altii.

Nu este un secret pentru nimeni ca, in pridvorul unor biserici cum e "Sf. Ilie Gorgani", din capitala, atat editura noastra, cat si alti editori iubitori de Adevar, faceau cunoscute credinciosilor cartile lor, punind la dispozitia publicului ofertele editurilor respective. Si aceasta, desigur, prin bunavointa si intelegerea nemarginita a preotilor slujitori la acele biserici, care reuseau sa inteleaga realitati de natura sociala, cum ar fi legatura istorica dintre comunitatea fostilor detinuti politici bucuresteni si amintita biserica Sf. Ilie Gorgani.

Era vorba de carti ce restituiau publicului adevaruri prigonite timp de peste 50 de ani, precum "Insemnarile de la Jilava" ale lui Corneliu Zelea Codreanu, culegerea de articole a lui Ionel Mota - "Cranii de lemn" - publicata pentru prima oara in Romania dupa 68 de ani, dupa un volum care statuse ingropat 50 de ani, pana in 1999, eseul "Menirea Nationalismului" de Horia Sima, publicat intaia oara la Paris, in 1951, si apreciat de marile cancelarii occidentale ale vremii, ori colectia de documente inedite "1950 - Horia Sima leaga Romania de NATO". As putea sa adaug poeziile lui Ernest Maftei, memoriile lui Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, grupate sub genericul "Un an langa Capitan", ori aspecte mai putin cunoscute ale activitatii fostului luptator anticomunist Ion Gavrila Ogoranu.

Din pacate, accesul nostru in bisericile ortodoxe a fost oprit categoric. Intr-o sedinta cu caracter public, din ziua de 10 noiembrie a.c., la care au participat toti preotii din Bucuresti, Patriarhul Daniel Ciobotea a intervenit categoric, interzicind orice prezenta a cartilor noastre in spatiile bisericilor, facind referire, desigur, in mod special, la biserica Sf. Ilie Gorgani, unde intaistatatorul BOR nu poate pricepe ca exista o traditie istorica, un specific am putea spune, care leaga o intreaga comunitate de vechi luptatori anticomunisti de acel lacas. Nu se mai permite deci prezentarea nici unor lucrari cu alt continut decat cel strict teologic. Iar in acest caz, doar cele agreate de ierarhia BOR.
Aducindu-ni-se la cunostinta dispozitia Patriarhului BOR, nu avem altceva de facut decat sa disparem din peisajul acestor biserici, atat noi, cat si cartile noastre. In aceste conditii nu putem decat sa ne exprimam regretul ca prietenii si cititorii nostri nu vor mai putea avea contact cu aceste carti duminica sau in alte sarbatori, cerindu-le, pe aceasta cale, scuze.

Este trist ca, in aceeasi interventie ferma, Patriarhul Daniel a dispus ca acele carti cu caracter istoric, amintite mai sus, sa dispara din bibliotecile bisericilor, unde enoriasii le puteau imprumuta si citi. Nici o carte cu un alt continut decat cel teologic. Atat!
Nu vrem sa zabovim pe marginea subiectului, las la aprecierea dvs. cele intamplate, dar noua, aceasta despartire chirurgicala a teologicului de restul aspectelor societatii umane denota o intelegere secventiala a lumii si neputinta de a depasi cantonarea in viziuni partiale asupra fenomenului social.

Si inainte de a incheia vrem sa ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei.
Spunem "si" de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.

Dar asupra acestui subiect, vom reveni pe larg.

Cu prietenie,

Florin Dobrescu
managerul Editurii Sanziana

Stanislav Belkovski crede ca Romania va lua Basarabia si va recunoaste independenta Transnistriei. Sa nu uitam Basarabia de Sud si Bucovina de Nord

“In prezent, in Republica Moldova, exista oameni care nu ascund ca unirea cu Romånia este o problema a viitorului apropiat. Mihai Ghimpu, seful Parlamentului si presedintele interimar al Republicii Moldova, vorbeste deschis despre acest lucru.”

“Si cu toate ca la nivel oficial se neaga acest lucru, eu cred ca, dupa evenimentele din aprilie, dupa schimbarea puterii, dupa ce Partidul Comunistilor a trecut in opozitie, unirea Republicii Moldova cu Romania devine tot mai reala”, crede cunoscutul politolog din Rusia. Mai ales ca nu exista sanse reale pentru “integrarea europeana a Republicii Moldova, nici in viitorul apropiat, nici in perspectiva indepartata. Iar acest lucru nu depinde de relatiile cu Romania, care este deja membru al Uniunii Europene, ci pentru ca UE nu se va extinde in urmatorul deceniu. Vechii membri (fondatorii UE) nu sunt interesati de extinderea Uniunii in perspectiva imediata”, sustine Stanislav Belkovski.

„Romånia Mare“ nu are nevoie de o Cecenie

Evaluarea domnului Belkovski este perfect justificata, chiar daca in spate are un scenariu otravit: ruperea definitiva a Transnistriei de R. Moldova cu acte in regula. Chisinaul va fi nevoit sa accepte scenariul din cauza presiunii populare, care va creste permanent de jos in sus, iar politicienii vor trebui sa tina seama de realitate. Iar aceasta presiune este tot mai puternic motivata economic, mai ales din directia tinerei generatii. Tinerii trebuie sa-si faca un rost, sa-si intemeieze familii, sa aiba cu ce creste copii si vor pune presiune pe politicieni pentru acest pas decisiv. Tiraspolul va avea argumentul suprem pentru a obtine recunoasterea. “Prin urmare, si Uniunea Europeana, si Rusia, si alte tari, intelegand toata gravitatea unirii Romaniei si Republicii Moldova, vor trece la recunoasterea Transnistriei. Eu cred ca “RomaniaMare” nu are nevoie de o Cecenie a ei si, de aceea, Bucurestiul va recunoaste printre primii independenta Transnistriei”, considera Belkovski. La prima vedere, lucrurile par foarte simple, iar scenariul propus de domnul Belkovski chiar si la Bucuresti, sub nasul nostru, este o constructie de bun-simt al compromisului intre Rusia si Romania.

„Sinergia Marii Negre“ este un eufemism

Kremlinul nu se va retrage niciodata de pe Nistru, neconditionat, de buna voie si nesilit de nimeni. Uniunea Europeana nu exista in aceasta ecuatie, iar deocamdata Statele Unite prefera sa discute cu noi despre “sinergia Marii Negre”. Bucurestiul nu va trata niciodata direct si exclusiv cu Moscova, fara participarea Chisinaului. Chiar daca unii sugereaza ca Traian Basescu s-ar fi inteles perfect cu Vladimir Putin cu prilejul reuniunii NATO de la Bucuresti. Iar acum, dupa ce Traian Basescu a fost reales, acest dialog pragmatic si dur ar putea fi reluat cu tandemul de la Moscova. Daca transnistrenii nu vor accepta directia normala si inevitabila a procesului politic din sud-estul Europei, risca sa ramana izolati ca turcii din Cipru, care au preferat sa ramana atarnati de gatul Turciei, iar acum regreta. Grecii din Cipru au aderat la UE, profitand de o circumstanta istorica favorabila. O asemenea circumstanta nu se mai poate ivi curand pentru Chisinau, iar a ramane cantonat langa mafia tutelata de Igor Smirnov este periculos pentru majoritatea romanilor de peste Prut.

Chisinaul trebuie sa combata criza identitara

Deocamdata, chiar si politicienii unyonisti (sic! Pentru soft) de la Chisinau au pus batista pe tambalul reintregirii nationale dupa ce au ajuns la putere. Din doua motive: sa nu se supere altii si, nu in ultimul rand, fiindca si-au vazut sacii in caruta. Sindromul Vogoride se regenereaza sub diverse forme. Singurul care nu se dezice de convingerile lui este Mihai Ghimpu, dar el are inca o pozitie vulnerabila si, de aceea, in jurul lui trebuie construit. Dorin Chirtoaca a respins orice tentativa de reunificare intr-un interviu pentru Lenta.ru: “Dupa opinia noastra, ceea ce propune domnul Belkovski nu e posibil. Republica Moldova este un stat unitar. Noi trebuie sa rezolvam problemele actuale, sa integram republica, pentru ca statul sa functioneze in cadrul frontierelor stabilite in anul 1991, in conformitate cu dreptul international. Pentru aceasta, trebuie sa dezvoltam economia si sa cream o constructie democratica normala. Atunci vor fi create si premisele pentru rezolvarea problemei transnistrene. Toate aceste initiative, de genul planului Belkosvki, nu pot fi in folosul Moldovei”. Intr-o prima faza, noile autoritati de la Chisinau trebuie sa lupte onest pentru redobandirea identitatii reale, contra crizei identitare, caz unic in Europa. Pana atunci, BBC vorbeste despre “natiunea moldoveneasca, cea mai saraca de pe continent”, unde se vorbeste “limba moldoveneasca”. Sa rezolvam aceste lucruri simple si apoi mai vorbim…

Tighipko: Ucraina trebuie sa blocheze unirea romånilor

Bancherul Serghei Tighipko, candidat la functia de presedinte al Ucrainei, se arata foarte ingrijorat de posibila unire a Basarabiei cu Romania. Ucraina trebuie sa insiste “prin toate mijloacele” pentru ca Republica Moldova sa fie mentinuta. Eventual, dezmembrata, cum se afla in acest moment. “Realizarea proiectului Romania Mare este un pericol real pentru Ucraina si trebuie sa ne opunem. Daca nu azi, atunci maine, Mihai Ghimpu va prelua in mod oficial conducerea Moldovei. Si este absolut clar ca el va conduce tara in directia lichidarii suveranitatii si unirii cu Romania. Conservarea Republicii Moldova ca stat independent este in interesul strategic al Ucrainei. Nimeni nu este interesat de asta mai mult ca noi. Chiar si la Moscova exista doritori care vor sa imparta teritoriul Republicii Moldova, care ar da malul drept romanilor pentru ca Rusia sa-si poata institui protectoratul asupra Transnistriei. Pentru Ucraina, aceasta ar fi o catastrofa”, sustine Tighipko. Candidatul, originar dintr-un sat din Basarabia, nu aminteste de faptul ca in Ucraina traiesc aproximativ un milion de romani, supusi unei politici agresive de ucrainizare si ca autoritatile de la Kiev au repus pe tapet falsa dihotomie “romani/moldoveni”. Piotr Porosenko, ministrul de externe de la Kiev, a pus lucrurile la punct: “Pot constata ca nu au existat declaratii vizand pretentii teritoriale din partea autoritatilor oficiale romane. Nu sunt inclinat sa acord o prea mare atentie declaratiilor unor politicieni marginali, care, pentru realizarea propriilor lor scenarii politice, folosesc cartea ucraineana. Sunt profund convins ca in prezent sunt suficienti factori de retinere, inclusiv unii precum NATO si UE, structruri din care Romania face parte, si unde exista un mecanism foarte clar, care sa impiedice implicarea acestor aliante integratoare in conflicte armate. Pe de alta parte, sunt convins ca Ucraina are un potential suficient de serios pentru a deveni un jucator politic independent si puternic”.

Related Posts with Thumbnails