Răzbunarea ucrainenilor: ziarişti români declaraţi indezirabili

Autorităţile de la Kiev dau un răspuns dur: ziariştii români care scriu despre suferinţele românilor din Ucraina primesc automat interdicţia de a mai intra în Ucraina. Azi dimineaţă au păţit-o Simona Lazăr de la Jurnalul Naţional şi Valentin Ţigău de la Radio România. Jurnaliştii vroiau să meargă la sfinţirea singurei biserici româneşti din sudul Basarabiei (foto), de la Hagi Curda (Kamîşovka). Doar că la graniţă au aflat că sunt indezirabili pe teritoriul Ucrainei vreme de cinci ani.

De ce?

Simona Lazăr de la Jurnalul Naţional şi Valentin Ţigău de la Radio România au călătorit în anul 2009 în sudul Basarabiei, prin satele românilor lipsiţi de orice fel de drepturi, şcoală biserică sau presă. Au scris şi au relatat despre cele văzute. Despre cum au fost demolate bisericile româneşti. Despre cum limba română este eliminată din şcoli, zi de zi. Despre cum nu sunt respectate prevederile tratatelor internaţionale pe care le-a semnat guvernul de la Kiev. Răsplata: interdicţie de intrare în Ucraina. Nu sunt primii şi nici ultimii. Mai înainte a primit o astfel de interdicţie Marian Voicu de la TVR. Apoi Victor Roncea, în perioada lui de la ziarul ZIUA. Au mai fost cel puţin un jurnalist, dar din păcate nu îmi amintesc numele ei. Zic că nu sunt ultimii: anul trecut am călătorit şi eu prin sudul Basarabiei şi am scris un volumaş despre cele văzute acolo. Îl puteţi descărca în format electronic la sfârşitul acestui articol. Am scris acolo ce am văzut, am arătat cum Ucraina încalcă cele mai elementare drepturi ale minorităţilor naţionale. Cred că şi eu am fost “premiat” alături de Cătălin Vărzaru (co-autorul volumului “Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”).

Continuare la Blog pentru Basarabia

"Cetăţenia română înseamnă trădare de stat în Ucraina"

Este un act de curaj să fii român în Ucraina şi să ceri cetăţenia română. Sergiu Dan (25 de ani) a făcut acest gest, a scăpat de Ucraina, dar plăteşte un preţ: Kievul îl vede acum ca pe un trădător şi când se duce acasă se declară turist de frica repercursiunilor asupra părinţilor.

Sergiu spune că nu vrea să se întoarcă în Ucraina, deşi a trăit în Maramureşul istoric (foto jos) primii 17 ani din viaţă. Spune că Kievul este puternic orientat spre Moscova şi că etnicii români din sudul Basarabiei şi din Cernăuţi trăiesc sub atenta supraveghere a securităţii ucrainene.

În prima parte a interviului, in format video, Sergiu vorbeşte (13 minute) despre obţinerea dublei cetăţenii, lucru interzis în Ucraina.


Sergiu susţine în a doua parte ( 10 minute) că ucrainenii nu au o părere foarte bună despre români şi că autorităţile de la Kiev şi o parte a presei promovează ideea că România vrea să anexeze teritorii.

In ultima parte, Dan Sergiu spune că există o lipsă de informare corectă a ucrainenilor si a rusilor privind istoria românilor şi de aici resentimentele lor.


TRANSCRIPTUL INTEGRAL AL INTERVIULUI:

Sergiu, cum ai ajuns în România?
Vin din Maramureşul istoric, Ucraina, Transcarpatia. Este o regiune cu foarte multe localităţi româneşti, care de-a lungul timpului au fost când în Austro-Ungaria, când în Cehoslovacia, dar după destrămarea Cehoslovaciei au rămas în Uniunea Sovietică. Am stat în această regiune 17 ani cu familia, apoi am făcut studiile la Bucureşti şi am ales să rămân aici pentru că sunt mult mai multe oportunităţi.

Se vede timpul petrecut în URSS în ceea ce priveste limba maternă în şcoli, biserici?
În localitatea din care vin eu pot sa spun că nu prea, pentru că sunt doar români. In schimb, sunt alte localităţi în care mai sunt unguri, ruşi şi ucraineni, acolo mai găseşti inscripţii în ucraineană sau chiar în rusă. Şi în maghiară. De exemplu, într-un orăsel aflat la frontiera cu România, se numeşte Slatina, în ucraineana se numeşte Solotvino, e singura localitate în care pe primărie poţi să vezi drapelurile României, Ucrainei, Ungariei.

De ce ai ales să vii în Bucureşti şi nu te-ai dus la Kiev?
Mi-ar fi fost mai greu să îmi termin studiile în Kiev, pentru cî eu am avut şansa să fac şcoala în limba romană, ceea ce acum este mai greu în Ucraina pentru minoritatea românească. Ucraineana am făcut-o aşa...ca limbă de stat, cum învaţă maghiarii limba romana în România, şi cunoştinţele mele despre România au fost mult mai mari decât cele despre Ucraina. Am vorbit acasă româneşte, am citit cărţi în limba română şi dintotdeauna am vrut să vin aici să devin român şi cu acte în regulă.

Părinţii te-au sfătuit să alegi Ucraina?
Nu.

Ai fost vreodată evaziv când ai spus că eşti român?
Nu, dimpotrivă, părinţii m-au susţinut, dar au fost unele situaţii în care existau unele semne de întrebare. Se ştie că ucrainenii. în relaţia cu România, sunt cam...au nişte dubii, pe care nici eu nu pot să le înţeleg. Vorbim despre zona Maramureşului, care a fost dintotdeauna locuită de români.

Deci au început să se facă verificări, asta prin 2003-2005, erau trimişi de la Kiev, voiau să afle dacă îmi este bine în România, ce vreau să fac după ce o să îmi termin studiile, dacă o sa mă întorc în Ucraina, de ce vreau să rămân la Bucureşti.

În celelalte regiuni din Ucraina în care sunt români, situaţia este chiar dramatică, de exemplu în sudul Basarabiei, la Odessa, sau la Cernăuţi. Securitatea ucraineană este pe urmele românilor zilnic.

De unde ştii asta?
Din ce am citit, de la prietenii mei veniţi la studii în Bucureşti, ne-am întâlnit şi cunosc foarte bine situaţia de acolo. Iar bunica mea din partea mamei este originară din sudul Basarabiei. S-a căsătorit cu bunicul meu care este din Maramureş şi pe vremea aia, acum 40-50 de ani, îşi spuneau români, nu moldoveni. Acum, bunica, în 2011, este mirata când îi povestesc că acolo se vorbeşte în moldovenească şi nu în română.

Viorel Patrichi: Ucraina vrea să ne ia şi Putna

La Bucureşti şi la Chişinău – două capitale care, vor-nu vor, au destinul să meargă împreună – a trecut aproape neobservat un eveniment semniticativ din Ucraina.
 
Pe 24 ianuarie, adică exact de ziua Unirii lui Alexandru Ioan Cuza, la Liov  (Livov în rusă, Lviv în ucraineană, Lemberg în germană), a avut loc un mare miting dedicat zilei de… 22 ianuarie 1919. La 21 ianuarie 1999, preşedintele ucrainean Leonid Kucima a dat decretul nr. 42, prin care, în ziua de 22 ianuarie, se marchează “Sobornosti”, ziua unităţii naţionale a poporului ucrainean.

Chiar dacă nici Gogol nu i-a recunoscut ca pe-o naţiune, ucrainenii au tot încercat să se detaşeze fără succes de ruşi. În ianuarie 1918, a fost creată Republica Populară Ucraineană, iar pe teritoriile fostului Imperiu Austro-Ungar, s-a format Republica Populară Ucraineană de Vest.

În decembrie 1918, conducătorii celor două state au semnat la Fastov un acord de unificare.
La 22 ianuarie 1919, tratatul, numit de ucraineni Velika Zluka, a fost prezentat în Piaţa Sofia din Kiev ca document al unirii.

Şi cam aici se termină tentativele cele mai importante de a crea un stat autentic.

Românii din toată Bucovina şi din Basarabia deja se uniseră cu România.

Chiar dacă ucrainenii ridicaseră steagul Ucrainei pe palatul Sfatului Ţării de la Chişinău. Polonia a ocupat Galiţia de est, iar Cehoslovacia a luat Transcarpatia. La 22 ianuarie 1990, ucrainenii au făcut un lanţ viu prin Ucraina Sovietică, de la Kiev la Liov, revenind astfel la Ziua Unităţii, pretinzând şi teritorii care nu le-au aparţinut niciodată. Unele moştenite de la Uniunea Sovietică, altele aflându-se pe teritoriile unor state suverane.

Prin urmare, nu există nicio legătură cu 24 ianuarie, ziua Unirii lui Cuza din 1859, când sudul Basarabiei era în componenţa Principatelor Române Unite.

Mii de extremişti ucraineni purtau făclii aprinse şi strigau pe străzi: “Vine Bandera! Moarte duşmanilor!”. Evident, pentru ei, duşmanii ar fi românii, ruşii şi polonezii.

Dacă ar fi fost acolo numai nişte zănatici, nu le-aş fi acordat atenţie. Grav este că asemenea manifestări şovine au loc după vestita declaraţie a preşedintelui Viktor Ianukovici: “România şi R. Moldova trebuie de-acum să perceapă Ucraina ca pe o ţară mare, puternică, înfloritoare, cu care este preferabil să te împrieteneşti!” Ameninţarea este străvezie printre aceste cuvinte.

Stanislav Belkovski crede ca Romania va lua Basarabia si va recunoaste independenta Transnistriei. Sa nu uitam Basarabia de Sud si Bucovina de Nord

“In prezent, in Republica Moldova, exista oameni care nu ascund ca unirea cu Romånia este o problema a viitorului apropiat. Mihai Ghimpu, seful Parlamentului si presedintele interimar al Republicii Moldova, vorbeste deschis despre acest lucru.”

“Si cu toate ca la nivel oficial se neaga acest lucru, eu cred ca, dupa evenimentele din aprilie, dupa schimbarea puterii, dupa ce Partidul Comunistilor a trecut in opozitie, unirea Republicii Moldova cu Romania devine tot mai reala”, crede cunoscutul politolog din Rusia. Mai ales ca nu exista sanse reale pentru “integrarea europeana a Republicii Moldova, nici in viitorul apropiat, nici in perspectiva indepartata. Iar acest lucru nu depinde de relatiile cu Romania, care este deja membru al Uniunii Europene, ci pentru ca UE nu se va extinde in urmatorul deceniu. Vechii membri (fondatorii UE) nu sunt interesati de extinderea Uniunii in perspectiva imediata”, sustine Stanislav Belkovski.

„Romånia Mare“ nu are nevoie de o Cecenie

Evaluarea domnului Belkovski este perfect justificata, chiar daca in spate are un scenariu otravit: ruperea definitiva a Transnistriei de R. Moldova cu acte in regula. Chisinaul va fi nevoit sa accepte scenariul din cauza presiunii populare, care va creste permanent de jos in sus, iar politicienii vor trebui sa tina seama de realitate. Iar aceasta presiune este tot mai puternic motivata economic, mai ales din directia tinerei generatii. Tinerii trebuie sa-si faca un rost, sa-si intemeieze familii, sa aiba cu ce creste copii si vor pune presiune pe politicieni pentru acest pas decisiv. Tiraspolul va avea argumentul suprem pentru a obtine recunoasterea. “Prin urmare, si Uniunea Europeana, si Rusia, si alte tari, intelegand toata gravitatea unirii Romaniei si Republicii Moldova, vor trece la recunoasterea Transnistriei. Eu cred ca “RomaniaMare” nu are nevoie de o Cecenie a ei si, de aceea, Bucurestiul va recunoaste printre primii independenta Transnistriei”, considera Belkovski. La prima vedere, lucrurile par foarte simple, iar scenariul propus de domnul Belkovski chiar si la Bucuresti, sub nasul nostru, este o constructie de bun-simt al compromisului intre Rusia si Romania.

„Sinergia Marii Negre“ este un eufemism

Kremlinul nu se va retrage niciodata de pe Nistru, neconditionat, de buna voie si nesilit de nimeni. Uniunea Europeana nu exista in aceasta ecuatie, iar deocamdata Statele Unite prefera sa discute cu noi despre “sinergia Marii Negre”. Bucurestiul nu va trata niciodata direct si exclusiv cu Moscova, fara participarea Chisinaului. Chiar daca unii sugereaza ca Traian Basescu s-ar fi inteles perfect cu Vladimir Putin cu prilejul reuniunii NATO de la Bucuresti. Iar acum, dupa ce Traian Basescu a fost reales, acest dialog pragmatic si dur ar putea fi reluat cu tandemul de la Moscova. Daca transnistrenii nu vor accepta directia normala si inevitabila a procesului politic din sud-estul Europei, risca sa ramana izolati ca turcii din Cipru, care au preferat sa ramana atarnati de gatul Turciei, iar acum regreta. Grecii din Cipru au aderat la UE, profitand de o circumstanta istorica favorabila. O asemenea circumstanta nu se mai poate ivi curand pentru Chisinau, iar a ramane cantonat langa mafia tutelata de Igor Smirnov este periculos pentru majoritatea romanilor de peste Prut.

Chisinaul trebuie sa combata criza identitara

Deocamdata, chiar si politicienii unyonisti (sic! Pentru soft) de la Chisinau au pus batista pe tambalul reintregirii nationale dupa ce au ajuns la putere. Din doua motive: sa nu se supere altii si, nu in ultimul rand, fiindca si-au vazut sacii in caruta. Sindromul Vogoride se regenereaza sub diverse forme. Singurul care nu se dezice de convingerile lui este Mihai Ghimpu, dar el are inca o pozitie vulnerabila si, de aceea, in jurul lui trebuie construit. Dorin Chirtoaca a respins orice tentativa de reunificare intr-un interviu pentru Lenta.ru: “Dupa opinia noastra, ceea ce propune domnul Belkovski nu e posibil. Republica Moldova este un stat unitar. Noi trebuie sa rezolvam problemele actuale, sa integram republica, pentru ca statul sa functioneze in cadrul frontierelor stabilite in anul 1991, in conformitate cu dreptul international. Pentru aceasta, trebuie sa dezvoltam economia si sa cream o constructie democratica normala. Atunci vor fi create si premisele pentru rezolvarea problemei transnistrene. Toate aceste initiative, de genul planului Belkosvki, nu pot fi in folosul Moldovei”. Intr-o prima faza, noile autoritati de la Chisinau trebuie sa lupte onest pentru redobandirea identitatii reale, contra crizei identitare, caz unic in Europa. Pana atunci, BBC vorbeste despre “natiunea moldoveneasca, cea mai saraca de pe continent”, unde se vorbeste “limba moldoveneasca”. Sa rezolvam aceste lucruri simple si apoi mai vorbim…

Tighipko: Ucraina trebuie sa blocheze unirea romånilor

Bancherul Serghei Tighipko, candidat la functia de presedinte al Ucrainei, se arata foarte ingrijorat de posibila unire a Basarabiei cu Romania. Ucraina trebuie sa insiste “prin toate mijloacele” pentru ca Republica Moldova sa fie mentinuta. Eventual, dezmembrata, cum se afla in acest moment. “Realizarea proiectului Romania Mare este un pericol real pentru Ucraina si trebuie sa ne opunem. Daca nu azi, atunci maine, Mihai Ghimpu va prelua in mod oficial conducerea Moldovei. Si este absolut clar ca el va conduce tara in directia lichidarii suveranitatii si unirii cu Romania. Conservarea Republicii Moldova ca stat independent este in interesul strategic al Ucrainei. Nimeni nu este interesat de asta mai mult ca noi. Chiar si la Moscova exista doritori care vor sa imparta teritoriul Republicii Moldova, care ar da malul drept romanilor pentru ca Rusia sa-si poata institui protectoratul asupra Transnistriei. Pentru Ucraina, aceasta ar fi o catastrofa”, sustine Tighipko. Candidatul, originar dintr-un sat din Basarabia, nu aminteste de faptul ca in Ucraina traiesc aproximativ un milion de romani, supusi unei politici agresive de ucrainizare si ca autoritatile de la Kiev au repus pe tapet falsa dihotomie “romani/moldoveni”. Piotr Porosenko, ministrul de externe de la Kiev, a pus lucrurile la punct: “Pot constata ca nu au existat declaratii vizand pretentii teritoriale din partea autoritatilor oficiale romane. Nu sunt inclinat sa acord o prea mare atentie declaratiilor unor politicieni marginali, care, pentru realizarea propriilor lor scenarii politice, folosesc cartea ucraineana. Sunt profund convins ca in prezent sunt suficienti factori de retinere, inclusiv unii precum NATO si UE, structruri din care Romania face parte, si unde exista un mecanism foarte clar, care sa impiedice implicarea acestor aliante integratoare in conflicte armate. Pe de alta parte, sunt convins ca Ucraina are un potential suficient de serios pentru a deveni un jucator politic independent si puternic”.

Viorel Patrichi

Esecul Patriarhului Kirill. Ucraina spulbera visele Celei de-a Treia Rome. Atitudinea lui Kuraiev

Vizita, cum o numesc unii, pelerinajul cum ii spun altii, Patriarhului Moscovei si al intregii Rusii, Kirill, in Ucraina, cu prilejul sarbatoririi increstinarii rusilor, a scos inca o data in evidenta batalia crancena care se da pentru castigarea pozitiei de lider a Bisericii Ruse in lumea ortodoxa. Rezultatele acestei vizite au fost insa departe de sperantele Moscovei si amana, pentru o perioada nedeterminata, transarea problemei.

Aproximativ 14 milioane de ortodocsi ucraineni a incercat sa castige Patriarhul Kirill de partea sa in aceasta lunga vizita intreprinsa in Ucraina. Ei apartin Patriarhiei de la Kiev, care s-a declarat, cu de la sine putere, Biserica Ortodoxa Ucraineana separata de Moscova. Ei s-ar fi adaugat celor 28 de milioane de credinciosi ortodocsi ucraineni care raman fideli Patriarhiei Ruse. Acest obiectiv nu s-a realizat insa.

«Imperiul ucrainean» si amenintarea cu razboiul civil

Esecul este pus, si in mare parte pe drept, pe seama politizarii excesive a autocefaliei. O spune insusi Patriarhul Kirill: “Ideea de autocefalie a fost astazi politizata in mod extrem, fiind reala doar pentru cateva grupuri ale societatii ucrainene...Toate aceste intense solicitari se bazeaza exclusiv pe argumente politice... De aceea, sloganul sustinatorilor autocefaliei - Biserica trebuie sa fie independenta intr-un stat independent - este naiv... problematica autocefaliei cauzand mai degraba o sciziune tocmai pentru ca oamenii din Ucraina realizeaza insemnatatea unitatii crestinatatii ruse”. De la aceasta amara constatare patriarhala, s-a ajuns la o amenintare directa. Ea a fost lansata de Arhidiaconul Andrei Kuraiev, profesor la Academia Teologica din Moscova, care a spus despre Ucraina ca este “un micro-imperiu”, care ar avea o singura sansa sa supravietuiasca: “sa fie tolerant; sa vada in varietatea populatiei un avantaj si nu o problema... Daca nu, in cazul in care se merge dupa principiul uniformizarii, sa avem cu totii aceeasi limba, aceeasi credinta si aceleasi vederi, oameni buni, inseamna ca sunteti in cautarea unui razboi civil, pe care il veti si obtine”. “Subtilul” profesor moscovit a tinut sa aminteasca, in context, discriminarile de limba, in special, la care sunt supusi rusii, rutenii si moldovenii in “imperiul” lui Iuscenko si sa sustina ideea ca, planurile infiintarii unei biserici ortodoxe locale in Ucraina, in afara autoritatii Patriarhiei de la Moscova, ar fi chiar un obstacol in calea euro-integrarii Ucrainei.

O demonstratie de forta a Patriarhiei Moscovei

Ofensiva Moscovei s-a bazat pe ideea canonicitatii actuale a Bisericii Ortodoxe Ruse, care se extinde mult dincolo de granitele Rusiei si include, bineinteles, si Ucraina. Arhiepiscopul moscovit, Vsevolod Chaplin, explica acest lucru intr-o emisiune TV pe 28 iulie 2009. El distingea in termenul “Rusa”, din titulatura Bisericii, lui natura istorica ce demonstreaza “o unitate spirituala a popoarelor apartinand diferitelor nationalitati care se simt unite in cadrul Sfintei Rusii, cu originea in Kiev.” Este de la sine inteles ca Moscova, in aceasta viziune, nu va renunta niciodata la autoritatea sa canonica asupra intregii Ucraine, indiferent prin ce mijloace va fi pastrata. De altfel, aceasta vizita este perceputa in multe medii ca avand un subtrat politic, ca fiind o demonstratie de forta a Bisericii Ortodoxe Ruse. In acest sens, sunt enumerate cateva elemente: convocarea reuniunii ordinare a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse in Ucraina; discursul tinut la Sevastopol de Patriarhul Kirill, portul unde se afla ancorata flota rusa de la Marea Neagra, si apelul lui pentru evitarea oricarui conflict armat, indemnul si binecuvantarea ca “rusii si ucrainenii sa coopereze pasnic”; vizita in orasul minier Donetk; respingerea categorica a pretentiilor presedintelui Iuscenko de a crea o biserica ortodoxa independenta de Moscova; declaratia ca aceasta exista deja si ca daca n-ar exista, “atunci nu ar exista nici Ucraina”; respingerea campaniei de recunoastere a infometarii milioanelor de ucraineni de catre autoritatile sovietice in perioada 1923-1933, pentru cedarea catre stat a terenurilor private, pe motiv ca aceasta strategie “nu a fost aplicata in mod special doar populatiei ucrainene”, liturghia de la Cherson, pe locul unde s-a botezat cneazul Vladimir etc.

O posibila amânare a Marelui Sinod Ortodox

Fara indoiala, acest esec va spulbera, deocamdata, visurile Moscovei de a deveni Cea de-a Treia Roma, cu toate consecintele ce decurg din aceasta situatie. Nu este, de asemenea, exclus, ca acest recul al politicii Patriarhiei Ruse in Ucraina sa amane intr-un viitor cat mai indepartat desfasurarea Marelui Sinod Ortodox, cu atat mai mult cu cat Patriarhia de la Constantinopol si-a manifestat deschis interesul pentru cele 14 milioane de ortodocsi ucraineni ai Bisericii care s-au scindat de Patriarhia Moscovei. Ei s-ar adauga celor peste 250 de milioane de crestini pastoriti de Patriarhul Bartolomeu I, ceea ce ar fi un atu decisiv in favoarea acestuia in batalia pentru pastorirea lumii ortodoxe.

Dumitru Manolache
www.gardianul.ro