Un Cuvânt, corp delict în opinia anchetatorilor, al Părintelui martir Daniil Sandu Tudor

Nouă ne trebuie altceva. Să ne trezim. Dragostea de moşie, de neam şi lege, nu are nici o legătură cu ab- stracţiile veacului al XVIII-lea apusean. Horia, Cloşca şi Crişan, cei trei ţărani din ţara Moţilor, au murit mai înainte decât Danton, Robespierre, Marat, cei trei advocaţi şi burghezi de provincie franceză. Iată deosebirea.

Trebuie să ne înfăptuim pe noi înşine, ca neam. Ne trebuie să înfăptuim o unitate vie şi românească, a sufletelor, care să ne fie izvor de faptă adevărată, generos creatoare. Ce însemnează unitate vie? Lucru rar aci, pentru noi cei ai ţării acesteia, stăpâniţi de un individualism barbar şi anarhic. Să nu uităm că la acest ceas problema socială se ridică ameninţătoare şi că dacă ea nu-şi află o deslegare, fiinţa noastră ca neam e ameninţată să piară. Fiecare simte nelămurit că întovărăşirea, asocierea, sobornicirea, făcută cu înţelepciune, e condiţia oricărui mers mai departe, social şi că de această parte se află soluţia. O unitate vie e sforţarea unui mănunchi de oameni complecţi; adică în stare de a se întovărăşi cu semenii lor, într-o credinţă.

Credinţa noastră e să înfăptuim ""Ţara slobodă şi duhovnicească"". Credinţa aceasta, a noastră, e chezăşia viitorului, în ciuda politicianismului care ne sfâşie. Slujirea patriei cere răbdare, jertfă şi îndrăzneală spirituală.

Spunem tare că numai învăţând şi râvnind ""zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor"", vom birui.

Poate să zică cineva nu?

Părintele Martir Daniil Sandu Tudor, în iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Drd. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA

Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor

de Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2011 s-au împlinit 49 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.

În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.

În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.

Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.

În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.

Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.

Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.

În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.

În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.

Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.

Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.

Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins” oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune”.

Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.

După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.

Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”

17 noiembrie 2011. 49 de ani de la moartea în închisoarea Aiud a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor. Ce e omul? – ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor - consideratii generale ale doctorului in filologie Camelia Suruianu

17 noiembrie 2011

49 de ani de la moartea în închisoarea Aiud a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI

Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ? sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului.

Eseurile din cele patru volume[1] sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

La întrebarea existenţială: „Ce e omul?“, cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice.

Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri – limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi.“

Dumitru Irimia în Introducere în stilistică[2] consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate.

Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Florenski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voicuescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu.

În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundametării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins“. Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou.

Alexandru Dimcea, editorul manuscrisului Ce e omul?,  în „Notă asupra ediţiei“, aduce la cunoştinţă lectorului istoria acestui manuscris: „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la părintele Academician Dr. Nicolae M. Popescu, care la rândul său, ni le-a încredinţat spre tainică păstrare.“[3] Pe coperta manuscrisului se putea citi: „omul“[4], cuvânt care l-a determinat să dea cărţii titlul: Ce e omul? Din aspectul pe care manuscrisul îl avea, Alexandru Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia să publice aceste eseuri. Mai mult, acestea au fost găsite fără titluri, volumul având înfăţişarea unui „caiet“. Eseurile au fost intitulate „printr-o sintagmă reprezentativă din textul în cauză“ de către editor. Cu precizarea că: „parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale editorului, iar cele mici (rotunde), ca şi acoladele, aparţin autorului.“[5] Prin urmare, Ce e omul? poate fi privit ca o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii care recapitulează, sub o formă condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, Berdiaev, Freud etc.) sau reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare.

Volumul este o meditaţie christianică, ce dezvoltă în special două concepte: „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu. Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc neajuns“[6], „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată“[7], „Înveţi prin dascăl, cunoaşti prin duhovnic“[8], care sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura gânditorilor Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om“, acest cod metalingvistic sui-generis, la nivelul funcţional al textului este bine punctat. Tema de la care porneşte analiza este referatul vetero-testamentar al creării omului: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. În număr de şaizeci şi două, majoritatea eseurilor sunt foarte scurte, nedepăşind două pagini. Uneori textul este ambiguu din cauza laconismului exprimării.

În cazul eseurilor lui Daniil Sandu Tudor se poate remarca preferinţa pentru modalitatea dialogală, în spiritul părinţilor bisericeşti, care, cei mulţi dintre ei, şi-au compus opera pornind de la întrebările celor ce-i cercetau pentru sfat. De altfel, referinţele patristice sunt numeroase. De exemplu, în eseul „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu“, eseistul porneşte de la un citat al teologului filozof Maxim Mărturisitorul: „Omul e un Dumnezeu creat.“[9] sau în eseul „Ce e inima?“, exegetul îl urmează în idee pe Sfântul Nicodim Aghioritul: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om ca drept Marea şi Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos.“[10] sau în eseul „Răsăritul nu e mistic, ci duhovnicesc“, Daniil Sandu Tudor aduce la cunoştinţă lectorului ideile a patru mari mistici răsăriteni: Dionisie Pseudo-Areopagitul, Isaac Sirul, Maxim Mărturisitorul şi Evagrie.

Socrate considera că învăţarea unui discipol înseamnă ca maestrul să înveţe o dată cu el. În  volumul Ce e omul? Daniil Sandu Tudor, face parcă acelaşi lucru, porneşte în căutarea propriului „eu“ din adâncul fiinţei sale, alături de lector.

Constatăm, pe de o parte,  repulsia eseistului faţă de sistemul care a „falsificat“ scopul omului în secolul nostru, iar pe de altă parte, emoţia în faţa misterului pe care omul în sine l-a consacrat. Starea pe care o adoptă eul confesiv este aceea a uimirii: se miră de măiestria cu care divinul a vărsat daruri în făptura umană. Gustul pentru paradox şi spiritul critic – atribute ale eseului – se remarcă în următoarea afirmaţie, scriitorul se întreabă în mod direct: „Pentru cine a făcut Dumnezeu lumea?“[11] Ca un adevărat ziarist, profesie pe care a practicat-o ca mirean, el lasă textul literar „să respire“ propunând o pauză, în care oricine dintre noi poate, în funcţie de cultura şi priceperea fiecăruia, să dea un răspuns posibil. Într-o vreme în care se vorbea tot mai apăsat despre „omul nou multilateral dezvoltat“, dar definit numai în latura sa materială, reacţia monahului, cuprinsă în textele amintite, este aceea de a reflecta asupra esenţei umanului pornind de la condiţia sa divină, evidenţind latura spirituală a acestuia. Interogaţia folosită de scriitor ţine de un anume retorism socratic, cu funcţie maieutică. Răspunsul anahoretului survine după această pauză meditativă: „Pentru om. Pentru conştiinţă e făcută lumea. Conştiinţa şi finalitatea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. Omul e centrul simbolic al îndumnezeirii Lumii. Rostul omului e de a găsi şi de a păstra înţelesul simbolic al lucrurilor.“[12] Omul a uitat că nu este un simplu simbol, ci este centrul lumii simbolurilor.

Autorul atenţionează că redescoperirea „chipului divin“ în noi necesită o condiţie primară: şlefuirea sinelui. În viziunea sa, dacă o demonstaţie ştiinţifică se dovedeşte a fi strict raţionalistă, demersul christianic devine un „rug aprins“ menit să schimbe consubstanţialitatea inimii şi frământările cugetului omenesc.

La o primă lectură avem împresia că autorul dezvoltă idei pe care le repetă pe parcursul lucrării. Analogiile realizate sunt, de fapt,  mijloacele care dau expresivitate textului. Discursul gravitează în jurul simbolului „om“. De exemplu: „omul e centru simbolic al îndumnezeirii Lumii“[13], „omul e o făptură sălbatică“[14], „omul este marele centru de taină al Făpturii“[15], „omul de fapt e supranatural“[16], omul nu poate trăi mărgenit numai la el însuşi“[17], „omul e o cruce“[18], „omul, ca un izgonit din el însuşi“[19], „omul el însuşi un creator“[20], „omul un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi una uitată“[21], „omul un tot de puteri care se ignorează.“[22] Aceste unităţi fragmentare pot fi privite şi ca definiţii ale omului. „Individ egoist şi animal social e omul. El e o cruce. [...] De aici omul e o dualitate armonică sau dizarmonică, o cruce a morţii sau o cruce a învierii. Omul este un «chip», adică o anume mărgenire, capacitate sau icoană, el este de aici un individ egoist. Omul este o «asemănare», adică o anume funcţiune, o anume dăruire de sine în afară, o anume desfăşurare de putere şi rodnicie, el e de aici un animal social, ce se prostituiază.  [...] A ne afla crucea e a ne împărţi just între chip şi asemănare – între ceeea ce gândim noi şi între ceea ce ne gândeşte pe noi, între ceea ce credem şi ceea ce năzuim. E o problemă de echilibru rodnic, o problemă de geometrie spirituală, dualitatea noastră trebuie să fie realizată într-o exactă perpendicularitate, o dreaptă cruce. Năruirea, sau dezechilibrul, conflictului vine dintr-o rea împărţire de sine, o rea valorificare şi măsurare dintre ceea ce omul gândeşte şi ceea ce îl gândeşte pe el. Nerealizarea, neaflarea crucii sale aduce negaţia, tăgăduirea întâi de sine, apoi tăgăduirea totală. E proiectat tragic în haos. Raţiunea devine independentă în om. [...] Spart, omul se realizează psihic la adânc ca un şir de complexe numite dorinţă de dragoste, de libertate, dorinţă de putere, de distrugere, complexe pe care raţiunea le tăgăduieşte şi se ignorează. Cele două elemente ale dualităţii omului nu se mai sprijină una pe alta, nu se mai ancorează rodnic.“[23] Acest lung citat e mostră a unui stil prolix, cu pletore verbale, redundanţe ce obosesc. Astfel textul devine unul cu arcane pe care neofitul trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la dobândirea înţelepciunii. Dacă ar fi să ne raportăm la stil am putea spune că în eseu acesta nu e captivant pentru cititor, accentul căzând mai mult pe ideea evocată de eseist cu rolul de a ne sensibiliza. Limbajul folosit de scriitor este unul figurat, cu metafore ce dau o notă deosebită dacă ne raportăm la intenţia autorului. Ladislau Gáldi, citându-l pe Michel Reffatèrre, spunea că „limba exprimă gândirea, iar stilul o pune în relief.“[24]

Viziunea asupra omului căzut este una deosebit de aspră, cu verdicte sumbre: „[...] prin păcate, omul se sparge şi crucea lui de viaţă se desparte în două, el trăieşte sau numai una din aceste părţi ale lui, a chipului sau a asemănării într-un fel de paralelism în care e scoasă numai o parte la suprafaţă, iar cealaltă e înecată în umbră şi inconştienţă, sau cele două laturi intră în conflict între ele, ducând la autodistrugere. Aşa poate să-i moară chipul, să i se osifice, să împietrească sufleteşte, omul pierde simţul metafizic, simţul interior al sacrului. [...] Ca să nu se piardă totul, omul se ancorează în pasiuni, care îi dau iluzia unui sens. Dacă viaţa n-are scop, fă ca să aibă clipa scop.“[25]

 Repetările obsedante, marcă stilistică dar şi mod de subliniere didactică, reflectă înclinaţia sau predilecţia eseistului pentru cuprinderea în unghiul viziunii sale a unui fenomen teologico-filozofic care a necesitat un studiu personal amănunţit. Când vorbim despre cuvinte-cheie sau dominante, avem în vedere acel lexic cu o frecvenţă ridicată. În cazul volumului prezenţa acestora este motivată de stilul lucrării. Cuvintele precum inimă, chip, minte, cruce devin adevărate metafore obsedante.

Lessing spunea într-un eseu: „Dacă Dumnezeu ar ţine în mâna dreaptă adevărul şi în stânga îndemnul de a ajunge la adevăr [...] şi mi-ar spune: Alege! M-aş îndrepta spre stânga sa şi aş spune: Doamne, am ales! Nu adevărul pe care îl posedă, ci strădania pentru a ajunge la adevăr îl face pe om valoros.“ În acest context, putem interpreta volumul lui Daniil Sandu Tudor ca pe o „ punere pe cale“ (este vechiul sens al cuvântului metodă), o jalonare a „drumului“ spiritual pe care fiecare dintre noi trebuie să-l parcurgem în vederea redescoperirii sinelui nostru, care înseamnă înţelegerea şi realizarea personală a sintagmei „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“.

Lectorul este îndemnat să respingă absurdul lumii imediate, spaţiu considerat lipsit de sens, din cauza aridelor automatizări, cărora omul comun, supus stereotipiilor existenţiale, cu greu i se poate împotrivi. De aceea, parafrazând întrebarea de la începutul volumului am putea-o formula astfel: Care sunt căile de dobândire ale propriei identităţi? sau Cum ne-am putea elibera de lumea lipsită de sens?

Prin urmare, fiecare eseu în parte, poate fi privit şi ca o etapă, pe care omul trebuie să o treacă, să-i înţeleagă necesitatea şi să o depăşească. De aceea volumul Ce e omul? nu se încheie, deoarece „calea“ pentru fiecare ins în parte continuă până la sfârşitul vieţii.

Reflecţia sa este, în acelaşi timp, o amendare şi un îndemn: amendare a ignoranţei, a nepăsării faţă de propria condiţie ontologică şi un îndemn la căutarea căii care duce către împlinirea umanului. De aceea, întrebarea care dă titlul culegerii de eseuri şi deschide volumul cere un răspuns care înseamnă „prima întoarcere către firea noastră adevărată, către autenticitatea noastră.“[26] Însă, atrage atenţia în continuare autorul, răspunsul la această întrebare trebuie să fie unul individual, fiecare individ să-şi răspundă lui însuşi, necesitate impusă de faptul că orice om este unic: „Uneori, însă, omul, când ajunge să-şi pună o astfel de întrebare, nu e destul de limpezit ca să-şi poată da un răspuns. Şi atunci el întreabă pe alţii. Greşeala lui cea mai gravă. Aşa el este înşelat, înşelându-se şi robindu-se falselor icoane de om, care nu-l ating în nici un chip.“[27] Se observă aici evidenţierea atributului unicităţii, premisa de la care trebuie să pornească omul în căutarea propriei identităţi. Revendicarea de la discursul filozofic kantian este întărită şi prin încercarea de a răspunde la întrebarea: „e omul un scop sau un mijloc?“ Răspunsul nu este unul direct, ci are ceva din aluzivul revelant al pildelor: „Cel mai întunecat şi mai nelămurit dintre oameni, chiar dacă nu va putea să răspundă ceva la această nouă întrebare, se va purta totuşi aşa ca şi când el însuşi ar fi ţinta întregii Firi.“[28]

(...)Trebuie să subliniem faptul că eseurile lui Daniil Sandu Tudor, deşi au virtuozităţi artistice pe care le putem apropia de tiparul filozofic, acestea tind mai mult spre mistică ortodoxă. Analiza pe care scriitorul o face unor noţiuni ce ţin de filozofia christianică ne determină să susţinem că studiase în profunzime  scrierile unor Sfinţilor Părinţi precum: Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa, Atanasie cel Mare.

La o privire de ansamblu, volumul de eseuri Ce este omul? reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale. Mallarmé afirma că  „fragmentele sunt semnele nupţiale ale ideii“ , exprimând legătura profundă dintre fragmentarism şi eseu, eseul născându-se din pasiunea pentru idee. Opţiunea pentru o prezentare grafică a textului care să evidenţieze fragmentarismul – trăsătură specifică eseului – poate fi motivată atât prin faptul că manuscrisul monahului se doreşte a fi un îndreptar cu scurte recomandări pentru ucenicii săi, cât şi prin faptul că fragmentul dă seamă de întreg, reflecţiile sale armonizându-se ca notele unei partituri ce transcrie muzica divină.

Dr. Camelia Suruianu

---

[1]Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Sfinţita rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Taina Sfintei cruci, Editura Christiana, Bucureşti, 2001; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

[2] Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 166. 

[3] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 18.

[4] Idem.,

[5] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), op. cit.,p. 18.

[6] Ibidem., p. 67.

[7]Ibidem., p. 115.

[8]Ibidem., p. 164.

[9] Ibidem., p. 36.

[10] Ibidem., p. 98.

[11] Ibidem., p. 24.

[12]Ibidem., pp. 24, 25.

[13] Ibidem., p. 25.

[14]Ibidem, p. 27.

[15]Ibidem,, p. 29. 

[16] Ibidem., p.46.

[17]Ibidem, p. 54. 

[18] Ibidem, p. 60.

[19] Ibidem, p. 104.

[20]Ibidem, p. 114.

[21] Ibidem,p. 115.

[22]Ibidem, p. 159.

[23] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), op. cit., pp. 60, 61.

[24] Ladislau Galdi, Introducere în stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 12.

[25]Ibidem., pp. 154 -155.

[26] Idem.

[27]Idem.,

[28]Idem.,