Un Cuvânt, corp delict în opinia anchetatorilor, al Părintelui martir Daniil Sandu Tudor

Nouă ne trebuie altceva. Să ne trezim. Dragostea de moşie, de neam şi lege, nu are nici o legătură cu ab- stracţiile veacului al XVIII-lea apusean. Horia, Cloşca şi Crişan, cei trei ţărani din ţara Moţilor, au murit mai înainte decât Danton, Robespierre, Marat, cei trei advocaţi şi burghezi de provincie franceză. Iată deosebirea.

Trebuie să ne înfăptuim pe noi înşine, ca neam. Ne trebuie să înfăptuim o unitate vie şi românească, a sufletelor, care să ne fie izvor de faptă adevărată, generos creatoare. Ce însemnează unitate vie? Lucru rar aci, pentru noi cei ai ţării acesteia, stăpâniţi de un individualism barbar şi anarhic. Să nu uităm că la acest ceas problema socială se ridică ameninţătoare şi că dacă ea nu-şi află o deslegare, fiinţa noastră ca neam e ameninţată să piară. Fiecare simte nelămurit că întovărăşirea, asocierea, sobornicirea, făcută cu înţelepciune, e condiţia oricărui mers mai departe, social şi că de această parte se află soluţia. O unitate vie e sforţarea unui mănunchi de oameni complecţi; adică în stare de a se întovărăşi cu semenii lor, într-o credinţă.

Credinţa noastră e să înfăptuim ""Ţara slobodă şi duhovnicească"". Credinţa aceasta, a noastră, e chezăşia viitorului, în ciuda politicianismului care ne sfâşie. Slujirea patriei cere răbdare, jertfă şi îndrăzneală spirituală.

Spunem tare că numai învăţând şi râvnind ""zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor"", vom birui.

Poate să zică cineva nu?