Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor

de Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2011 s-au împlinit 49 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.

În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.

În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.

Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.

În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.

Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.

Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.

În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.

În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.

Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.

Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.

Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins” oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune”.

Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.

După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.

Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”