17 noiembrie 2011
49 de ani de la moartea în închisoarea Aiud a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI
Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ? sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului.
Eseurile din cele patru volume[1] sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.
La întrebarea existenţială: „Ce e omul?“, cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice.
Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri – limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi.“
Dumitru Irimia în Introducere în stilistică[2] consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate.
Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Florenski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voicuescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu.
În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundametării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins“. Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou.
Alexandru Dimcea, editorul manuscrisului Ce e omul?, în „Notă asupra ediţiei“, aduce la cunoştinţă lectorului istoria acestui manuscris: „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la părintele Academician Dr. Nicolae M. Popescu, care la rândul său, ni le-a încredinţat spre tainică păstrare.“[3] Pe coperta manuscrisului se putea citi: „omul“[4], cuvânt care l-a determinat să dea cărţii titlul: Ce e omul? Din aspectul pe care manuscrisul îl avea, Alexandru Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia să publice aceste eseuri. Mai mult, acestea au fost găsite fără titluri, volumul având înfăţişarea unui „caiet“. Eseurile au fost intitulate „printr-o sintagmă reprezentativă din textul în cauză“ de către editor. Cu precizarea că: „parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale editorului, iar cele mici (rotunde), ca şi acoladele, aparţin autorului.“[5] Prin urmare, Ce e omul? poate fi privit ca o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii care recapitulează, sub o formă condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, Berdiaev, Freud etc.) sau reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare.
Volumul este o meditaţie christianică, ce dezvoltă în special două concepte: „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu. Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc neajuns“[6], „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată“[7], „Înveţi prin dascăl, cunoaşti prin duhovnic“[8], care sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura gânditorilor Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om“, acest cod metalingvistic sui-generis, la nivelul funcţional al textului este bine punctat. Tema de la care porneşte analiza este referatul vetero-testamentar al creării omului: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. În număr de şaizeci şi două, majoritatea eseurilor sunt foarte scurte, nedepăşind două pagini. Uneori textul este ambiguu din cauza laconismului exprimării.
În cazul eseurilor lui Daniil Sandu Tudor se poate remarca preferinţa pentru modalitatea dialogală, în spiritul părinţilor bisericeşti, care, cei mulţi dintre ei, şi-au compus opera pornind de la întrebările celor ce-i cercetau pentru sfat. De altfel, referinţele patristice sunt numeroase. De exemplu, în eseul „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu“, eseistul porneşte de la un citat al teologului filozof Maxim Mărturisitorul: „Omul e un Dumnezeu creat.“[9] sau în eseul „Ce e inima?“, exegetul îl urmează în idee pe Sfântul Nicodim Aghioritul: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om ca drept Marea şi Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos.“[10] sau în eseul „Răsăritul nu e mistic, ci duhovnicesc“, Daniil Sandu Tudor aduce la cunoştinţă lectorului ideile a patru mari mistici răsăriteni: Dionisie Pseudo-Areopagitul, Isaac Sirul, Maxim Mărturisitorul şi Evagrie.
Socrate considera că învăţarea unui discipol înseamnă ca maestrul să înveţe o dată cu el. În volumul Ce e omul? Daniil Sandu Tudor, face parcă acelaşi lucru, porneşte în căutarea propriului „eu“ din adâncul fiinţei sale, alături de lector.
Constatăm, pe de o parte, repulsia eseistului faţă de sistemul care a „falsificat“ scopul omului în secolul nostru, iar pe de altă parte, emoţia în faţa misterului pe care omul în sine l-a consacrat. Starea pe care o adoptă eul confesiv este aceea a uimirii: se miră de măiestria cu care divinul a vărsat daruri în făptura umană. Gustul pentru paradox şi spiritul critic – atribute ale eseului – se remarcă în următoarea afirmaţie, scriitorul se întreabă în mod direct: „Pentru cine a făcut Dumnezeu lumea?“[11] Ca un adevărat ziarist, profesie pe care a practicat-o ca mirean, el lasă textul literar „să respire“ propunând o pauză, în care oricine dintre noi poate, în funcţie de cultura şi priceperea fiecăruia, să dea un răspuns posibil. Într-o vreme în care se vorbea tot mai apăsat despre „omul nou multilateral dezvoltat“, dar definit numai în latura sa materială, reacţia monahului, cuprinsă în textele amintite, este aceea de a reflecta asupra esenţei umanului pornind de la condiţia sa divină, evidenţind latura spirituală a acestuia. Interogaţia folosită de scriitor ţine de un anume retorism socratic, cu funcţie maieutică. Răspunsul anahoretului survine după această pauză meditativă: „Pentru om. Pentru conştiinţă e făcută lumea. Conştiinţa şi finalitatea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. Omul e centrul simbolic al îndumnezeirii Lumii. Rostul omului e de a găsi şi de a păstra înţelesul simbolic al lucrurilor.“[12] Omul a uitat că nu este un simplu simbol, ci este centrul lumii simbolurilor.
Autorul atenţionează că redescoperirea „chipului divin“ în noi necesită o condiţie primară: şlefuirea sinelui. În viziunea sa, dacă o demonstaţie ştiinţifică se dovedeşte a fi strict raţionalistă, demersul christianic devine un „rug aprins“ menit să schimbe consubstanţialitatea inimii şi frământările cugetului omenesc.
La o primă lectură avem împresia că autorul dezvoltă idei pe care le repetă pe parcursul lucrării. Analogiile realizate sunt, de fapt, mijloacele care dau expresivitate textului. Discursul gravitează în jurul simbolului „om“. De exemplu: „omul e centru simbolic al îndumnezeirii Lumii“[13], „omul e o făptură sălbatică“[14], „omul este marele centru de taină al Făpturii“[15], „omul de fapt e supranatural“[16], omul nu poate trăi mărgenit numai la el însuşi“[17], „omul e o cruce“[18], „omul, ca un izgonit din el însuşi“[19], „omul el însuşi un creator“[20], „omul un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi una uitată“[21], „omul un tot de puteri care se ignorează.“[22] Aceste unităţi fragmentare pot fi privite şi ca definiţii ale omului. „Individ egoist şi animal social e omul. El e o cruce. [...] De aici omul e o dualitate armonică sau dizarmonică, o cruce a morţii sau o cruce a învierii. Omul este un «chip», adică o anume mărgenire, capacitate sau icoană, el este de aici un individ egoist. Omul este o «asemănare», adică o anume funcţiune, o anume dăruire de sine în afară, o anume desfăşurare de putere şi rodnicie, el e de aici un animal social, ce se prostituiază. [...] A ne afla crucea e a ne împărţi just între chip şi asemănare – între ceeea ce gândim noi şi între ceea ce ne gândeşte pe noi, între ceea ce credem şi ceea ce năzuim. E o problemă de echilibru rodnic, o problemă de geometrie spirituală, dualitatea noastră trebuie să fie realizată într-o exactă perpendicularitate, o dreaptă cruce. Năruirea, sau dezechilibrul, conflictului vine dintr-o rea împărţire de sine, o rea valorificare şi măsurare dintre ceea ce omul gândeşte şi ceea ce îl gândeşte pe el. Nerealizarea, neaflarea crucii sale aduce negaţia, tăgăduirea întâi de sine, apoi tăgăduirea totală. E proiectat tragic în haos. Raţiunea devine independentă în om. [...] Spart, omul se realizează psihic la adânc ca un şir de complexe numite dorinţă de dragoste, de libertate, dorinţă de putere, de distrugere, complexe pe care raţiunea le tăgăduieşte şi se ignorează. Cele două elemente ale dualităţii omului nu se mai sprijină una pe alta, nu se mai ancorează rodnic.“[23] Acest lung citat e mostră a unui stil prolix, cu pletore verbale, redundanţe ce obosesc. Astfel textul devine unul cu arcane pe care neofitul trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la dobândirea înţelepciunii. Dacă ar fi să ne raportăm la stil am putea spune că în eseu acesta nu e captivant pentru cititor, accentul căzând mai mult pe ideea evocată de eseist cu rolul de a ne sensibiliza. Limbajul folosit de scriitor este unul figurat, cu metafore ce dau o notă deosebită dacă ne raportăm la intenţia autorului. Ladislau Gáldi, citându-l pe Michel Reffatèrre, spunea că „limba exprimă gândirea, iar stilul o pune în relief.“[24]
Viziunea asupra omului căzut este una deosebit de aspră, cu verdicte sumbre: „[...] prin păcate, omul se sparge şi crucea lui de viaţă se desparte în două, el trăieşte sau numai una din aceste părţi ale lui, a chipului sau a asemănării într-un fel de paralelism în care e scoasă numai o parte la suprafaţă, iar cealaltă e înecată în umbră şi inconştienţă, sau cele două laturi intră în conflict între ele, ducând la autodistrugere. Aşa poate să-i moară chipul, să i se osifice, să împietrească sufleteşte, omul pierde simţul metafizic, simţul interior al sacrului. [...] Ca să nu se piardă totul, omul se ancorează în pasiuni, care îi dau iluzia unui sens. Dacă viaţa n-are scop, fă ca să aibă clipa scop.“[25]
Repetările obsedante, marcă stilistică dar şi mod de subliniere didactică, reflectă înclinaţia sau predilecţia eseistului pentru cuprinderea în unghiul viziunii sale a unui fenomen teologico-filozofic care a necesitat un studiu personal amănunţit. Când vorbim despre cuvinte-cheie sau dominante, avem în vedere acel lexic cu o frecvenţă ridicată. În cazul volumului prezenţa acestora este motivată de stilul lucrării. Cuvintele precum inimă, chip, minte, cruce devin adevărate metafore obsedante.
Lessing spunea într-un eseu: „Dacă Dumnezeu ar ţine în mâna dreaptă adevărul şi în stânga îndemnul de a ajunge la adevăr [...] şi mi-ar spune: Alege! M-aş îndrepta spre stânga sa şi aş spune: Doamne, am ales! Nu adevărul pe care îl posedă, ci strădania pentru a ajunge la adevăr îl face pe om valoros.“ În acest context, putem interpreta volumul lui Daniil Sandu Tudor ca pe o „ punere pe cale“ (este vechiul sens al cuvântului metodă), o jalonare a „drumului“ spiritual pe care fiecare dintre noi trebuie să-l parcurgem în vederea redescoperirii sinelui nostru, care înseamnă înţelegerea şi realizarea personală a sintagmei „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“.
Lectorul este îndemnat să respingă absurdul lumii imediate, spaţiu considerat lipsit de sens, din cauza aridelor automatizări, cărora omul comun, supus stereotipiilor existenţiale, cu greu i se poate împotrivi. De aceea, parafrazând întrebarea de la începutul volumului am putea-o formula astfel: Care sunt căile de dobândire ale propriei identităţi? sau Cum ne-am putea elibera de lumea lipsită de sens?
Prin urmare, fiecare eseu în parte, poate fi privit şi ca o etapă, pe care omul trebuie să o treacă, să-i înţeleagă necesitatea şi să o depăşească. De aceea volumul Ce e omul? nu se încheie, deoarece „calea“ pentru fiecare ins în parte continuă până la sfârşitul vieţii.
Reflecţia sa este, în acelaşi timp, o amendare şi un îndemn: amendare a ignoranţei, a nepăsării faţă de propria condiţie ontologică şi un îndemn la căutarea căii care duce către împlinirea umanului. De aceea, întrebarea care dă titlul culegerii de eseuri şi deschide volumul cere un răspuns care înseamnă „prima întoarcere către firea noastră adevărată, către autenticitatea noastră.“[26] Însă, atrage atenţia în continuare autorul, răspunsul la această întrebare trebuie să fie unul individual, fiecare individ să-şi răspundă lui însuşi, necesitate impusă de faptul că orice om este unic: „Uneori, însă, omul, când ajunge să-şi pună o astfel de întrebare, nu e destul de limpezit ca să-şi poată da un răspuns. Şi atunci el întreabă pe alţii. Greşeala lui cea mai gravă. Aşa el este înşelat, înşelându-se şi robindu-se falselor icoane de om, care nu-l ating în nici un chip.“[27] Se observă aici evidenţierea atributului unicităţii, premisa de la care trebuie să pornească omul în căutarea propriei identităţi. Revendicarea de la discursul filozofic kantian este întărită şi prin încercarea de a răspunde la întrebarea: „e omul un scop sau un mijloc?“ Răspunsul nu este unul direct, ci are ceva din aluzivul revelant al pildelor: „Cel mai întunecat şi mai nelămurit dintre oameni, chiar dacă nu va putea să răspundă ceva la această nouă întrebare, se va purta totuşi aşa ca şi când el însuşi ar fi ţinta întregii Firi.“[28]
(...)Trebuie să subliniem faptul că eseurile lui Daniil Sandu Tudor, deşi au virtuozităţi artistice pe care le putem apropia de tiparul filozofic, acestea tind mai mult spre mistică ortodoxă. Analiza pe care scriitorul o face unor noţiuni ce ţin de filozofia christianică ne determină să susţinem că studiase în profunzime scrierile unor Sfinţilor Părinţi precum: Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nyssa, Atanasie cel Mare.
La o privire de ansamblu, volumul de eseuri Ce este omul? reprezintă înmănuncherea unor scurte fragmente care, fiecare în sine, încearcă să contureze tot atâtea repere ale devenirii spirituale. Mallarmé afirma că „fragmentele sunt semnele nupţiale ale ideii“ , exprimând legătura profundă dintre fragmentarism şi eseu, eseul născându-se din pasiunea pentru idee. Opţiunea pentru o prezentare grafică a textului care să evidenţieze fragmentarismul – trăsătură specifică eseului – poate fi motivată atât prin faptul că manuscrisul monahului se doreşte a fi un îndreptar cu scurte recomandări pentru ucenicii săi, cât şi prin faptul că fragmentul dă seamă de întreg, reflecţiile sale armonizându-se ca notele unei partituri ce transcrie muzica divină.
Dr. Camelia Suruianu
[1]Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Sfinţita rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2000; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Taina Sfintei cruci, Editura Christiana, Bucureşti, 2001; Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
[2] Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 166.
[3] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 18.
[4] Idem.,
[5] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), op. cit.,p. 18.
[6] Ibidem., p. 67.
[9] Ibidem., p. 36.
[10] Ibidem., p. 98.
[13] Ibidem., p. 25.
[16] Ibidem., p.46.
[18] Ibidem, p. 60.
[19] Ibidem, p. 104.
[21] Ibidem,p. 115.
[23] Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), op. cit., pp. 60, 61.
[24] Ladislau Galdi, Introducere în stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 12.
[26] Idem.
[27]Idem.,
[28]Idem.,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu