Dan Voiculescu - bila de biliard a UDMR. Presiuni pentru adoptarea statutului minoritatilor nationale, un vechi proiect UDMR-ist

Tema autonomiei, în această vară încinsă, a înfierbåntat parcă mai mult decåt oricånd spiritele, iar la toamnă, datorită lui Voiculescu, UDMR va culege roadele. Tentativa de suspendare a preşedintelui Băsescu, iniţiată de Dan Voiculescu şi depusă la Senat în data de 1 iulie, va ajunge în această toamnă un subiect de impact. Cum echilibrul politic incert are la noi o componentă împuţită, respectiv UDMR-ul, arbitrajul cade mai întodeauna pe måna lor. Este de aşteptat că vor negocia încă mai mult decåt au obţinut deja. Voiculescu şi gaşca PC-PSD, cu sau fără voie, face jocul ungurilor şi asta nu de azi, de ieri. În decursul anilor, UDMR a obţinut cele mai multe privilegii de la oamenii lui Ion Iliescu, fondator din umbră al UDMR alături de Domokos Gheza.

Formaţiunea parapolitică maghiară - deoarece UDMR este „doar“ o asociaţie, sau mai exact un nod de reţea a peste 2.000 de organizaţii, fundaţii, asociaţii şi firme conectate direct sau indirect la Budapesta, dar şi cu fire mai puţin vizibile la Moscova - are scopuri explicite cvasidocumentate de către servicii, ce ating siguranţa naţională. Confruntarea a avut, în anii ‘90, şi victime. Zilele trecute, „Curentul“ a publicat o pagină in memoriam Aurel Agache, colonel post-mortem măcelărit de unguri în decembrie 1989, material ce a stârnit numeroase comentarii pe tema crimelor maghiare şi a urii nutrite de către concetăţenii noştri la adresa românilor.

Coincidenţa face ca în aceeaşi zi în care am publicat mărturiile despre atrocităţile maghiare din trecut să iasă la lumină şi noi solicitări şi mesaje belicoase lansate de un deputat maghiar de la Budapesta. Publicaţia „Barikad“, apropiată Partidului Jobbik, a publicat un articol pe care l-a ilustrat cu harta României din 1914, când Transilvania era anexată Ungariei, ulterior unei ieşiri publice a eurodeputatului Jobbik Szegedi Csanad, care a declarat într-o conferinţă de presă că este de acord „cu fiecare cuvânt al lui Tokes Laszlo“ în ceea ce priveşte ieşirea secuilor în stradă pentru a cere autonomia şi a adăugat că va colabora atât cu Consiliul Naţional Secuiesc, cât şi cu organizaţia condusă de Tokes Laszlo, Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, în ceea ce priveşte „obiectivul major al maghiarilor din Ardeal, de a obţine autonomia Ţinutului Secuiesc“.
„Partidul Jobbik, atât în Parlamentul European, cât şi în Parlamentul Ungariei, cu toate forţele, va sprijini acest pas al lui Tokes Laszlo“, a arătat Szegedi.

Szegedi Csanad este eurodeputat din partea Jobbik, formaţiune de extremă dreapta care la alegerile din 2009 a obţinut trei mandate de europarlamentar, iar în primăvara acestui an şi-a adjudecat 47 de mandate în Legislativul de la Budapesta, cu 16,67% din voturi. Recent, eurodeputatul Csanad şi-a deschis la Târgu-Mureş propriul birou, iar zilele trecute a înfiinţat Cercul de Prieteni Jobbik din România. Mai mult, membri ai Cercului Jobbik ar putea candida şi ca independenţi la viitoarele alegeri locale din ţara noastră.

Vicepreşedintele Parlamentului European, Laszlo Tokes, declara în 22 iulie la Universitatea de Vară „Tusvanyos“ că, dacă o microregiune precum Kosovo şi-a dobândit autonomia, acelaşi lucru ar fi posibil şi în Ţinutul Secuiesc, iar, dacă va fi nevoie, secuimea trebuie să iasă în stradă.
„Trebuie să ieşim în stradă dacă este nevoie. Dacă trebuie, secuimea are nevoie de un model de tip catalan“, afirma Tokes.

Ulterior Tokes a lansat o chemare către toate comunităţile maghiare din Bazinul Carpatic să continue lupta pentru obţinerea autonomiei. „Lansez o chemare către comunităţile maghiare din Bazinul Carpatic să revitalizăm cooperarea organizaţiilor care ne reprezintă interesele şi să mergem mai departe cu lupta noastră pentru obţinerea autonomiei“, spunea Tokes.

Autonomia maghiară trasează o nouă frontieră internă în inima României

Adunarea aleşilor secui locali din data de 4-5 septembrie 2009 de la Odorheiu Secuiesc a pregătit deja şi un fel de proclamaţie-manifest constituţional al regiunii, ce sună astfel: „Ţinutul Secuiesc este indivizibil şi nu poate fi înglobat într-o altă unitate teritorial-administrativă. Viitorul acestei regiuni nu poate fi imaginat altfel decât ca o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare, cu prerogative sporite, situată între limitele sale regionale fireşti, formate în cursul istoriei. La reîmpărţirea administrativ-teritorială a României trebuie avut în vedere principiul european, conform căruia o regiune nu se marchează, ci se recunoaşte“, se arată în documentul emis de CNS.

S-au pregătit şi însemnele oficiale, precum şi imnul „noii ţări ungureşti“ din inima României: „Imnul Ţinutului Secuiesc este cel folosit de zeci de ani, compus de către Mihalik Kalman pe textul lui Csanady Gyorgy. Stema Ţinutului Secuiesc este stema adoptată de Consiliul Naţional Secuiesc pe data de 17.01.2004. Drapelul Ţinutului Secuiesc este cel adoptat de Consiliul Naţional Secuiesc pe data de 17.01.2004. Semnul distinctiv regional al Ţinutului Secuiesc este SIC, iar autorităţile locale din Ţinutul Secuiesc vor acorda tot sprijinul ca acesta să fie înregistrat la Organizaţia Internaţională de Standardizare“, se arată în proiectul de hotărâre.
Reţeaua maghiară şi-a pregătit aşadar toate ustensilele pentru a trasa frontiera pe teritoriul României, iar acum caută doar mijloace de internaţionalizare a temei. Tot în această perioadă, trei asociaţii maghiare care au legături directe cu UDMR şi cu Laszlo Tokes au trimis la ONU un „Raport din Umbră“ intitulat „Discriminarea maghiarilor din România“, în care acuză statul român că încalcă drepturile maghiarilor şi cer ca Ţinutul Secuiesc să devină o entitate administrativă regională unică, unitară, cu propriile organisme legiuitoare şi executive, „bazate pe alegeri democratice în rândul propriilor cetăţeni“, adică cer cosnfinţirea statului în stat. Potrivit autorilor acestui raport, în conformitate cu legislaţia europeană, ar fi posibilă acordarea unui statut special legal Ţinutului Secuiesc.

Oficialii ONU vor recomanda României ca în toamnă să adopte statutul minorităţilor naţionale, proiect UDMR blocat în Parlament din anul 2005. Exact în perioada indicată de ONU vom avea parte de circoteca suspendării, iar pretenţiile UDMR vor putea fi satisfăcute plenar. Asta ca să înţelegem ce înseamnă un joc cu bila, bila manta. În contextul în care spun bilă, mă refer (şi) la Dan Voiculescu, cel care periodic tot perorează pe teme „naţionaliste“, aşa cum procedează mai toţi acoperiţii infiltraţi, care au ca sarcină să se afirme vocal pe o temă, în timp ce, pe dedesubt, îşi fac treaba de agenţi. Agenţi ai celorlalţi, că de acolo le vin şi banii şi poziţia privilegiată.

George RONCEA

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI LA ORTODOCŞI ŞI CATOLICI. Imaculata concepţie (I)

I). Preliminarii. Prin dogma despre imaculata concepţie a Fecioarei Maria, catolicismul vrea să pună dela începutul exis­tenţei ei pe Fecioara într'o paralelă, într'o egalitate cu Iisus. Precum Iisus s'a Conceput şi s'a născut fără de păcatul strămoşesc, tot aşa s'a conceput şi s'a născut fără de păcatul străimoşesc şi Maria. Prin aceasta Fecioara Maria este oarecum autonomizată faţă de Iisus. Şi în acelaşi timp e scoasă din ordinea omenească, de sub legea universala umană; un om se concepe şi se naşte nu sub legea inflexibilă sub care se nasc toţi oamenii, ci se naşte ca Dumnezeu-Omul, fără să fie Dumnezeu-Om.

Învăţătura genuină a creştinismului, bazată pe cuvintele Sf. Scripturi, e că toţi oamenii se nasc cu păcatul strâmoşesc, că niciunul nu poate veni pe lume, după căderea protopărinţilor, fară acest păcat (Rom. 5, 12; Ev. Ioan 3, 6). Deci toţi au lipsă de mântuire şi mântuirea a venit pentru toţi, exclusiv prin Hristos. Precum printr’un singur om s'a introdus păcatul in toţi, aşa prin «unul Iisus Hristos» a venit mântuirea tuturor (Rom. 5, 15, 16). Catolicii scoţând pe Măria de sub legea naşterii cu păcătul strămoşesc, o scot şi de sub necesitatea de a se mântui prin Iisus Hristos. Pentru ea nu mai este Iisus Hristos unicul Mijlocitor şi Mântuitor. Ea s'a mântuit înainte de a veni pe lume Fiul lui Dumnezeu. Ea nu se mântuieşte prin harul adus de Domnul Iisus Hristos. E drept că bula Ineffabilis Deus din 8 Decembrie 1854 declară ca «Fecioara Măria a fost preservată de orice pată a păcatului originar din prima clipă a conceperii», «în virtutea meritelor lui Iisus Hristos». Dar prin aceasta, cato­licismul săvârşeşte două abateri dela ordinea generală a lucrării harului mântuitor al lui Iisus Hristos, abateri cari nu fac decât să reliefeze concepţia lui că Măria s'a mântuit în afară de Hris­tos: a) admite în cazul Mariei o lucrare mântuitoare a harului lui Hristos, înainte de a fi existat Hristos însuşi, adică Dumnezeu-Omul; b) admite în cazul Mariei că harul lui Hristos însuşi izbăveşte pe om de păcatul strămoşesc după ce s-a născut cu el, ei îl fereşte chiar de a se naşte cu el. De aceea, recunoaşte şi dogma Ineffabilis Deus că graţia care a ferit-o pe Maria de ase concepe cu, păcatul strămoşesc e o « graţie specială », nu graţia mântuitoare ordinaă. În orice caz, graţia aceasta n-a mai venit în Maria prin Hristos şi n-a fost aceeaşi graţie pe care o primesc toţi când se izbăvesc de păcatul strămoşesc.

i

Dar în această învăţătură e ascunsă o concepţie caracteristică a catolicismului despre păcat, mântuire şi graţie, concep­ţie cu totul deosebită de cea patriotică şi ortodoxă. După con­cepţia catolică, păcatul nu e decât culpă în faţa lui Dumnezeu şi pedeapsă pentru culpă. El nu e şi o slăbire a naturii umane în adâncurile ei ontice. Căderea în păcat a primilor oameni a lăsat natura umană în starea ei pură (status naturae purae), pri­vând-o doar de etajul suprapus al darurilor supranaturale. Deci, păcatul are un caracter pur juridic, nu ontologic, şi deaceea poate fi înlăturat tot printr'o procedură juridică. Dumnezeu iartă culpa provenită din neascultarea oamenilor, prin primirea echivalentului sau supraechivalentului ascultării lui Hristos. Dumnezeu reîntoarce, prin aceasta, oamenilor, graţia pierdută de aceia prin neascultare. Dacă-i aşa, Tatăl Ceresc poate acorda Fiului Său un avans din graţia ce o va dobândi pentru oameni după întrupare, iar acest avans, un fel de primă de pregătire a întrupării Sale, de pregătire a locaşului în care se va coborî pen­tru întrupare, să-l trimită cu anticipare Mariei.

Pe de altă parte păcatul, conceput ca simplă vină şi pe­deapsă, nu şi ca modificare a firii în adâncurile ei, se 'transmite, după teologii catolici, printr'o imputare externă din partea lui Dumnezeu, în baza unui contract încheiat de El cu Adam, ca reprezentant al tuturor oamenilor, nu printr'o împărtăşire reală, tainică, a tuturor, de păcatul lui Adam. Dacă-i aşa, Dumnezeu a putut excepta chiar dela încheierea contractului cu Adam, pe Maria, de sub vina lui Adam, care în baza contractului avea să fie imputată întregei lui posterităţi, în cazul când el va călca porunca ascultării de Dumnezeu. Dar această concepţie, pe lângă faptul ca reduce păcatul urmaşilor lui Adam, la un decret arbitrar al lui Dumnezeu, scoate pe Fecioara Măria din solida­ritatea cu întreaga omenire, atât în ce priveşte păcatul, cât şi mântuirea. Ea nu suportă păcatul cu întreaga omenire şi nu se mântuieşte cu ceilalţi oameni. Concepţia aceasta juridică sparge unitatea dintre oameni în păcat şi sparge unitatea dintre ei şi Hristos, în mântuire. Dogma imaculatei concepţii nu e decât o ilustrare particulară a acestui fenomen general.

În concepţia ortodoxă, însă, păcatul nefiind numai culpă şi pedeapsă, ci şi o slăbire a naturii umane, scăparea de păcat înseamnă, pe lângă satisfacerea lui Dumnezeu de către Iisus Hristos prin ascultare şi moarte, o întărire a acestei firi, prin ridicarea ei într'o unire intimă cu dumnezeirea. Aceasta a făcut-o Fiul lui Dumnezeu devenind şi ipostas al firii omeneşti, devenind şi om între oameni, ipostas omenesc între ipostasele omeneşti, şi ca atare, fiind şi unul din Treime, revărsând în se­meni energia necreiată a dumnezeirii Sale, harul dumnezeiesc. Numai prin umanitatea lui Hristos curge iarăşi harul în ome­nire. Desigur, moartea şi învierea Lui ca om are un rol special în deschiderea umanităţii Sale pentru toată energia dumnezeia­scă, pentru tot Duhul pe care să-l transmită apoi oamenilor cari îl primesc. Astfel harul nu e un ajutor creiat, pe care îl dă Dumnezeu pentru Hristos, clar nu numaidecât prin Hristos, ca în catolicism, ci energia dumnezeiască necreată, care a trebuit întâi să se reverse în umanitatea luată de Fiul lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să treacă la toţi cei ce vreau să o primească. De aceea, eliberarea de păcatul strămoşesc nu o poate obţine nici un om decât prin unirea lui cu Hristos, Dumnezeu-0mul. Numai aşa a obţinut-o şi Fecioara Maria. Desigur, n'a fost ne­cesar ca umanitatea Fiului lui Dumnezeu să fie deplin formată ca să transmită Maicii Sale libertatea de păcatul strămoşesc. Din prima clipă a zămislirii Sale ca om, curăţenia de păcat a firii Sale umane, începută a se forma, a trecut asupra Maicii Sale. Mai precis vorbind, prin acelaşi act prin care s'a atins de ea, pe de o parte a curăţit-o, pe de alta a început for­marea firii Sale, aşa cum lumina, în acelaşi moment în care se aprinde, şi luminează şi alungă întunericul. Desigur, nedespărţit de Fiul, a lucrat Duhul Sfânt. Sau Fiul lucra prin Duhul Sfânt în această atingere, căci Dumnezeu lucrează totdeauna asupra oamenilor prin Duhul. De aceea, Duhul pe deoparte a curăţit-o, pe de alta i-a dat puterea de a naşte fără de sămânţă pe Fiul ca om. Dar exact în momentul în care se curăţea şi primea pu­terea de a naşte fără de sămânţă se şi zămislea Fiul lui Dumnezeu ca om. Când se zămislea Fiul lui Dumnezeu din ea, Duhul lucra asupra ei curăţind-o şi dându-i putere să-L zămislească. Lucrarea Duhului de curăţire a Mariei şi zămislirea Fiului lui Dumnezeu în ea nu se pot despărţi temporal una de alta. Iată cum înfăţişează această simultaneitate, sau mai precis faptul, că Fiu lui Dumnezeu umple pe Maica Sa de plinătatea harului abia din momentul în care umple umanitatea Sa. Teofan al Niceii, care ne-a dat cea mai frumoasă, mai adâncă, mai sistematică şi mai desvoltată laudă a Maicii Domnului: «Dar priveşte legătura negrăită a Mângâietorului cu Fecioara. Căci Dum­nezeu Cuvântul şi Fiul ei nu numai o curăţă pe ea mai dinainte şi o sfinţeşte prin Duhul propriu, care e puterea curăţitoare şi sfinţitoare, spre a o face aptă spre sălăşluirea Lui negrăită, ci şi la întrupare se atinge de carnea ei nemijlocit prin Acesta, ca printr'un deget propriu, şi aşa o face pe aceasta să subsiste în El. Dar trupul (πρόσλημμα) Mântuitorului este şi primul recep-tacol şi izvor al însăşi plenitudinii dumnezeieşti, din care pri­mesc toţi credincioşii, care e harul şi energia naturală a Sf. Treimi (ὅπερ κοινὴ μέν ἐστι χάρις καὶ ἐνέργεια φυσική τῆς ἁγίας τριάδος) şi al cărei procurator şi distribuitor pe seama zi­dirii e Mângâietorul. Iar locaşul Maicii lui Dumnezeu al doilea, nemijlocit după acela. Căci Dumnezeu Cuvântul fiind prin fire procuratorul Duhului propriu după energie, întâi umple locaşul şi templul propriu de întreg Acesta, apoi de acolo iese Acesta ca dintr'un izvor în al doilea locaş şi templu al Său» [1]). A se ob­serva că, deşi Teofan recunoaşte o curăţire şi sfinţire a Fecioa­rei înainte de conceperea Cuvântului, totuşi «harul din care pri­mesc toţi credincioşii», adică harul curăţirii de păcatul strămoşesc, nu-l primeşte nici ea decât prin umanitatea Fiului ei, mai precis, în momentul în care începe conceperea umanităţii.

Numai Iisus Hristos s'a zămislit şi s'a născut fără de pă­catul strămoşesc, numai din El s'a întins această izbăvire de păcat la toţi. Dacă s'ar fi zămislit şi Fecioara, s'ar fi întins şi din ea, sau, dată fiind solidaritatea, unitatea adâncă a firii umane, mai degrabă din ea izbăvirea de păcat peste oameni.

În special, pentru trei motive s'a zămislit şi născut Iisus Hristos fără de păcatul strămoşesc, din care niciunul nu poate fi invocat pentru concepţia imaculată a Fecioarei Măria. Sunt două motive din care decurge organic naşterea lui Iisus fără de păcatul strămoşesc, libertatea Lui de legea naşterii sub pă­cat, nefiind necesară o întemeiere neorganică a ei ca în cazul Fecioarei Măria. Aceste motive sunt: 1). Zămislirea Lui fără sămânţă bărbătească, adică fără stârnirea de poftă în Fecioara Măria. Iar aceasta se datoreşte faptului că acum nu se naşte un subiect care nu exista nicidecum înainte, prin iniţiativa unor subiecte omeneşti străine, ci un subiect divin se face şi subiect al firii umane, îşi constituie şi o fire umană prin proprie iniţia­tivă, nu silit de o pereche de subiecte umane. Şi numai aşa se puteau petrece lucrurile, odată ce iniţiativa mântuirii noastre S'a luat şi a pornit a se realiza de Dumnezeu, nu de oameni. Numai prin faptul că Iisus Hristos vine pe lume prin întruparea unui ipostas din Treime, El nu mai e un produs al legii naturale de înmulţire a omenirii, nu mai aduce cu Sine păcatul legat de această legei Numai Dumnezeu se poate naşte ca om fără păcat, pentru că nu era un produs al sporirii naturale a omenirii, ci ve­nea de sus. Un om nu se poate naşte în afară de legea naturala a înmulţirii oamenilor, deci fără păcatul legat de ea.

---

PARINTELE ARSENIE BOCA - CUM AU MURIT SFANTUL MARTIR BRANCOVEANU SI FIII SAI

Sursa: http://biblioteca-virtuala.blogspot.com/

Balada Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu

Poetul Ioan Alexandru despre martiriul Sfintilor Brancoveni.

„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”

Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Ioan Alexandru –note de curs

Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.”

Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

„Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…”

După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.

Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna cu Victor, cu camere de filmat împrumutate.

Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în secolul 18 ca martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit brâncovenii intre ei astfel încât la momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere sa-l refuze?

Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut. Era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era dăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntoarcă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când i se cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab.

Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori?

Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră?

Putea el dispune de viaţa copiilor săi, unii din ei deja mari; Constantin avea deja doi nepoţei. Ştefan era văduv, soţia îi murise după doi ani de căsătorie, unul era doar logodit, Răducu, iar Mateiaş era doar de 10 anişori şi jumătate. Una e să ţi se ceară să dispui de viaţa ta, alta e să dispui de viaţa unui copil si alta e să trebuiască să hotărăşti viaţa a patru feciori care abia şi-au început-o. M-am întâlnit cu păreri diferite la o întrunire, vorbind despre Constantin Brâncoveanu.

În ţara aceasta, cineva mi-a spus: „A fost un domn crud, a fost un om neomenos pentru că a îngăduit să-şi vadă şi încredinţeze copiii morţii. Cum a putut să îngăduie ca pruncii lui să vadă moartea aşa de năpraznic, deşi li s-a oferit şansa de a rămâne în viaţă?”Orice gândire lumească de astăzi va spune la fel. Cum să iei…cum să îngădui…de unde să iei putere şi energie într-o groapă întunecoasă să-ţi convingi copiii să rămână gata de moarte şi spărtura ce li s-a făcut în ziduri, spre lumină şi libertate, să nu se folosească de ea să iasă şi să plece în lume? Au fost luaţi fiecare în parte şi li s-a oferit libertatea : „Lăsaţi-l pe bătrânul acesta hain, alegeţi viaţa, noi vă dăm îngăduinţa să trăiţi!”

Ce s-a întâmplat oare în inima acestor oameni?

Ce s-a întâmplat în viaţa lui Constantin Brâncoveanu ca să-şi poată strânge în jurul credinţei sale bruma de credinţa a fiilor săi?

Au reuşit să devină un monolit de ne distrus în acea groapă a sângelui care la un moment dat a devenit cupola de aur pe care ard patru torţe de foc mai strălucitoare decât stelele cerurilor şi cântă îngeri cu şase aripi osanale. Această groapă a sângelui s-a prefăcut în boboc de roze amirosind înfipt pe vârful Carpaţilor. La un moment dat tatăl cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, au fost una ca să poată înfrunta Imperiul Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni, numai oseminte în care mai pâlpâia o brumă de viaţă, batjocoriţi cu coroane de fier înroşit în flăcări pe creştetele lor, arşi la subsuori, batjocoriţi şi schinjuiţi şi dezrădăcinaţi, ceva ce nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor. Aceştia au început să se strângă, să se coaguleze şi să se ia la luptă cu un imperiu şi să-i vestească ca o flacără olimpică înfiptă că s-a sfârşit!…

S-a strâns tot corpul diplomatic în faţa mării. A venit însuşi Sultanul. Era mare sărbătoare, pentru noi creştinii Adormirea Maicii Domnului. Soaţa lui îşi serba ziua numelui, iar bătrânul domnitor împlinea 60 de ani. În acea zi sultanul era sigur că va asista la un act de umilire a întregii creştinătăţi. Ambasadorii ţărilor creştine erau de faţă şi vor asista la umilirea lor prin trădarea acestui hain de valah, incapabil să-şi stăpânească copiii, incapabil să-şi apere credinţa, un domn care, cum au spus ei, îşi asigurase domnia pe puterea banului, pe puterea aurului şi a argintului.

„I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!” îşi spunea sultanul Puterea acestui om, în ochii turcilor, erau banii, aurul, pe care odată luaţi, temelia vieţii lui era smulsă. Ca să-şi scape viaţa, îşi spunea Sultanul va fi gata să se lepede de credinţa lui de care se poate lipsi cu uşurătate şi să treacă la musulmanism. O credinţă pe care unii o păstrează mai adânc, alţii mai de suprafaţă cum o avem şi noi. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu ca să-şi scape cel puţin fii va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească.

Ei nu ştiau că, Constantin Brâncoveanu purta cu el legat de grumaz un Testament, pe care i-l dăduse Antim Ivireanu, în care erau 500 de chipuri ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, date lui ca talisman de preţ, să le citească ziua şi noaptea. Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu nu era un domn care a pus legea, sulurile legii în podul casei sale, în podul Templului, cum se spune in Deuteronom: „iar Domnul nou uns al vostru să ia Scripturile din mâinile preoţilor şi ale leviţilor, să le copieze cu mâna lui, viaţa Domnilor dinaintea lui şi nu cumva să le arunce în podul casei sau al sanctuarului ci să le copieze cu mâna lui şi să le aibe la pieptul său ziua şi noaptea şi să le citească lui şi fiilor săi, toată lucrarea Dumnezeului celui viu săvârşită asupra moşilor şi strămoşilor cu faptele lor de măreţie -”adu-ţi aminte Israel, că te-am scos din casa robiei, din casa Egiptului, că te-am adus cu mână tare şi cu braţ înalt, pe sângele mielului, prin pustie 40 de ani sub şarpele de aramă ridicat înaintea ta şi te-am adus în pământul făgăduinţei în care curge lapte şi miere.”

Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu avea legat în sânge acest legământ, pe care-l citea ziua şi noaptea. Nu numai că primise în carnea şi în sângele său, din moşii şi strămoşii săi această îndeletnicire şi această lucrare, care se strecurase în viaţa sa, în blândeţile sale şi în cuvioşia sa dar aceasta era adevărata sa avuţia. Asupra sa atârnau 500 de chipuri scrise cu mâna lui, date lui, ca darul cel mai de preţ de către Mitropolitul vieţii sale, care a spânzurat cuvântul în limba română în sanctuare, şi care va sfârşi şi el jertfa mucenicească!

Ei nu ştiau că asupra lui se găsesc aceste 500 de pilde din Vechiul şi Noul Legământ. De la jertfa lui Abraham, până la jertfa apostolilor Petru şi Pavel, unul decapitat şi celălalt spânzurat cu capul în jos!

Ei nu ştiau că el ştie unde se duce; că Iisus Hristos nu intrase în viaţa lui cu coroana odată. Creştinismul nu era pentru el splendoare şi fast liturgic formal. Ei nu stiau că nu era un om care curvea, care beţea, hapsân şi avar care dorea să-şi ridice o împărăţie lumească. Tot ce avusese mai sfânt el ridicase din mocirla acestui pământ şi înainte ca smântânile şi aurul şi splendorile şi hrana şi tot ce avea mai scump acest popor, înainte de a fi dat străinului, era hrănit sufletul acestui popor. Ridicase Horezii şi ctitorise atâtea mănăstiri şi îmbrăcase ţara în splendori, şi o reparase, în Numele Hristosului celui înviat din morţi.

Ei nu ştiau că el nu se bătea întru a rămâne în lumea aceasta şi nu se bătea pentru o viaţă care astăzi sau mâine poate să sfârşească şi odată cu sfârşitul ei s-a terminat totul.

Ei nu ştiau că Brâncovenii se îmbrăcaseră la Horezi în straie sub coroniţe, nu în virtutea lumii de aici ci în virtutea nunţii dincolo, că ei nu se pregăteau pentru o domnie omenească, ci pentru Împărăţia cerească. Brancovenii ştiau că cel care-L urmează pe Hristos trebuie să-şi poarte crucea şi că într-o bună zi crucea poate însemna vărsare de sânge, şi ştiau de asemenea, aveau înaintea ochilor textul din Apocalipsa cap. 20 „în jurul Mielului, văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în straie albe, pe toţi cei cărora li s-a tăiat capul, pentru mărturia lui Iisus Hristos prin credinţă, prin moarte nu au murit, ci înviază de-a dreptul”. Aşadar asupra lor moartea nu mai avea putere. Ei ştiau că murind trec de-a dreptul la dreapta lui Iisus Hristos, în jurul mielului, de-a dreptul la înviere. Ei erau nişte oameni împăcaţi, nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau de mult ei lupta, ci începuse să o poarte Iisus Hristos.

În momentul în care ei au fost puşi, în ziua de 15 august de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi, pe uliţele Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsa şi în faţa lor se afla deja Mielul care îi trecuse deja de la moarte la viaţă. Ei deja umblau în cămăşi albe pe uliţele Constantinopolului, îmbrăcaţi cu cămaşa lui Hristos cu care Hristos îi îmbrăcase deja. El era în inima şi în viaţa lor, Isus Hristos înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-L mărturisească în faţa acestor păgâni până în ultima clipă, neînfricoşându-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se capul pentru aceasta mărturisire. „Acum nu eu sunt, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine.” Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşă albă precum neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului când nu mai cunosc moartea niciodată şi sunt sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El! Ei deja purtau această slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc.

Întâi Constantin,

-Te lepezi de Hristos?

-Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat.

Apoi Ştefan, -Te lepezi de Hristos? -Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. Şi şi-a plecat capul cu bună pace şi credinţă, cum spune textul, cerând iertare prigonitorilor.

A venit rândul lui Răducanu care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochi înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! Logodnica lui Hristos a trecut dincolo!

A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire:

-Tată, aş vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul de numai 10 anişori şi jumătate a înfruntat Imperiul Otoman.

-Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte! Şi a căzut căpuşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit Imperiu.

-Sfânte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor!

Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir.

Interviu ATITUDINI cu Părintele Justin: Noi mergem tot cu mucenicia! Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea

Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Aţi folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulţi s-au scandalizat. Poate Sfinţia Voastră aţi avut o altă înţelegere a termenilor decât au înţeles ei. La ce v-aţi referit?

Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desfiinţez fiinţa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o fiinţă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existenţa aceasta, poate să ducă o viaţă pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viaţa. Evident că Harul creşte sau descreşte în viaţa omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălţimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voinţa rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanţă cu voinţa Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puţin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puţin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice.

Din acest motiv mulţi v-au acuzat că sunteţi prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii – au datoria de a lumina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalţi nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovaţi pentru generaţiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistenţă? Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea.