Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan, condus de Bădia Ion Gavrilă Ogoranu. Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. Am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu.

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru. 

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare. 

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni. 

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. 

Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire. 

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. 

Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Cine isi doreste monopolul asupra memoriei luptatorilor anticomunisti? De ce are loc desacralizarea marturisirii lor jertfelnice?

Intrebari retorice, desigur. Raspunsul este acelasi de 2000 de ani: potrivnicii lui Hristos, care urasc pe cei ce se jertfesc pentru Ortodoxie, iar aceasta ura se transforma in batjocorirea memoriei celor ce ar putea fi un exemplu pentru generatiile de tineri ai zilelor noastre. Se incearca astfel o inabusire a renasterii spirituale si nationale, prin rescrierea istoriei cu date ce nu deranjeaza oculta, adica tot ce apare sa fie politic corect si fara conotatii religioase. Daca pe de o parte are loc nivelarea tuturor credintelor, pe de alta asistam la o desacralizare totala a prezentului si trecutului; fapt “regretat” pana si de ecumenisti. Ne punem aceasta problema, deoarece asistam la o intreaga miscare mediatica de acapararea a curentului nationalist si al celui pur ortodox din partea ramasitelor fostilor tortionari si a celor ce se cred formatori de opinie si justiari a tot ce misca-n tara asta. Toti acestia sunt marionete ce urmeaza un program bine stabilit, fara conotatii conspirationiste, ci de-a dreptul antihristice. Valorile neamului, traditiile populare, sfintenia venita prin viata de familie, rugaciunea pentru mantuirea neamului a cinului monahal si tot ce insemna romanesc si sfant, sunt denigrate si calcate in picioare de o hoarda cazuta ca din turnul Babel, mai exact niste blestemati de Dumnezeu.

Din lipsa altor resurse, iata ca multi dintre noi picam in plasa acestor impostori. Cel putin asa ne justificam o mare parte din noi, dar izvorul cel nesecat al scrierilor Sfintilor Parinti si ale Sfintei Scripturi a ramas acelasi si tot Viata curge din el. Manati de acest imbold nationalist si de ravna pentru marturisire, ne-am facut portavoce pentru multi dintre dusmanii cauzei ce vrem sa o aparam. Este cazul aici despre filmul “Portretul luptatorului la tinerete” si un documentar ce urmeaza sa apara, numit “Fenomenul Pitesti: Demascarea”, finantat de o agentura transatlantica si cu “viziune asupra unificarii europene”. Ambele proiecte au printre colaboratori si persoane de buna credinta, insa prea naive incat sa se gandesca cat de perversa este lucrarea la care si-au adus aportul. Mai sunt si unii care pozeaza in mari misionari, dar de fapt duc la indeplinire, cu buna stiinta, denigrarea a ceaa ce are mai scump acest popor: credinta ortodoxa si dragostea de neam si tara. Si pentru ca misionarismul lor sa para cat mai veridic, nu lipseste nici  propaganda de impotrivire fata de proiectele lor – regizata de sionisti, sub acuzele, deja ultra uzate, de: anti-semitism, legionarism s.a.m.d.

Revenind la filmele in cauza, ne oprim la cel dintai: “Portretul luptatorului la tinerete”, un film ce a starnit interesul multora, dar a dezamagit pe marea majoritate. De la fitze de adolescenti la glume de doi bani, tot filmul nu este decat un tablou de cartier, a unor razvratiti pentru libertate. Ce fel de libertate? Nimeni nu a vazut pe vreunul dintre acei tineri sa-si faca semnul Sfintei Cruci sau sa citeasca din Biblie, stiut fiind faptul ca fiecare grup avea Sfanta Scriptura. Asadar, care este scopul intregii lor jertfe? O fi doar cel pentru libertate intr-o lume democratica, sub obladuirea Uraciunii Evreopene? Are oare cineva puterea de a se jertfi, asa cum acei tineri au facut-o (lucru aratat foarte saracacios in filmul de 2 ore si jumate), pentru o cauza fara de Dumnezeu? Cu siguranta ca nu, iar aceasta este confirmata de marturiile celor care au razbit din temnitele comuniste, pastrandu-si credinta in Dumnezeu. Doar harul lui Dumnezeu iti alina durerile in acele clipe de iad si iti da curaj de nebunie intru Hristos pentru a-L marturisi pe El, chiar cu pretul vietii. Asta nu s-a vazut nici macar o secunda in tot acest film. Tocmai din acest motiv el este un film mort, ce nu da speranta in Inviere, ce nu propovaduieste jertfa cu scopul Invierii in Hristos, asa cum s-a intamplat in realitate cu acei tineri. Conceptia românului fata de libertate este strans legata de fiinta sa, nascuta odata cu Ortodoxia pe aceste meleaguri. Un roman nu-si poate dori libertatea decat pentru a-L preaslavi pe Dumnezeu prin toate mijloacele, mijloace care intr-o stare de subjugare ar fi oprimate. Din acest motiv tara noastra nu si-a plecat capul in fata navalitorilor si a preferat mai bine sa-si jertfeasca fiii decat sa se inchine paganilor. S-a mai pastrat din aceasta grupa sanguina si in cei jertfiti in perioada comunista, cand parintii si bunicii nostri au dus calvarul inchisorilor comuniste sau unii mai sprinteni de picior au batut crestele muntilor, cu “aripile” intinse spre Imparatia cereasca.

Portretul murdarit al luptatorului la tinerete. Reeducarea in forma maximala: prelucrarea trecutului, rescrierea istoriei si mutilarea sufletului natiunii. Vergangenheitsbewältigung. Ogoranu, haituit de Popescu, Mungiu si Tismaneanu

“Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv -Vergangenheitsbewältigung -, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilirea reperelor morale ale unei traditii. Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greselile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii.(…) Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul “numai individul X a facut infractiunea Y”.” – Psihoterapie.net
 
Mai pe intelesul tuturor, sinteza operatiunii de “prelucrare a istoriei” aplicata poporului roman – “vina colectiva” -, indiferent de perioada istorica, de la cea interbelica la dictatura comunista, este: “Romanii au ucis, au ucis, au ucis”, dupa cum spunea cineva, un domn care uitase ca a fost trimis de unguri la Auschwitz, din Ardealul ocupat de amiralul de  Balaton, Miklos Horthy. O astfel de “prelucrare a trecutului” realizeaza si Constantin Popescu cu filmul sau “Portretul luptatorului la tinerete”, sponsorizat de CNC si HBO, prin grija fratelui “evanghelistei” Alina Tatiana Mungiu, Cristian Mungiu. Difuzat prin compania de distributie a aceluiasi Mungiu – foarte “inspirat” denumita Voodoo Films – filmul, primul dintr-o serie de trei, a fost elogiat rapid de nostalgici si naivi, mai ales dupa ce, cu abilitate diversionista, a fost contestat de mai multi intelectuali evrei (protest reprodus la indigo acum si in cazul Cristoiu – Eugenia Voda). In realitate, rezistenta anticomunista prezentata edulcorat in film tinteste tocmai rescrierea istoriei, prelucrarea trecutului, conform directivelor lui Tismaneanu si ai lui: dezbracati de credinta si cauza, partizanii sunt niste golani de cartier, ahtiati dupa sange, bautura si femei, niste aventurieri de duzina, fara neam si fara tara (in lipsa unei identitati nationale si a apartenentei la o ideologie clara a participantilor la rezistenta armata anticomunista din munti, intreaga poveste poate fi transbordata bine-mersi, pentru un ochi strain, in orice alt colt al Europei – vezi exemplul video de mai jos).

Pretinzand ca reproduce anii indelungati de rezistenta in munti ai lui Ion Gavrila Ogoranu, Constantin Popescu reuseste sa-si bata joc tocmai de esenta luptei anticomuniste a badiei: credinta in Iisus Hristos si in mantuirea poporului roman eliberat de comunismul impus de agentii Moscovei si hoardele bolsevice, aspecte “minore” ignorate total in film. De asemenea, azi, cand se cunoaste foarte clar, statistic, ca marea majoritate a luptatorilor din munti era formata din legionari si tineri din Fratiile de Cruce, absenta cu desavarsire a acestei mentionari contribuie la edificarea teoriilor neo-roller-iste ale gastii Tismaneanu. De altfel, unul dintre pudelii lui Tismaneanu, membru al Comisiei de trista amintire si redactor principal la revista “22″ a GDS, Armand Gosu, scolit, in buna traditie a inaintasilor sai, tot la Moscova, avea sa proclame in Evenimentul Zilei esenta “prelucrarii trecutului” in acest caz: „Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”. Milioanele de file ale Securitatii sustin insa exact contrariul: “banditii” din munti erau legionari. Asa cum era si badia Ion Gavrila Ogoranu. Fapt ascuns ca o rusine in Portretul falsificat al luptatorului la tinerete.

Daca pe la proiectiile din Romania regizorul Popescu, teleghidat de Mungiu, cauta sa castige simpatia batranilor, pentru a-si asigura baza urmatoarelor episoade scose din laboratorul de prelucrare a trecutului, nu la fel de mult ii pasa de acestia in strainatate. “Adevarurile” lui Popescu despre luptatoriii anticomunisti din munti sunt exprimate negru pe alb in catalogul Festivalului de la Berlin: “many of the fighters were common thieves, hot-headed young men driven by nationalist impulses and/or ideas – socialists, liberals, all sorts of party members”

Pentru saracii luptatori in rezistenta care au stat cu zecile de ani cu arma in mana, fugariti ca niste caini, degerand in timpul iernilor in bordeie sub pamant sau infundand puscariile bolsevice, le traduc aici adevarata opinie a regizorului Popescu despre ei: “multi dintre luptatori erau hoti de buzunare, tineri exaltati manati de impulsuri sau/si idei nationaliste, socialisti (?! – nota mea), liberali si tot felul de membri de partid“.

Criticul de film Bernd Buder trage concluzia filmului in acelasi Catalog al Festivalului de la Berlin: “The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anticommunist resistance today“. Adica: “Viata de zi cu zi a unei haituiri care a fost departe de eroismul atribuit azi glorificatei rezistente anticomuniste“. Adevarat, foarte adevarat. Nu este exclus ca in episoadele urmatoare sa aflam cum tot “romanii au ucis, au ucis, au ucis” si dupa 1945 pentru ca Securitatea care urmarea “glorificata rezistenta anticomunista” si mutila detinutii politici in lagarele de munca fortata si inchisori, era formata, nu-i asa, numai din “romani” neaosi…

Iata si opinia unuia dintre cei care au mers la una dintre prezentarile propagandistice ale filmului:
“Am fost la premierea filmului de la Fagaras, unde au participat rudele luptatorilor din munti si fosti detinuti politici. A fost o dezamagire totala. Unii urmasi ai luptatorilor au parasit sala, in semn de protest. Desi regizorul isi adusese o gasca de aplaudaci, n-au reusit sa-i mobilzeze pe cei prezenti. In urma discutiilor cu cativa veterani ai luptei anticomuniste, au reiesit urmatoarele concluzii:

- filmului ii lipseste dimensiunea spirituala
- este o opera de falsificare si diluare a mesajului generatiei interbelice (lipseste orice referire semnificativa la dimensiunea nationala si crestina a fenomenului rezistentei anticomuniste)
- filmul prezinta o lupta continua a doua grupari, fara a explica motivatiile acestei lupte (fugind de referirile legionare, regizorul pica in penibil, totul semanand cu lupta a doua gasti de cartier; prezentarea repetata a partizanilor cu tigara in gura si tragand cate o dusca. Impotriva adevarului, intareste aceasta imagine).
In scenariul filmului, regizorul a folosit, pe langa memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, documente ale Securitatii, trecute prin filtrul neoprotestantului Dorin Dobrincu, ajuns director al Arhivelor Nationale la interventia lui Tismaneanu, care tinde sa dea credit relatarilor securitatii bolsevice, in detrimentul marturiilor luptatorilor.”

Cum ar fi filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, lipsit complet de partea spirituala, de cruce, de Inviere: doar o continua haituiala a lui Iisus, prezentat ca un predicator oarecare al vremurilor sale inconjurat de niste alti pletosi si barbosi pusi pe distractie si aventuri.

Eu unul, din cate l-am cunoscut pe Badia, daca ar fi vazut mizeria de “portret” pe care i l-a facut cuplul Popescu-Mungiu, i-ar fi luat pe sus pe amandoi, cu mainele lui mari si, in ciuda anilor de pe umeri, i-ar fi trantit de pamant de nu s-ar fi vazut.

Stiu, alte proiecte de acelasi tip, iesite din atelierele de “prelucrarea trecutului” ale tovaraselei de la Comana si Sighet Ana Blandiana si a baietasului de Primaverii Volodea Tismaneanu vor mai urma, curand. Aiudul se pregateste sa fie confiscat de puricii ortodoxiei. Experimentul Pitesti este si el pe lista. Urmeaza desavarsirea lui: Reeducarea Romaniei.

Cititi mai jos si extrase dintr-o cronica scrisa pe marginea Portretului murdarit al luptatorului la tinerete, aparuta pe liternet.ro, si vizionati in incheiere un “trailer” al unui film similar, in care, de data aceasta, partizanii sunt… evrei. Poate si socialisti, poate si liberali, cine mai stie?

Continuarea la http://Roncea.ro/

Defiance e povestea a trei fraţi evrei, scăpaţi din Polonia ocupată de nazişti, care se ascund în pădurile din Belarus, acolo unde se joacă de-a partizanii.