Secretele UM 0110. Despre retelele destramarii nationale (I). Un fost sef al Unitatii speciale “Anti-KGB” confirma: Tokes, agent patentat al serviciilor maghiare, Oisteanu de la GDS a lucrat cu KGB

 

Publicam aici prima parte a unui interviu cenzurat de ziarul ZIUA in urma cu doi ani, respectiv de fostul redactor sef al defunctei publicatii, Roland Catalin Pena, zis “Fefe”, un personaj sters aflat sub troika celor care manevrau ziarul la acea data, respectiv Sorin Ovidiu Vintu, Sorin Rosca Stanescu si un oarecare Mihai Pilsu. Partea a doua nu a mai aparut niciodata, subsemnatul fiind, intamplator, eliminat de la ziar la scurt timp. Ziaristi Online va publica in exclusivitate a doua parte a interviului cu unul dintre sefii faimoasei Unitati “Anti-KGB”, Ioan Rusan, colonel in rezerva al SRI si fost sef al compartimentului “Anti-STASI” din UM 0110 a DSS, o unitate de elita a contrainformatiilor romanesti, unica in tot ex-spatiul sovietic. Discutia ramasa nepublicata, pana acum, priveste direct un fost prim ministru al Romaniei care a permis, in cunostinta de cauza, ca propriul lui cabinet sa fie condus de un agent patentat al Ungariei, care a avut astfel acces direct la secrete de stat si a influentat decizii politice in favoarea statului vecin si impotriva tarii sale. In termeni legali, Art 155 Cod Penal, aceasta fapta se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. Dezvaluirile pe care urmeaza sa le publice portalul Ziaristi Online vor arata ca si un al doilea prim ministru al Romaniei s-a aflat in relatii profesionale cu un sef al spionajului maghiar in Romania. Mai mult: experti ai serviciilor secrete romanesti de la cel mai inalt nivel confirma acum, in doua lucrari de specialitate pe care le vom prezenta aici, informatiile ramase nepublicate ca urmare a ordinelor date de oamenii fostului KGB la ziarul ZIUA. Si adauga: pe langa cei doi prim ministri s-a aflat in aceeasi postura, de tradare, si un fost sef al SRI. Desigur, pe langa aceste date certe, ca o parere a noastra, credem ca este posibil sa se afle pe acelasi drum si un al treilea premier roman, aflat in relatii cam prea apropiate cu un cunoscut agent al serviciilor maghiare care si-a instalat cartierul general la Cluj si planuieste o mutarea “trigranitica” la Bucuresti. Dar despre acestea in cele trei episoade urmatoare pe care le vom publica incepand de azi.
In prima parte a interviului ni se certifica faptul ca vicepresedintele Parlamentului European, extremistul maghiar Laszlo Tokes, a fost agent al politiei politice comuniste a Republicii Populare Ungare dar si ca Andrei Oisteanu (foto in spatele presedintelui Romaniei, Traian Basescu), membru fondator al GDS si nepot al satrapului Leonte Rautu, totodata cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor impreuna cu Andrei Plesu, a lucrat pentru serviciile secrete sovietice.

 

Interviu Victor Roncea cu Ioan Rusan, colonel (r) al SRI

Tokes, agent maghiar, Oisteanu de la GDS a lucrat cu KGB (I)

Fostul sef al Compartimentului Anti-STASI din Unitatea speciala 0110 a DSS afirma ca europarlamentarul Laszlo Tokes, acum vicepresedinte al Parlamentului European, trebuie demis din forul legislativ european pentru colaborare cu politia politica comunista


Victor Roncea: Domnule Ioan Rusan, astazi sunteti colonel in rezerva al SRI. Cu ce va ocupati inainte de 1989?
Ioan Rusan: Eram ofiter de securitate, la UM 0110.

Si ce faceati in aceasta calitate?
Faceam ceea ce ar trebui sa faca si astazi ofiterii SRI specializati: identificam, monitorizam si distrugeam retelele KGB si ale altor servicii secrete atunci comuniste – sublinez: comuniste – din Romania. Am fost seful Compartimentului anti-Stasi din 110, supranumita “Unitatea anti-KGB”.

Cu toate acestea nu cred ca va este usor sa admiteti public ca ati fost securist. De ce?
Pentru simplul motiv ca in decembrie 1989 puterea a fost preluata chiar de catre cei pe care ii urmaream noi. O spun cu toata respon­sabilitatea: pana astazi, acesti tradatori si urmasii lor reusesc sa mentina majoritatea parghiilor de decizie in stat. Timp de 20 de ani s-a reusit identificarea tuturor lucratorilor Securitatii, la nivel global, drept “satrapi” ai poporului. Realitatea este cu totul alta. La momente istorice cruciale, ca cele de dupa 1945 si 1989, serviciile de spionaj implicate, in diriguirea destinelor Romaniei, isi implanteaza reteaua de tradatori in varfurile decizionale si taie arterele organismului de securitate. In ambele cazuri instalarea agenturii straine are numeroase similitudini: kominternistii – kaghebistii.

Dar pana la acestia Securitatea a facut si ea victime…
Istoria Securitatii se imparte in mai multe etape. Daca va referiti la prima etapa, cand majoritatea cadrelor Securitatii erau persoane alogene, provenite din fosta Uniune Sovietica, este foarte adevarat. Eu am intrat in sistem cu mult dupa 1964, data la care au fost eliberati toti detinutii politici inregistrati in perioada ocupatiei bolsevice a Romaniei. Observati ca adeseori chiar descendentii agentilor sovietici de atunci incearca sa amalgameze diversele perioade ale Securitatii pentru a ne invinovati pe noi de crimele parintilor lor. Au fost multe porcarii in anii ’50 cand, repet, tara se afla sub ocupatie sovietica. Majoritatea acelor tortionari au murit in patul lor sau au emigrat, care prin Israel care prin SUA. Pe astia de ce nu-i cauta CNSAS? Care se situeaza deasupra suveranitatii Constitutiei, incalcand chiar decizia anterioara a Curtii Consti­tutionale. Mai mult, nu este foarte clar cui i se subor­doneaza acest CNSAS si de ce nu exista nici pana la ora aceasta o comisie parla­mentara de control a activitatii CNSAS si a colegiului sau dupa modelul celor pentru SIE si SRI.
Ce ne puteti spune despre perioada din apropierea loviturii de stat din decembrie 1989?
Eram in focuri. Toate serviciile de spionaj din tarile comuniste, socialiste isi intensificasera activitatea. Mai ales, cadrele de informatii sovietice si ungare, lucrau la maximum, exploatandu-si sursele pentru a afla cine ar putea prelua conducerea tarii in perioada urmatoare.

Era vorba si de schimbarea regimului sau numai a conducatorului?
Pe ei ii interesa in special schimbarea si eliminarea lui Ceausescu din motive care corespundeau intereselor lor de perspectiva geo-politice si geo-economice. In perioada premergatoare evenimentelor am monitorizat mai multe actiuni propagandistice anti-romanesti si anti-Ceausescu care se derulau in Occident cu punct de plecare spionajul sovietic, via corespondentii de presa iugoslavi.
Asa-zisa scrisoare a celor sase, din martie 1989, cu protagonistii cunoscuti: Brucan, Apostol, Birladeanu. Scrisoarea a fost scrisa, de fapt, de Brucan, care i-a si semnat pe ceilalti. Tot el s-a ocupat de plasarea ei. Despre Brucan se stie astazi ca a fost agent rus, de fapt, sovietic, pentru ca nu a abdicat niciodata de la trotkism. El visa la refacerea Kominternului si era adeptul retelei in retea, smecherindu-i pe multi. Despre Apostol pot sa spun ca si el a fost recrutat de KGB pe vremea cand era la post, ca ambasador in Brazilia. Birladeanu, in schimb, desi se nascuse in Gagauzia, fusese contactat in 1988 de catre un cadru de informatii occidental, insa refuzase colaborarea. Dupa actiune, toti, cu exceptia lui Brucan, i-au adresat lui Ceausescu scrisori de cainta.

Ce alte personaje urmareati la aceasta unitate, anti-KGB?
Tot felul. Pe unii ii vedem si astazi la televizor. Dintre cei “vechi” mi-amintesc, la gramada, de Petrov, Volodin, Tcaciuc, Oisteanu, Demeny, Suto Pal, Oltovsky, Horvat, Andor, Gyorfi, si altii si altii.

Inteleg ca unii dintre acestia erau, dupa nume, agenti ai STASI, AVO, KGB, etc. Dar Oisteanu? La care Oisteanu va referiti si de ce il urmareati?
Acelasi Oisteanu la care va ganditi si dumneavoastra: Oisteanu de la GDS (nepotul lui Leonte Rautu – nota red). Iar de urmarit, in mod evident, tinand cont de specificul unitatii noastre, pentru legaturi cu servicii de spionaj comuniste din fostul bloc sovietic. Astia de ce nu sunt facuti public de CNSAS?

Si totusi, nu inteleg: aceste lucruri au fost cunoscute, banuiesc, de serviciile romanesti de dupa 1989, SRI, SIE si cele ale armatei. De ce nu s-a luat nicio masura impotriva acestora, dimpotriva, unii isi permit sa dea azi lectii de “anticomunism”?
Aceasta intrebare trebuie sa o adresati sefilor acestor institutii de ieri si azi.

Dar au existat si romani implicati in aceste actiuni antiromanesti?
Din 1988, serviciul de spionaj ungar a actionat intensiv pentru formarea unor grupe conspirative speciale, formate din romani. Logica era foarte simpla si este valabila si astazi: in strainatate nu pareau reale actele anti-romanesti savarsite numai de maghiari. Tot atunci, cadrele de informatii ungare au primit directiva de a organiza clerul maghiar din Romania intr-o retea eficienta de informatii. In aceasta retea a fost incadrat si ulterior prins si monitorizat pastorul Laszlo Tökes, presedinte de onoare al UDMR si a altor organizatii iredentiste si, astazi, deputat in Parlamentul European. Cadrul de informatii din Ambasada Ungariei, Csikasu Imre, era unul dintre res­ponsabilii din decembrie 1989 cu actiunea “revolutiei” pe via Gyula-Timisoara, dupa cum am interceptat noi si am transmis si Directiei I, care lucra cazul Tökes. Sa fie foarte clar: Laszlo Tökes a fost agent al securitatii comuniste ungare iar Parlamentul European trebuie sa-l trimita acasa. In timp ce presa il condamna pe Gica Popescu sau pe Petru Romosan, acest fost agent al unei puteri comuniste subordonate Moscovei zburda de la Bruxelles la Budapesta si da lectii Bucurestiului.

Exista cumva si alti fosti agenti care in prezent sunt politicieni?

O-ho, si inca cum!
(Va urma)

Sursa: ZiaristiOnline.ro

Stalin despre Basarabia si 28 iunie 1940. Fostul agent rus Victor Suvorov sparge gheata GRU si a NKVD

„În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie „eliberatoare”, Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”…
„În iunie 1940, cînd armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov (foto dreapta cu Stalin) a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?
Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului?
Cine pe cine a ameninţat’ Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică?
Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgînd atenţia Armatei Roşii de la cîmpurile petroliere.”…
„De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată LV. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, „avînd în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei”…
„Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gîndea la apărare. Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia înseamnă ofensiva asupra cîmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pîna la Ploieşti, acest fapt însemnînd prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte pînă ce Hitler va debarca în Marea Britanic şi, după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîrşitul „Reichului de o mie de ani”.
Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptînd. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care pînă atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie „neutrului” Stalin.
Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam tîrziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu. Trebuia să fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”…
„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ. Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia Armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.
După prima dispariţie, Armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare” în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „Armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante” (V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare”, armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud, – avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare”, Armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eliberarea” cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”…
„Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea
nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels”. Armata 9 de „supraşoc” a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată” (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9.
O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei 9). Iată discuţia lui cu un „burtă-verde care nu fusese tăiat pînă atunci” şi căruia „eliberatorii” îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia „eliberată”,  în primăvara lui 1941.
“- O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
- Cîndva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cît
cepele, aşteptînd ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei” (A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10).”…
„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului toţi ca unul, în acelaşi moment. Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”…
„Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care „clica militaristă finlandeză a început provocarea armată”, Stalin avea deja în rezervă un „preşedinte” comunist finlandez, un „prim ministru” şi un întreg „guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al „Finlandei democratice libere”. Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit „reprezentanţi ai poporului”, care cereau alipirea la „marea familie frăţească”, s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”…
„Din mai 1940 pînă în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?

 

Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi „organele corespunzătoare” au întins o mînă de ajutor, în spatele „reprezentanţilor” şi a „celor în slujba poporului”, NKVD „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”. Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii NKVD. „Acţionînd în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpînire podurile şi încrucişările de drumuri” (VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85).”…
„De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD”…
„Dar chiar şi pînă la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeaşi anvergură – datele operaţiunilor desfăşurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentală, Bielorusia, Bucovina şi Basarabia nu sunt însă publicate nicăieri. Dar sunt publicate destule materiale pe această temă de către victime…”

Victor Suvorov / Extrase din “Spargatorul de Gheata – Cine a declansat al doilea razboi mondial?“

Semnalat de Ziaristi Online

PREOTUL GLEB YAKUNIN – ADEVARATA FATA A PATRIARHIEI MOSCOVEI. PATRIARHIA RUSA SI KGB-UL. RELATIA CU PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

In timpul lui N. Hrusciov, procesul de racolare a reprezentantilor clerului s-a extins si asupra nivelelor inferioare ale structurii bisericesti. Prin sita racolarii serviciilor speciale se strecura nu numai un episcopat, dar si o importanta parte a clerului de rand, si de asemenea laicii care lucrau in biserica – membrii celor douazeci, cei din altar, cantaretii, paznicii, femeile de srviciu.

Inca din anul 1922, in organele CK a fost elaborata o instructiune secreta cu privire la cum trebuie racolati preotii ortodocsi, prin intermediului metodei biciului si a prajiturii, pentru ca acestia sa devina “sclavii eterni ai CK”.

“Raportul adjunctului mandatarului sectiei secrete a VCK cu privire la munca de agentura si informare in randurile clerului pentru anul 1923.

1. Folosirea in scopurile sale de cler, in special de cel care ocupa o functie importanta in viata bisericeasca, asa ca arhiereii, mitropolitii, si etc., obligandu-i, sub frica responsabilitatii stricte, sa emita dispozitii pentru cler sau altele, care ne pot fi folositoare, spre exemplu: incetarea agitatiei interzise in privinta decretelor, inchiderea manastirilor etc.

2. De clarificat caracterul unor episcopi, vicari, pentru ca, pe seama trasaturii de vanitate, sa jucam diferite variante, favorizand dorintele si planurile lor.

3. racolarea informatorilor din randul clerului se propune dupa o oarecare informare asupra vietii clericale si clarificarea trasaturilor amanuntite ale caracterului, pentru fiecare slujitor al cultului. Materialele se pot obtine prin diverse metode, dar in principal prin intermediul extragerii corespondentei in timpul perchezitiilor si cunoasterea personala a mediului clerical.

Provocarea interesului material al informatorului din randurile clerului este necesara, in paralel cu recompensa financiara si in natura. Indubitabil, vor fi legati si mai mult de noi si in alta privinta, si anume faptul ca preotul va fi sclavul etern al CK, care se teme de deconspirarea activitatii sale.

Ce-i drept, metoda este destul de nesigura si poate fi utila doar in cazul in care obiectul racolarii are un caracter slab si lipsit de vointa”.

In anii’ 50-60 aceasta indicatie a cekistilor a inceput sa se puna in practica la volum maxim. Si nu este de mirare – doar toata ierarhia de sus a fost creata de mana stapanilor din CK. Acest proces a devenit deosebit de puternic dupa intrarea BOR in Consiliul Mondial al Bisericilor, Conferinta Crestina pentru Pace si alte organizatii internationale. Racolarea reprezentantilor clerului din BOR a ajuns la astfel de dimensiuni, incat era deja greu de facut diferenta, unde ei solutionau probleme religioase, unde pe cele cekiste, si unde pe cele de partid. Despre dimensiunile imbinarii functiilor bisericesti si cekiste si a sarcinilor ce se aflau in fata BOR si KGB din URSS se poate judeca macar dupa urmatoarele materiale din rapoartele pastrate la Arhiva Centrala a KGB-ului din URSS.

In luna iulie 1983, “la a VI-a Adunare Generala de la Vancouver (Canada), in componenta delegatiei religioase a URSS (compusa din 120 de oameni), au fost trimisi 47 (!) agenti din organele KGB-ului recrutate din randurile autoritatilor religioase, preoti si personal tehnic” (Arhica Centrala a KGB-ului din URSS). In luna iunie 1984, in rapoartele sectiei a 4-a a Directiei a 5-a a KGB se spune: “In Elvetia, in componenta delegatiei Bisericii Ortodoxe Ruse la CC al Consiliului Mondial al Bisericilor au fost prezenti agenti care aveau ca sarcina propulsarea in functia de Secretar General al CMB a unui candidat favorabil noua. In aceasta functie a fost ales Emilio Castro, alegerea caruia, in afara de Biserica Ortodoxa Rusa, a fost sustinuta si de bisericile din tarile socialiste”.

In anul 1983 a fost publicata Scrisoarea Deschisa a Patriarhului Pimen adresata Presedintelui SUA, R.Reagan, cu condamnarea politicii SUA si apararea politicii URSS. In arhivele KGB-ului exista informatia cu privire la felul in care, in realitate, s-a pregatit scrisoarea: “Prin agentii ‘Ostrovsky” si “Kuznetov” s-a pregatit scrisoarea deschisa a patriarhului Pimen adresata Presedintelui SUA Reagan. Scrisoarea a fost publicata in ziarul “New York Times”, a fost republicata in “Izvestia” si trimisa prietenilor pentru a fi publicata in ziarele lor”.

Potrivit Comisiei Parlamentare oficiale a Sovietului Suprem al Federatiei Ruse, principalele centre a activitatii KGB din URSS, sub “acoperirea” bisericii, erau Conferinta Crestina pentru Pace, condusa timp de multi ani de actualul patriarh Aleksii al II-lea (Ridigher), si Sectia pentru relatii externe bisericesti (SREB) a Patriarhiei Moscovei. Agentul KGB cu preudonimul “Aramis”, care lucra la SREB in calitate de translator, si care a decis sa se caiasca ulterior in paginile ziarului “Argumenti i Fakti” Nr. 8, 1992, a povestit ca aproape toti colaboratorii SREB “lucrau sau pentru Directia KGB-ului din Moscova, sau pentru KGB-ul unional”. Erau obligatorii rapoartele “cu privire la cand si unde intrau strainii. Raportul se prezenta in 5 exemplare, unul mergea pe masa Presedintelui SREB (mitropolitul Nicodim, mai tarziu mitropolitul Yuvenalii, etc.), al doilea – la Consiliul pentru problemele religiei, care in esenta era o filiala a KGB-ului, celelalte exemplare se predau direct la KGB”. Parintele-fondator al SREB, mitropolitul Leningradului, Nikodim (Rotov), inca din anul 1969 a pus in practica predarea rapoartelor despre care am vorbit mai sus, facand un fel de fundamentare teologica, in spiritul aceluiasi Serghii Stragorodsky. El vedea rezultatul constructiei de 50 de ani a socialismului in faptul ca “in lume se realizeaza si incep sa devina reale idealurile, aduse in lume de Cuvantul Intruchipat”.

Scopul si sarcinile agentilor din cler nu se limitau la simpla turnatorie si marturie falsa. Spre exemplu, in luna octombrie 1969, delegatia Patriarhiei Moscovei a primit sarcina ca la sedinta Conferintei Crestine pentru Pace (CCP) “sa-l compromita pe Ondru (cetatean al Republicii Socialiste Cehoslovace, ce detinea functia de Secretar general al CCP, din cauza faptului ca, in timpul evenimentelor din anul 1968, acesta facuse declaratii antisovietice) si sa obtina plecarea sa din aceasta functie”. Sarcina a fost indeplinita, asa ca “parintii Stelariei” au primit, probabil, incat cate o stea sau o diploma de onoare.

Au existat si misiuni cu caracter politico-strategic: “In cadrul planului comun cu Serviciul A a PGU al KGB din URSS de acordare a influentei favorabile Uniunii Sovietice asupra cercurilor clericale ale Occidentului, prin intermediul agenturii de elita a organelor KGB, prin canalele religioase s-a efectuat un complex de masuri de influentare asupra crizei social-politice din tarile vest-europene” (anul 1981). Insa o astfel de misiune atat de complicata s-a adeverit pentru Patriarhia Moscovei “o cruce grea” – “complexul de masuri”, efectuat de agentura de elita imbracata in sutana, a dus la un rezultat contrar. In criza fara de iesire nu au ajuns tarile vest-europene, ci chiar Uniunea Sovietica.

In acelasi timp insusi organele KGB-ului din URSS aveau o grija gingasa fata de prioritatea intereselor finei sale – Patriarhia Moscovei: “La studii in institutiile teologice ale URSS, Republicii Federative Socialiste Iugoslavia, Republicii Socialiste Cehoslovace, Republicii Populare Bulgaria si Republicii Populare Polone au fost trimisi agenti... In fata lor s-a pus sarcina de a aduce la cunostinta clerului din aceste tari a informatiei cu privire la tendintele hegemonice ale Patriarhului Constantinopolului in defavoarea bisericilor ortodoxe, de stabilire a contactelor cu clerul si identificarea tendintelor adversarului” (decembrie 1988!). Din fragmentul prezentat, nascut in al 4-lea an al restructurarii, la jumatate de an de la serbarile oficiale in cinstea implinirii a o mie de ani de la Crestinarea Rusiei, deja nu se mai poate intelege  unde se termina intersele KGB-ului si unde incep interesele Patriarhiei – probabil, este imposibil de a trasa linia de separare.

Este clar ca si astazi la carma Bisericii se afla aceeasi conducatori, aceleasi cadre – ele “decid totul”. Si in luna aprilie 1995, patriarhul Aleksii al II-lea, in interviul acordat statiei de radio “Radonej”, continua sa condamne “tendintele hegemoniste ale patriarhului Constantinopolului”!   

PREOTUL GLEB YAKUNIN – ADEVARATA FATA A PATRIARHIEI MOSCOVEI - (despre intemeierea de catre KGB a Patriarhiei Moscovei) - TATAL NATIV AL PATRIARHIEI MOSCOVEI

Patriarhia stalinista il proslavea pe nasul sau bolsevic mai ceva decat pe sfinti. Iata cum isi descriu impresiile de pe urma intalnirii pe care au avut-o cu I.Stalin, in data de 10 aprilie 1945, patriarhul Aleksii I si mitropolitul Nikolai: “Cuprinsi de fericire sa ne vedem fata-n fata cu cel al carui nume cu dragoste este pronuntat, nu numai in fiecare colt al tarii noastre, dar si in toate tarile iubitoare de pace si libertate, am exprimat lui Iosif Vissarionovici recunostinta noastra... Discutia a fost o discutie absolut libera, ca intre parinte si copii”. – Parinte si copii! Ce poate fi mai evident decat o astfel de autodemascare a Patriarhiei?

In anul 1947, cu ocazia sarbatoririi a 800 de ani de la intemeierea Moscovei, patriarhul Aleksii I porunceste ca organizatia religioasa pe care o are in grija sa “se roage cu sarguinta, in toata biserica, in toata Rusia, pentru stat, victoria, pacea, sanatatea si mantuirea... tuturor conducatorilor viteji ai tarii noastre, in frunte cu Marele Lider intelept, ce conduce neabatut Patria noastra pe drumul sfant din vechime al puterii, maririi si slavei”.

Moartea intemeietorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Generalisimul I.V.Stalin (in anul 1953) a reprezentat o lovitura puternica pentru fiii sai duhovnicesti – patriarhul Aleksii (Simansky), cu aghiotantii sai. Au tinut un doliu indelungat. Sa-ti pomenesti zeitatea ca pe “robul lui Dumnezeu Iosif” (formula standard a pomenirii bisericesti) a parut umilitoare. De aceea, la slujba de pomenire decedatul era pomenit ca “Generalisimusul Iosif”. In discursul tinnut inaintea inceperii slujbei Aleksii I binevestea: “A murit Marele Conducator al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin. S-a desfiintat o mare putere, una sociala: o forta in care poporul nostru simtea forta proprie, de care se conducea in activitatile si intreprinderile sale creatoare, cu care se consola pe parcursul multor ani. Nu exista un domeniu, in care nu ar fi patruns privirea profunda a marelui Conducator ... Nici o problema, cu care ne-am adresat lui, nu a fost refuzata de acesta, el satisfacea toate rugamintile noastre. Pentru noi memoria lui este eterna...”.

Chiar si in timpurile hruschioviste, cand PCUS, la congresele XX si XXII, “a marturisit pacatul cultului personalitatii”, ierarhii sovietici au ramas credinciosi memoriei eterne a Parintelui lor – “Marele Conducator”. “Slujitorii cultului” raman fideli “cultului” Parintelui-Fondator duhovnicesc pana in zilele noastre. Din numele Patriarhiei Moscovei nu a rasunat niciodata un cuvant de pocainta pentru cele mai rusinoase pagini ale trecutului.

- material preluat de pe blogul lui Monia Gugu

PREOTUL GLEB YAKUNIN – ADEVARATA FATA A PATRIARHIEI MOSCOVEI. DIN INTERNATIONALA A III-A IN A TREIA ROMA

In anul 1943 seminaristul exmatriculat din Tiflis (Tbilisi), I. Stalin a decis sa foloseasca in scopuri politice zeci de milioane de rusi din strainatate si, in acelasi timp sa incerce sa uneasca tarile din spatiul ex-bizantin (Europa de Est si Balcanii) sub aripa Moscovei in calitate de a treia Roma, jucand cartea etno-confesionala.

 

Stalin i-a chemat la Kremlin pe cei trei activisti ai gruparii schismatice serghiene care au mai ramas: mitropolitul Serghii (Stragorodsky), Aleksii (Simansky) si Nikolai (Yarushevici), le-a dat avionul guvernamental si le-a ordonat sa adune din lagarele de concentrare pe episcopii loiali ramasi in viata pentru alegerea noului “patriarh”. De urgenta s-au facut cateva hirotonii, si in final 19 oameni s-au declarat a fi un fel de sinod patriarhal, la care, calcand toate canoanele de baza ale Ortodoxiei universale si rusesti, l-au proclamat pe Serghii Stragorodsky “patriarh al intregii Rusii”.

 

Nou-creata organizatie religioasa – Patriarhia Moscovei, Stalin si Beria au denumit-o cu un nume nou “Biserica Ortodoxa Rusa” in locul celui traditional “Ruseasca”, subliniind caracterul ei nationalist si indicand rolul ei in lucpta cu asa-numitul “cosmopolitism”.

 

Astfel, Biserica Ortodoxa, intemeiata in Rusia in anul 988, incepand cu anul 1927 a existat doar in catacombe si in exil.

 

In luna februarie 1945 Stalin a decis sa acorde organizatiei religioase recreate, “sectei rosii” de buzunar, o dimensiune unionala si o autoritate internationala, si pe banii statului a organizat la Moscova asa-numitul “Sinod Local a BOR”.  Cu statutul canonic in vigoare, neabrogat de nimeni, al Ortodoxiei Ruse, ordinea de convocare si desfasurare a “sinodului” in cauza nu avea nici o tangenta: organizatorii au calcat in picioare si cerintele statutului in vigoare, si canoanele Sinoadelor Ecumenice. Pe oaspetii sositi la asa-zisul “sinod”, in primul rand reprezentanti ai bisericilor ortodoxe orientale, Stalin i-a cumparat prin cadouri scumpe: vesminte sfinte si podoabe din aur si pietre pretioase, scoase din muzee, iar mai devreme jefuite de bolsevici de la Biserica Ortodoxa din Rusia, cu daruri in numerar in dolari.

 

O marturie clara in acest sens poate servi, spre exemplu, scrisoarea patriarhului Aleksii al II-lea adresata presedintelui Consiliului pentru afaceri al BOR, general-locotenentul G. Karlov, din data de 20.11.1947: “Alaturi de atractia ideologica fata de Moscova, Patriarhatul Antiohiei spera ca Biserica Rusa, si in special Guvernul Rus, vor reinnoi traditia veche a ajutorului material sistematic acordat Bisericii sarace  din Antiohia, pentru scoli, biserici, unii ierarhi fara averi si etc. In perioada de dinaintea revolutiei, statul, singur, si nu prin biserica, acorda ajutor financiar Bisericii din Antiohia, din ratiuni de stat, cu privire la necesitatea de a spirijini ortodoxia in Orient... Mitropolitul Ilia s-a oferit sa fie mijlocitorul nostru oficios (nu oficial) intre noi si Patriarhii greci; si aici, potrivit opiniei sale, factorul hotarator il reprezinta posibilitatea noastra de a le oferi bani...”.

 

Sub influenta cadourilor scumpe, icrelor mancate, a vinurilor si coniacurilor caucaziene baute, care pentru membrii “sinodului” au parut o mana cereasca intr-un timp al foametei si al ruinei, era anul 1945, a fost adoptata “Hotararea temporara cu privire la conducerea BOR”, in contradictie absoluta cu canoanele Bisericii Ortodoxe. Aceasta hotarare a transformat Patriarhia Moscovei intr-un fel de secta totalitara, unde trei oameni, in frunte cu asa-numitul “patriarh al Moscovei si a intregii Rusii”, au primit o putere mai mare decat Sinodul Local, precum si dreptul de a conduce administrativ biserica intr-un mod si mai dictatorial, decat sinodul lui Petru cel mare. Insa, daca tarii, pana in anul 1917, erau totusi considerati a fi crestini ortodocsi, acum structurile oficiale ale Bisericii s-au supus in mod absolut liderilor regimului ce lupta cu Dumnezeu. In 2000 de ani de existenta a crestinismului, istoria bisericii nu a cunoscut o astfel de cadere!

 

La “sinodul” din anul 1945, “Patriarh al Intregii Rusii”, prin vot deschis necanonic, a fost ales mitropolitul Aleksii (Simansky), cel mai apropiat tovaras de lupta al lui Serghii (Stragorodsky), care s-a discreditat prin colaborarea activa cu PGU si participarea la schisma renascentista din anii 1922-1923. Pentru serviciul sau fidel si de durata in favoarea guvernului sovietic si a organelor securitatii statului, Aleksii Simansky a primit permanent cei treizeci de arginti: ZIS-uri (marca de automobil) guvernamentale, o vila, odihna in Crimeea, calatorii pe nave confortabile, un vagon special pentru circulatia pe calea ferata, deservire speciala medicala si alimentara. Pana la destramarea URSS, Patriarhia Moscovei era aprovizionata cu delicatese si alcool de la baza de aprovizionare a Kremlinului.

 

Toti conducatorii ierarhiei bisericesti stalinisto-brejneviste erau premiati, pentru merite in constructia comunismului, cu ordine, medalii si diplome de onoare, dintre care unele oferite din partea KGB din URSS. Dintre ierarhii sovietici, Patriarhul Aleksii I a devenit un campion: 4 ordine “Drapelul Rosu al Muncii”! Intr-adevar, este o secta a “parintilor Stelari”! 

 

Asa cum a demonstrat desecretizarea arhivelor KGB-ului, Patriarhia “rosie”, sub acoperirea activitatii religioase, de facto era o subunitate a MGB (Ministerul Securitatii de Stat – denumirea KGB-ului din acea perioada). Iata de ce, dupa ce cordonul ombilical care lega Patriarhia Moscovei cu organizatia sa materna – Sectia a 4-a a Directiei a 5-a a KGB-ului - s-a rupt in anul 1991, Biserica Ortodoxa Rusa s-a dovedit a fi incapabila de o activitate bisericeasca independenta. S-au implinit cuvintele lui Hristos: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”. 

 

In anii 1947-48 biserica ortodoxa stalinista spera sa organizeze un Sinod Pan-Ortodox, la care, cu ajutorul MGB-ului omniprezent in umbra Patriarhului Moscovei, sa il propulseze pe acesta de pe pozitia a cincea pe care o ocupa pe primul loc, adica sa devina Patriarh Ecumenic. Atunci Moscova ar fi fost proclamata cea de-a Treia Roma, iar Iosif Stalin un nou Constantin cel Mare. Insa Dumnezeu nu a permis sa se intample o astfel de blasfemie cu crestinismul.

- va urma - 

- material preluat de pe blogul lui Monia Gugu

KONSTANTIN PREOBRAJENSKY - BISERICA SPIONILOR - „DOUA SECRETE ALE ARHIEPISCOPULUI MARK ARNDT”

În Anul 1979, arhiepiscopul Mark a fost arestat in timp ce trecea frontiera sovietica pentru introducerea literaturii antisovietice. Nimeni nu ştie în ce dată a fost. De asemenea nici cât timp KGB-ul l-a ţinut pe Mark, o zi sau câteva. În acea perioadă Mark era un activist al Uniunii Popular-Muncitoreşti (UPM) – pe timpuri o organizaţie de luptă alb-gardistă, ulterior împănată din plin cu agenţi KGB.

În prezent unii dintre emigranţii ruşi spun în felul următor:

– Dacă KGB-ul pur şi simplu l-a ameninţat pe arhiepiscopul Mark, şi l-au lăsat cu Dumnezeu în pace?

În calitate de locotenent colonel al KGB-ului, aşa ceva nu se putea întâmpla. Deoarece  pentru introducerea literaturii anti-sovietice nimerea sub incidenţa articolului 70 al CP al RSFSR „Agitaţie şi propagandă anti-sovietică”. Ele erau considerate a fi un delict deosebit de grav pentru care se dădea o condamnare la închisoare cu un termen îndelungat.

Şi apoi, ce ar fi raportat cekiştii care l-au arestat pe Mark?

Că l-au lăsat să plece? Şi unde este rezultatul concret, care este atât de apreciat în KGB? Sau, aşa cum se spune acolo, „reziduu uscat”?

Cekiştii puteau sa-l elibereze pe străinul ajuns în labele lor doar în schimbul unei promovări şi mai mari. Iar aceasta se acordă pentru racolarea unui străin. Ea este considerată cea mai mare realizare în munca unui cekist. Cariera sa este în ascensiune. Despre cum sa racolezi străinii, ajunşi în arest, se învăţa la Şcoala KGB-ului de la Minsk.

Este foarte uşor să abureşti un occidental naiv. Pentru aceasta sunt folosiţi anchetatorii „buni” şi cei „răi”. Ce-i drept, o astfel de tactică se folosea şi la „prelucrarea” oamenilor sovietici.

„Cel rău” spune aşa:

– Ei, acum te-am prins! Cred că ai citit „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţin. De atunci lagărele noastre s-au schimbat. Te închidem pentru vreo şapte ani şi vom ordona agenturii noastre dintre deţinuţi să te violeze în fiecare zi. Nu vei rezista nici măcar două luni!

Aici intră în discuţie anchetatorul „cel bun”:

– Vai, nu fi atât de crud cu prietenul nostru! Doar el va colabora, nu-i aşa?

Străinul speriat de moarte, care niciodată nu s-a ciocnit cu o astfel de atitudine, dă din cap cu resemnare. Şi aici anchetatorul cel bun îi bagă sub nas o foaie de hârtie:

– Scrie o recipisă: „Mă oblig să colaborez cu KGB-ul”, spune el cu o voce ce devine brusc dură.

Dacă străinul refuză, procedura poate continua o perioadă îndelungată de timp.

În anul 1979, eu eram deja locotenent major al KGB-ului şi îmi amintesc foarte bine acea vigilenţă pe care o avea KGB-ul faţă de introducerea în ţară a literaturii antisovietice. Contracararea fenomenului era sarcina nu numai a serviciului de contrainformaţii, care-i prindea pe cei ca Mark, dar si a serviciului de informaţii, care acţiona în străinătate.

KONSTANTIN PREOBRAJENSKY - „BISERICA SPIONILOR” - PATRIARHUL ALEKSII AL II-LEA A RECUNOSCUT COLABORAREA DINTRE PATRIARHIA MOSCOVEI SI KGB, DAR NU S-A CAIT

1. Recunoaşterea lui Aleksei al II-lea

Curios lucru: de ce episcopatul nostru este atât de încăpăţânat în a nu se căi de colaborarea cu KGB-ul? Doar acest lucru l-a făcut mitropolitul Hrisostom, şi nu i s-a întâmplat nimic, nimeni nu l-a demis. Atunci de ce tac ceilalţi? Mai înainte mă gândeam că din frică pentru noi demascări. Vei recunoaşte că ai lucrat pentru KGB, va mai apărea şi faptul că ai fost membru al PCUS. Cum va reacţiona la aceasta Biserica din afara graniţelor?

Da, elita conducătoare a Patriarhiei era membră a PCUS şi această circumstanţă până acum se ţine cu succes în secret. Se spune că primul comunist a fost patriarhul Pimen, un ofiţer superior al Armatei Roşii, care a intrat în partid pe front. Iar ofiţeri credincioşi nu puteau exista acolo, nici măcar nemembri de partid. Mai mult decât atât, cu toţii aveau obligaţia să combată religia. Ceea ce înseamnă că viitorul patriarh s-a lepădat de credinţă.

Lucrătorii cu funcţii înalte din cadrul CC al PCUS, care mi-au descoperit la timpul său acest secret, ca unui ofiţer de informaţii, practicau o astfel de glumă proastă. Acostând la vreun eveniment de la Kremlin sau la vreo conferinţă pentru drepturile omului pe un individ îmbrăcat în haine de episcop, ei îl loveau uşor pe umăr şi îl întrebau cu voce tare: „Spune, părinte, în ce buzunar al hainei porţi carnetul de partid?”. Arhiereul zâmbea confuz, dar nu spunea nimic: doar în jur cu toţii erau de-ai săi!...

Şi totuşi se tace din alt motiv. Cu multă vreme în urmă mi l-a povestit renumitul general Oleg Kalughin. În 1990 el a devenit deputat al Sovietului Suprem al URSS şi a fost primul care a început să demaşte agenţii în sutane.

Patriarhia s-a îngrijorat serios. Acolo nu se temeau de demascări nominale, ci de descoperirea principalului secret. Acela că Patriarhia a fost creată de Stalin în mod intenţionat, astfel încât să fie un vas comunicant al Liubiankăi, aşa cum se creau toate instituţiile sovietice. Nimeni nu s-a gândit să-i demaşte pe agenţii noştri KGB din MAE-ul nostru, unde toţi sunt agenţi. Dar dacă vei recunoaşte că acelaşi lucru este şi la Patriarhie, atunci unde mai sunt cele sfinte?

La scurt timp, generalul Kalughin a fost invitat la un prânz privat la patriarh, la care Alexiei II a spus următoarele:

– Păi, dumneavoastră tot aprofundaţi acest subiect? Da, noi am colaborat cu organele, şi eu în acelaşi timp. Însă a fost vorba despre lupta pentru pace, pentru dezarmare! Nu-i nimic rău in acest lucru!

Să prezinţi turnătoria pentru KGB drept o luptă pentru pace, la aceasta nu s-a gândit nimeni! Şi nici noi nu am avut noi o astfel de direcţie ca lupta pentru pace. Aceste cuvinte sunt doar nişte fleacuri propagandistice. În mod contrar, noi am luptat pentru război! Rezultatul activităţii noastre erau conflictele militare care izbucneau unul după altul – în Afganistan, Etiopia, Mozambic, Angola. Acest lucru a dus la dezvoltarea inimaginabilă a complexului militar-industrial, parte a căruia era serviciul de informaţii. Ţara nu a rezistat la o astfel de greutate şi URSS-ul s-a prăbuşit.

Alexei al II-lea a dat clar de înţeles că nu consideră turnătoria sa în favoarea KGB-ului drept ceva ruşinos şi nu are de gând să-i pară rău de aceasta. În mod contrar el este mândru de aceasta, aşa cum Putin se mândreşte acum cu activitatea sa în cadrul KGB-ului din perioada sovietică. Lipsa unei astfel de căinţe construieşte un pod pentru continuarea colaborării dintre Patriarhie şi KGB în zilele noastre. Şi de ce aristocratul de viţă nobilă Ridiger este atât de fidel puterii sovietice? Ce-i leagă atât de mult?

În anul îndepărtat acum, 1996, viaţa de jurnalist m-a adus la un miting comunist la Novocerkassk. În ţară se desfăşurau alegeri prezidenţiale şi Ziuganov era un adversar serios al lui Elţin. El a venit pentru susţinere în regiunea căzăcească, unde premergătorii săi din anii’20 au efectuat acţiunea de lichidare a cazăcimii şi asasinate în masă. Dar în prezent acolo sunt nişte stări de spirit puternic pro-comuniste.

La miting a luat cuvântul şi un preot în vârstă de la catedrala locală, părintele Vladimir. El de asemenea a făcut apel să se voteze pentru Ziuganov, ceea ce a provocat o uimire în rândul jurnaliştilor străini. Însă părintele Vladimir a declarat cu tărie:

– Pentru a ne face studiile la Seminar, eram chemaţi de pe front! Până în prezent suntem recunoscători Partidului Comunist pentru aceasta! Şi de aceea învăţământul în cadrul seminarului îl priveam drept o misiune de front. Aşa ne-am numit toată viaţa – comunişti nemembri de partid!

Dar ce departament avea dreptul să cheme oamenii de pe front, şi încă în anii critici ai războiului, când în armată erau adunaţi chiar şi bolnavii şi handicapaţii? Doar NKVD-ul. Şi acesta cui putea să-i dea acel privilegiu nemaiauzit, ce salva de la moarte? Doar unei agenturi credincioase şi verificate.

Stalin a creat Patriarhia cu mâinile Liubiankăi! Acest departament a devenit mama sa. Legătura genetică cu KGB-ul este de asemenea un semn de rudenie al Patriarhiei Moscovei, ca legătura Mişcării Albe cu Biserica din afara graniţelor.

Ziaristi Online: Premierul Vlad Filat a recunoscut ca a servit in trupele KGB pe frontiera URSS. FOTO/VIDEO

 

Vlad Cubreacov informeaza: “Prezent joi, 27 ianuarie, alături de un vechi cadru KGB, generalul de securitate Gheorghe Mihai (in prezent director al SIS), la ceremonia de marcare a 19 ani de la crearea Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat (SPPS), premierul Filat a primit în dar o beretă neagră şi alte însemne „ale curajului şi bărbăţiei” din partea directorului SPPS, Igor Bodorin. Cu această ocazie, Filat a recunoscut public, în premieră, că a slujit în trupele KGB şi că păstrează acasă, la loc de cinste, uniforma de grănicer sovietic. Referindu-se la bereta neagră primită, Filat a declarat: „O s-o pun la locul care îl am, unde am mai multe elemente, inclusiv şi ceea ce ţine de serviciul pe care l-am avut eu în tinereţe, serviciul militar, desigur, mă refer, atunci tot am avut uniformă – aşa, mai specială – am făcut armata la frontieră”. Vladimir Filat a slujit, între 1987 şi 1989, în trupele speciale ale KGB, responsabile cu paza frontierei sovietice de stat.”
Emil CONSTANTINIU, FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.20113, din 28 ianuarie 2011 reprodus de Vlad Cubreacov

Informatia confirma ancheta Vladimir (Vlad) Filat, premierul Moldovei, recrut fruntas in trupele KGB. FOTO

Sursa: ZiaristiOnline

Colaborarea Patriarhiei Moscovei cu KGB-ul. Biserica, surpată dinlăuntrul ei. Biserica spionilor - destinatie speciala. Studii de caz (Coreea, Qatar, Belarus)

Biserica cu destinaţie specială

Colaborarea Patriarhiei cu KGB-ul, din păcate, nu a rămas în trecut, aşa cum cred mulţi în Occident, iar în perioada lui Putin chiar a sporit. Cauza acestui fapt se găseşte în noul tip de orânduire socială, pe care Putin a reuşit să-l creeze în Rusia: statul serviciilor speciale. De politica internă şi propagandă se ocupă FSB, iar de cea externă SIE (SVR + serviciul de informaţii externe). Toate celelalte departamente sunt subordonate acestora. Participând astăzi la viaţa politică rusă este pur şi simplu imposibil să eviţi contactele cu serviciul de informaţii si contrainformaţii. Patriarhia foloseşte cu uşurinţă în cadrul acestora experienţa sa sovietică.

Spre exemplu, jocurile lui Putin cu dictatorul nord-coreean Kim Chen Ir sunt ţinute în cel mai mare secret, pentru ca americanii să nu afle, însă Patriarhia are acces la ele şi participă foarte activ.

La Phenian se apropie de final construcţia catedralei patriarhale a Prea-sfintei Treimi, cu toate că religia este interzisă în această ţară, şi credinţa este considerată a fi un delict politic. Dar Kim Chen Ir a făcut o excepţie pentru prietenul său rus. Construcţiile se realizează în principal pe bani ruseşti, dar Kim Chen Ir a alocat cu dărnicie din bugetul ţării sale sărăcite cam un milion de dolari. Asta i-a dat dreptul să se numească „ctitorul bisericii acesteia”.

– Pentru ctitorii bisericii acesteia Domnului să ne rugăm! – va rosti de acum diaconul rus la fiecare slujbă. A face din dictatorul nord-coreean obiectul unei slujiri religioase – asta nu a fost încă cu putinţă nici unuia dintre preşedinţii străini! Apariţia în capitala RPDK a unei biserici ruseşti, a cărei piatră de temelie a fost pusă în luna iunie 2003, reprezintă un semn al prieteniei personale enorme a lui Kim Chen Ir faţă de Putin, în ciuda americanilor.

Kim a fost atât de bun la suflet, încât cu această ocazie a înfiinţat o nouă instituţie de stat – Comitetul Ortodox al Republicii Populare Democrate Coreene, cu toate că în ţară nu există nici un credincios ortodox de mai mult de o jumătate de secol.

O delegaţie a acestui Comitet fictiv a vizitat recent Moscova. La Patriarhie ea a vizitat o singură secţie, în afara celei pentru externe. Care credeţi că e aceasta? Cea pentru colaborare cu forţele armate şi organele de aplicare a legii! Interesant: pentru ce avea nevoie acolo? Se pare că Kim Chen Ir consideră Patriarhia drept o organizaţie militaristă, destinată soluţionării unor sarcini speciale.

Apariţia bisericii ruseşti la Phenian creează pentru ambii lideri un canal secret de comunicare, inaccesibil controlului internaţional. Doar nimeni nu va afla ce fel de scrisori vor aduce la Phenian preoţii tăcuţi, în sutane negre.

Acest canal este deosebit de preţios prin faptul că de toate celelalte americanii pot să-şi manifeste interesul. Spre exemplu Bush îl va întreba pe Putin la una dintre întâlniri:

- Spune, prietene Vladimir, nu cumva duci un joc dublu cu Kim Chen Ir?

Şi Putin va fi nevoit să dea explicaţii, deoarece toate acestea sunt verificate prin mijloacele serviciului de informaţii. Iar la întrebarea cu privire la contactele bisericeşti, Putin are dreptul să răspundă astfel:

- Dar acest lucru nu te priveşte, amice! Credinţa este o treabă sfântă!...

La Academia Teologică din Moscova acum îşi fac studiile patru studenţi din RPDC (Republica Populară Democrat Coreeană). Interesant, de unde au apărut aceştia? Dacă ar fi nişte credincioşi adevăraţi, ei ar fi întemniţaţi. Răspunsul vine de la sine – doar de la Ministerul Securităţii de Stat. Kim Chen Ir crează la el acasă o biserică ortodoxă conform modelului stalinist, cu mâinile cekiştilor.

Însă toţi ofiţerii serviciilor secrete prietene, acreditate în Rusia, se află sub patronajul Serviciului de Informaţii Externe. Ei sunt invitaţi la casele de odihnă, la adunări închise, la banchete. Interesant, oare plecând din Lavra la Moscova, seminariştii nord-coreeni spun duhovnicului lor următoarele: „Binecuvântează, părinte, plecarea noastră la Casa de Recepţii a SIE (SVR), ce se află în str. Kolpacinîi”?

Patriarhia „a ieşit în evidenţă” şi în scandalul spionilor, provocat de asasinarea de către ofiţerii ruşi de spionaj a fostului lider cecen Zelimhan Yandarbiev, în Qatar. În luna februarie a anului curent ei au aruncat în aer automobilul, în care urca Yandarbiev, ieşit din moschee. După aceasta, au fost arestaţi.

Unul dintre ei s-a dovedit a fi rezidentul local al GRU. Imunitatea diplomatică nu-i permitea să se afle la închisoare. Însă alţi doi dintre cei reţinuţi au rămas acolo pentru o perioadă îndelungată de timp. Ei au recunoscut imediat apartenenţa lor la GRU, devenind un exemplu viu al faptului că Rusia se ocupă de terorism internaţional. Împotriva căruia, chipurile, ea pledează atât de înverşunat. Putin era furios. El a depus nişte eforturi titanice pentru a-i elibera pe teroriştii lipsiţi de noroc, însă fără rezultat.

Şi atunci spre aceştia s-a îndreptat un şuvoi de reprezentanţi ruşi. O mulţime de persoane oficiale sub diverse motive încercau să pătrundă în celulă, însă autorităţile din Qatar nu lăsau pe nimeni înăuntru din considerente de securitate. Şi au procedat corect: doar killerii trebuiau să fie lichidaţi potrivit regulamentului! Şi pentru aceasta era suficient de a pulveriza în celulă o fiolă minusculă de o substanţă incoloră, ascunsă sub unghie. Şi, dacă nu există omul, nu există probleme, aşa cum spunea tovarăşul Stalin.

Disperată, Moscova a decis să folosească instrumentul său pentru sarcini delicate, care nu refuză niciodată – Patriarhia. Spre celulă s-a îndreptat episcopul Stavropolului şi a Vladicavkazului, Teofan. Chipurile ofiţerii ce se chinuie acolo sunt nişte oameni atât de credincioşi, încât n-au nevoie nici de mâncare, doar să le dai să asculte îndrumările episcopului. Un anume Teofan, cunoscut prin contactele sale cu serviciul de informaţii. Până atunci, ani îndelungaţi a lucrat în cadrul Secţiei pentru Relaţii Externe a Bisericii, unde era cel mai apropiat ajutor al mitropolitului Kirill, care în rapoartele cekiste trecea drept agentul „Mihailov”. Quatarienii nu l-au lăsat nici pe acesta. Probabil, ştiau că Patriarhia este folosită în spionaj. Dar şi credinţa spionilor noştri este dubioasă! Doar în automobilul aruncat în aer se afla fiul lui Yandarbiev, un copil mic. Este puţin probabil ca un creştin adevărat să se decidă să omoare un copil nevinovat. Chiar şi teroriştii-eseri, care l-au aruncat în aer pe general-guvernatorul Moscovei, Marele Cneaz Serghei Alexandrovici, în anul 1905, au amânat de câteva ori atentatul, văzând că el circulă de obicei cu copiii. Iar teroriştii noştri nenorociţi au trecut până în acel moment prin Cecenia, unde GRU torturează şi omoară oameni. Dacă anume ei au fost numiţi ca executanţi, este logic de presupus că toate acestea le-au făcut cu mâinile lor. În ceea ce s-a întâmplat cu ei, mai degrabă poţi vedea o pedeapsă a lui Dumnezeu. Iar episcopul Teofan ar fi mai bine să plece în închisori la miile de oameni, condamnaţi în Rusia, fără nicio vină!

Patriarhia Moscovei este uimitor de milostivă faţă de asasinii care execută un ordin prezidenţial. Recent, Aleksii al II-lea l-a decorat cu Ordinul Cneazului Vladimir pe colonelul serviciilor secrete din Belarus, Dmitri Pavlicenko, cunoscut ca organizator al „escadroanelor morţii”. Ele anihilează adversarii politici ai preşedintelui Lukaşenko. Exarhul patriarhal din Belarus, mitropolitul Filaret, s-a ocupat  personal de această decorare, argumentând că în garnizoana de sub conducerea lui Pavlicenko s-a construit o biserică. Un astfel de motiv nu prea corespundea statutului înalt al ordinului.

„Novaia gazeta” a informat despre aceasta în articolul „Biserica cu destinaţie specială” în luna august a anului curent. „Decorarea lui Dmitri Pavlicenko cu “Ordinul Cneazului Vladimir asemenea cu apostolii” nu are nici o explicaţie logică. Din motiv că nu trebuie să pleci în Belarus pentru a găsi o biserică pe teritoriul unităţilor militare şi, chiar în închisori, în Rusia există destule biserici de acest fel. Poate patriarhul, împreună cu mitropolitul, au decis că cel care trimite oamenii la Dumnezeu, chiar cu mâna lui, merită o decoraţie bisericească atât de înaltă?” – scrie ziarul.

„Nimeni în Europa nu mai are dubii cu privire la apartenenţa lui Pavlicenko, şi de asemenea a lui Şeiman şi Sivakov, foşti secretari ai Consiliului de Securitate, şi a ministrului Afacerilor Interne, la organizarea şi executarea asasinatelor, continuă ziarul. Acesta este motivul pentru care autorităţile greceşti au refuzat să-l primească pe Sivakov la Atena, care în prezent ocupă funcţia de ministru al sportului şi trebuie să conducă delegaţia olimpică. Uniunea Europeană a făcut o declaraţie în această privinţă. Iar la exact trei zile Biserica Ortodoxă Rusă îl decorează pe Pavlicenko cu un ordin. Este o întâmplare? Sau totuşi...

Svetlana Zavadskaia, soţia operatorului ORT Dmitri Zavadsky, în data de 7 iulie 2000, a spus: „Este foarte trist că Biserica Ortodoxă Rusă îl decorează cu cel de-al doilea ordin ca însemnătate din Rusia pe Dmitri Pavlicenko, cunoscut în lumea civilizată ca un om suspect de apartenenţă la răpirea şi asasinarea oamenilor. În calitate de om credincios, acest lucru mă jigneşte profund. Biserica Ortodoxă din Rusia şi Belarus este foarte politizată”.

- capitolul “Biserica cu destinaţie specială” din cartea “Biserica spionilor”, scrisă de fostul locotenent-colonel KGB Konstantin Preobrajensky

Vezi şi:

Ecumenismul, Consiliul Mondial al Bisericilor, Biserica Ortodoxa Rusa si KGB-ul. De ce a fost ales Patriarhul Kirill? Dezvaluiri fulminante in cartea “Biserica spionilor”, scrisa de fostul agent KGB Konstantin Preobrajensky

Moscova: Ministerul de Externe si Biserica Ortodoxa Rusa anunta o viitoare colaborare stransa pe probleme internationale. Ministerul şi Biserica au o înţelegere comună a „rolului-cheie a dialogului între religii şi civilizaţii”. Participare comună la masa rotundă intitulată „Instrumente financiare şi bancare ortodoxe”.

Serghei Lavrov a salutat aparitia “Noii Ordini Mondiale”. Ministrul rus a reafirmat stapanirea asupra Transnistriei iar patriarhul Kirill a sustinut ca “salvarea” republicilor ex-sovietice este “spatiul spiritual al Rusiei istorice”

Parintele Arsenie Papacioc: Rusia e ca un peste care se zbate. Au fost prea satanici ca sa mai pacaleasca pe cineva… Oriunde voi fi, tot voi vedea faptul ca Romania va iarasi mare, de la Tisa pana la marginea cealalta

Părintele Dumitru Stăniloae despre Biserica românească. Latinitatea, în împreunare cu ortodoxia, au făcut din poporul român un însărcinat al Europei pentru susţinerea popoarelor din răsărit şi sud-est. Prin ortodoxie influenţa poporului român s-a extins civilizatorie şi spre slavii de dincolo de Nistru

O marturie a marelui duhovnic al neamului romanesc, Parintele Arsenie Boca, despre răpirea Basarabiei din iunie 1940. Parintele l-a vazut pe Insusi Fiul Domnului, Mantuitorul Iisus Hristos, care a luat chipul durerilor de care vorbea Isaia.

Parintele Justin Parvu: Din punct de vedere crestin, avem o deschidere spre Rusia lui Dostoievski şi Serafim de Sarov. Dar din punct de vedere geografic si politic, ei cu panslavismul lor urmaresc sa ne supuna. Cu traitorii pe care ii avem noi in Romania, cu miile de martiri, ramanem independenti

Parintele Dumitru Staniloae: Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor.

Rusia, unul din principalii contribuabili la fondul Consiliului Europei. Banii sunt alocati finantarii acestei institutii, dar si Adunarii Parlamentare si Tribunalului de la Strasbourg

Portretul murdarit al luptatorului la tinerete. Reeducarea in forma maximala: prelucrarea trecutului, rescrierea istoriei si mutilarea sufletului natiunii. Vergangenheitsbewältigung. Ogoranu, haituit de Popescu, Mungiu si Tismaneanu

“Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv -Vergangenheitsbewältigung -, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilirea reperelor morale ale unei traditii. Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greselile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii.(…) Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul “numai individul X a facut infractiunea Y”.” – Psihoterapie.net
 
Mai pe intelesul tuturor, sinteza operatiunii de “prelucrare a istoriei” aplicata poporului roman – “vina colectiva” -, indiferent de perioada istorica, de la cea interbelica la dictatura comunista, este: “Romanii au ucis, au ucis, au ucis”, dupa cum spunea cineva, un domn care uitase ca a fost trimis de unguri la Auschwitz, din Ardealul ocupat de amiralul de  Balaton, Miklos Horthy. O astfel de “prelucrare a trecutului” realizeaza si Constantin Popescu cu filmul sau “Portretul luptatorului la tinerete”, sponsorizat de CNC si HBO, prin grija fratelui “evanghelistei” Alina Tatiana Mungiu, Cristian Mungiu. Difuzat prin compania de distributie a aceluiasi Mungiu – foarte “inspirat” denumita Voodoo Films – filmul, primul dintr-o serie de trei, a fost elogiat rapid de nostalgici si naivi, mai ales dupa ce, cu abilitate diversionista, a fost contestat de mai multi intelectuali evrei (protest reprodus la indigo acum si in cazul Cristoiu – Eugenia Voda). In realitate, rezistenta anticomunista prezentata edulcorat in film tinteste tocmai rescrierea istoriei, prelucrarea trecutului, conform directivelor lui Tismaneanu si ai lui: dezbracati de credinta si cauza, partizanii sunt niste golani de cartier, ahtiati dupa sange, bautura si femei, niste aventurieri de duzina, fara neam si fara tara (in lipsa unei identitati nationale si a apartenentei la o ideologie clara a participantilor la rezistenta armata anticomunista din munti, intreaga poveste poate fi transbordata bine-mersi, pentru un ochi strain, in orice alt colt al Europei – vezi exemplul video de mai jos).

Pretinzand ca reproduce anii indelungati de rezistenta in munti ai lui Ion Gavrila Ogoranu, Constantin Popescu reuseste sa-si bata joc tocmai de esenta luptei anticomuniste a badiei: credinta in Iisus Hristos si in mantuirea poporului roman eliberat de comunismul impus de agentii Moscovei si hoardele bolsevice, aspecte “minore” ignorate total in film. De asemenea, azi, cand se cunoaste foarte clar, statistic, ca marea majoritate a luptatorilor din munti era formata din legionari si tineri din Fratiile de Cruce, absenta cu desavarsire a acestei mentionari contribuie la edificarea teoriilor neo-roller-iste ale gastii Tismaneanu. De altfel, unul dintre pudelii lui Tismaneanu, membru al Comisiei de trista amintire si redactor principal la revista “22″ a GDS, Armand Gosu, scolit, in buna traditie a inaintasilor sai, tot la Moscova, avea sa proclame in Evenimentul Zilei esenta “prelucrarii trecutului” in acest caz: „Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”. Milioanele de file ale Securitatii sustin insa exact contrariul: “banditii” din munti erau legionari. Asa cum era si badia Ion Gavrila Ogoranu. Fapt ascuns ca o rusine in Portretul falsificat al luptatorului la tinerete.

Daca pe la proiectiile din Romania regizorul Popescu, teleghidat de Mungiu, cauta sa castige simpatia batranilor, pentru a-si asigura baza urmatoarelor episoade scose din laboratorul de prelucrare a trecutului, nu la fel de mult ii pasa de acestia in strainatate. “Adevarurile” lui Popescu despre luptatoriii anticomunisti din munti sunt exprimate negru pe alb in catalogul Festivalului de la Berlin: “many of the fighters were common thieves, hot-headed young men driven by nationalist impulses and/or ideas – socialists, liberals, all sorts of party members”

Pentru saracii luptatori in rezistenta care au stat cu zecile de ani cu arma in mana, fugariti ca niste caini, degerand in timpul iernilor in bordeie sub pamant sau infundand puscariile bolsevice, le traduc aici adevarata opinie a regizorului Popescu despre ei: “multi dintre luptatori erau hoti de buzunare, tineri exaltati manati de impulsuri sau/si idei nationaliste, socialisti (?! – nota mea), liberali si tot felul de membri de partid“.

Criticul de film Bernd Buder trage concluzia filmului in acelasi Catalog al Festivalului de la Berlin: “The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anticommunist resistance today“. Adica: “Viata de zi cu zi a unei haituiri care a fost departe de eroismul atribuit azi glorificatei rezistente anticomuniste“. Adevarat, foarte adevarat. Nu este exclus ca in episoadele urmatoare sa aflam cum tot “romanii au ucis, au ucis, au ucis” si dupa 1945 pentru ca Securitatea care urmarea “glorificata rezistenta anticomunista” si mutila detinutii politici in lagarele de munca fortata si inchisori, era formata, nu-i asa, numai din “romani” neaosi…

Iata si opinia unuia dintre cei care au mers la una dintre prezentarile propagandistice ale filmului:
“Am fost la premierea filmului de la Fagaras, unde au participat rudele luptatorilor din munti si fosti detinuti politici. A fost o dezamagire totala. Unii urmasi ai luptatorilor au parasit sala, in semn de protest. Desi regizorul isi adusese o gasca de aplaudaci, n-au reusit sa-i mobilzeze pe cei prezenti. In urma discutiilor cu cativa veterani ai luptei anticomuniste, au reiesit urmatoarele concluzii:

- filmului ii lipseste dimensiunea spirituala
- este o opera de falsificare si diluare a mesajului generatiei interbelice (lipseste orice referire semnificativa la dimensiunea nationala si crestina a fenomenului rezistentei anticomuniste)
- filmul prezinta o lupta continua a doua grupari, fara a explica motivatiile acestei lupte (fugind de referirile legionare, regizorul pica in penibil, totul semanand cu lupta a doua gasti de cartier; prezentarea repetata a partizanilor cu tigara in gura si tragand cate o dusca. Impotriva adevarului, intareste aceasta imagine).
In scenariul filmului, regizorul a folosit, pe langa memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, documente ale Securitatii, trecute prin filtrul neoprotestantului Dorin Dobrincu, ajuns director al Arhivelor Nationale la interventia lui Tismaneanu, care tinde sa dea credit relatarilor securitatii bolsevice, in detrimentul marturiilor luptatorilor.”

Cum ar fi filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, lipsit complet de partea spirituala, de cruce, de Inviere: doar o continua haituiala a lui Iisus, prezentat ca un predicator oarecare al vremurilor sale inconjurat de niste alti pletosi si barbosi pusi pe distractie si aventuri.

Eu unul, din cate l-am cunoscut pe Badia, daca ar fi vazut mizeria de “portret” pe care i l-a facut cuplul Popescu-Mungiu, i-ar fi luat pe sus pe amandoi, cu mainele lui mari si, in ciuda anilor de pe umeri, i-ar fi trantit de pamant de nu s-ar fi vazut.

Stiu, alte proiecte de acelasi tip, iesite din atelierele de “prelucrarea trecutului” ale tovaraselei de la Comana si Sighet Ana Blandiana si a baietasului de Primaverii Volodea Tismaneanu vor mai urma, curand. Aiudul se pregateste sa fie confiscat de puricii ortodoxiei. Experimentul Pitesti este si el pe lista. Urmeaza desavarsirea lui: Reeducarea Romaniei.

Cititi mai jos si extrase dintr-o cronica scrisa pe marginea Portretului murdarit al luptatorului la tinerete, aparuta pe liternet.ro, si vizionati in incheiere un “trailer” al unui film similar, in care, de data aceasta, partizanii sunt… evrei. Poate si socialisti, poate si liberali, cine mai stie?

Continuarea la http://Roncea.ro/

Defiance e povestea a trei fraţi evrei, scăpaţi din Polonia ocupată de nazişti, care se ascund în pădurile din Belarus, acolo unde se joacă de-a partizanii.