În Anul 1979, arhiepiscopul Mark a fost arestat in timp ce trecea frontiera sovietica pentru introducerea literaturii antisovietice. Nimeni nu ştie în ce dată a fost. De asemenea nici cât timp KGB-ul l-a ţinut pe Mark, o zi sau câteva. În acea perioadă Mark era un activist al Uniunii Popular-Muncitoreşti (UPM) – pe timpuri o organizaţie de luptă alb-gardistă, ulterior împănată din plin cu agenţi KGB.
În prezent unii dintre emigranţii ruşi spun în felul următor:
– Dacă KGB-ul pur şi simplu l-a ameninţat pe arhiepiscopul Mark, şi l-au lăsat cu Dumnezeu în pace?
În calitate de locotenent colonel al KGB-ului, aşa ceva nu se putea întâmpla. Deoarece pentru introducerea literaturii anti-sovietice nimerea sub incidenţa articolului 70 al CP al RSFSR „Agitaţie şi propagandă anti-sovietică”. Ele erau considerate a fi un delict deosebit de grav pentru care se dădea o condamnare la închisoare cu un termen îndelungat.
Şi apoi, ce ar fi raportat cekiştii care l-au arestat pe Mark?
Că l-au lăsat să plece? Şi unde este rezultatul concret, care este atât de apreciat în KGB? Sau, aşa cum se spune acolo, „reziduu uscat”?
Cekiştii puteau sa-l elibereze pe străinul ajuns în labele lor doar în schimbul unei promovări şi mai mari. Iar aceasta se acordă pentru racolarea unui străin. Ea este considerată cea mai mare realizare în munca unui cekist. Cariera sa este în ascensiune. Despre cum sa racolezi străinii, ajunşi în arest, se învăţa la Şcoala KGB-ului de la Minsk.
Este foarte uşor să abureşti un occidental naiv. Pentru aceasta sunt folosiţi anchetatorii „buni” şi cei „răi”. Ce-i drept, o astfel de tactică se folosea şi la „prelucrarea” oamenilor sovietici.
„Cel rău” spune aşa:
– Ei, acum te-am prins! Cred că ai citit „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţin. De atunci lagărele noastre s-au schimbat. Te închidem pentru vreo şapte ani şi vom ordona agenturii noastre dintre deţinuţi să te violeze în fiecare zi. Nu vei rezista nici măcar două luni!
Aici intră în discuţie anchetatorul „cel bun”:
– Vai, nu fi atât de crud cu prietenul nostru! Doar el va colabora, nu-i aşa?
Străinul speriat de moarte, care niciodată nu s-a ciocnit cu o astfel de atitudine, dă din cap cu resemnare. Şi aici anchetatorul cel bun îi bagă sub nas o foaie de hârtie:
– Scrie o recipisă: „Mă oblig să colaborez cu KGB-ul”, spune el cu o voce ce devine brusc dură.
Dacă străinul refuză, procedura poate continua o perioadă îndelungată de timp.
În anul 1979, eu eram deja locotenent major al KGB-ului şi îmi amintesc foarte bine acea vigilenţă pe care o avea KGB-ul faţă de introducerea în ţară a literaturii antisovietice. Contracararea fenomenului era sarcina nu numai a serviciului de contrainformaţii, care-i prindea pe cei ca Mark, dar si a serviciului de informaţii, care acţiona în străinătate.
El racola pe toţi vânzătorii din magazinele de carte rusă din ţările Occidentului, obligându-i să raporteze cine dintre cetăţenii sovietici a cumpărat de la ei literatura interzisă.
Absolut toţi reprezentanţii Uniunii de Comerţ Extern „Cartea Internaţională” din reprezentanţele comerciale sovietice erau ofiţeri ai serviciului politic de informaţii al KGB-ului. Anume ei îi racolau pe vânzătorii de literatură rusă. Şi totodată erau direcţi:
– Dacă ne vei comunica despre cumpărătorii tăi de origine sovietică, vom încheia cu tine un contract defavorabil nouă. Avem un stat bogat.
Şi atunci când întreprinzătorul occidental, deseori de origine rusă, nu mai ştia cum să mulţumească, ofiţerii de informaţii de asemenea îi spuneau cu o voce devenită brusc dură:
– Semnează recipisa!
După aceasta, librarul credul, până la sfârşitul vieţii sale ajungea sub sabia lui Damokles, a arestării de către serviciile de contrainformaţii ale ţării sale.
Pentru a ne întoarce în atmosfera acelor ani, am sunat la Moscova pe cunoscutul apărator al drepturilor omului, Serghei Grigorianţ. El a petrecut nouă ani în lagăre, fiind acuzat anume conform acelui articol 70 – „Agitaţie antisovietică”. Şi, nu se ştie din ce motiv, KGB-ul nu l-a eliberat aşa ca pe arhiepiscopul Mark. În mod contrar, FSB-ul, moştenitoarea KGB-ului, îl urăşte pe acesta cu o ură sfântă până în zilele noastre. La sfârşitul anilor’80, pe calul restructurării, Serghei Grigorianţ a reuşit să creeze Fondul pentru apărarea drepturilor omului „Glasnosti”. Scopul lui era demascarea activităţii KGB-ului. De pe urma conferinţelor internaţionale: „KGB: ieri, astăzi, maine”, FSB-ul scrâşneşte din dinţi şi astăzi, însă nu a putut împiedica organizarea lor în acei ani: era democraţie! Cu toată perioada scurtă în care aceasta a existat, lui Serghei Grigorianţ i-au omorât fiul, iar cekiştii de nenumărate ori îi dădeau de înţeles că ei au făcut-o.
Însă, odată cu venirea la putere a lui Putin, FSB-ul a înţeles că are mâinile libere. La sfârşitul anului 2003, în condiţiile unor provocări necamuflate, „Glasnosti” a reuşit să organizeze ultima sa conferinţă - „Rolul serviciilor speciale în conducerea Rusiei”. După aceasta, activitatea sa a fost paralizată.
Serghei Grigorianţ mi-a spus următoarele: „Dacă în anii’70, se găsea la cineva literatură antisovietică la intrarea în ţară, atunci acest om era acuzat de agitaţie antisovietică. În astfel de cazuri ancheta era de competenţa KGB-ului. Dacă cineva dintre străini era totuşi eliberat din raţionamente politice, atunci acest lucru se făcea sub forma unui scandal. Că KGB-ul a procedat în mod „uman” cu arhiepiscopul Mark, vorbeşte despre faptul că între ei, probabil, s-a ajuns la un acord paşnic.
Recent am făcut rost de Nr. 2741 al „Naşa strana”/ Ţara noastră, în care era publicat şi articolul meu, „Căsătorie inegală”. În acelaşi număr am citit articolul lui Nikolai Kazanţev, „Rolul solidariştilor în capitulare”. În calitate de fost cekist am rămas uimit de următoarele rânduri: „Nkvdiştii îşi infiltrau agenţii în rândurile UPM prin diverse metode. Una dintre acestea era prelucrarea „celor ce circulau” ajunşi în labele lor.
În legătură cu aceasta trebuie bine gândit unul dintre momentele cu multiplă semnificaţie din biografia lui Mark al Berlinului, care în prezent tinde cu un fanatism ieşit din comun să supună Biserica Occidentală Patriarhiei de la Moscova, condusă de informatorii KGB-ului. În tinereţe, dl. Arndt era un solidarist destul de activ, şi fiind încă laic, călătorea în URSS cu literatură antisovietică. Acolo a fost arestat. Şi cu toate că unii dintre tovarăşii săi au fost eliberaţi la câteva ore după anchetă, Mark a fost ţinut acolo cu mult mai mult timp! Credem că dacă Sinodul din timpul Mitropolitului Filaret ar fi aflat despre acest episod extrem de suspect, Mark nu mai era episcop al Bisericii din afara granişelor”.
Adică cum? Reiese că Mark a nu comunicat conducerii sale bisericeşti despre o circumstanţă atât de importantă ca arestarea de către serviciul de contrainformaţii?
Dar este ciudată şi o altă circumstanţă! Omul a fost eliberat din închisoarea KGB-ului. Înseamnă că nu există acuzaţii, el este curat din punct de vedere juridic. Însă acesta, în loc să-şi ceară drepturile, tace, făcând jocul torţionarilor săi. Oare acest lucru nu este un simptom evident de racolare, care confirmă faptul unui acord prietenesc cu KGB-ul?
Mă vor întreba: şi unde sunt dovezile?
Ele pot fi doar două – recipisa menţionată mai sus de colaborare cu agentura sau dovezile primite, obţinute de serviciul de contrainformaţii ale altei ţări.
Chiar dacă cineva va reuşi să vadă dosarul de agentură a lui Mark, chiar şi acesta nu va servi drept dovadă.
Nu veţi găsi acolo nume, ci doar pseudonime:
- Astăzi Ivanov s-a întâlnit cu „Petrov” .
În ghilimele este pseudonimul agentului. Fără ghilimele este pseudonimul ofiţerului de informaţii. Anume din cauza acestora dosarul agenţilor descifraţi de mult nu este arătat străinilor.
În ceea ce priveşte recipisa, atunci străinul racolat poate să şi refuze. Acest lucru este permis. Atunci în raportul cu privire la racolare ofiţerul de informaţii introduce următoarea frază: „Nu s-a luat recipisa din considerente operative”.
Dar nici conducerii nu-i prea place o astfel de situaţie. Doar în cadrul KGB-ului nimeni nu crede pe nimeni . Dacă nu există nici un agent, iar ofiţerul de informaţii pur şi simplu pune în buzunarul său banii statului? Există o mulţime de astfel de cazuri. Pentru acestea se foloseşte termenul literar cunoscut – „suflete moarte”. Iar recipisa linişteşte conducerea.
Teoretic recipisa lui Mark poate fi văzută. Dacă ea există, atunci ea se păstrează în arhiva uneia dintre secţiile Serviciului de Informaţii Externe (se cunoaşte numărul secţiei, dar în mod intenţionat nu-l numesc, pentru a-i proteja pe editori). La primul etaj al enormei clădiri din Zasenevo, ale cărei geamuri dau spre pajiştea verde, pe care vara cresc flori de câmp. Ce-i drept, nu poţi sări, te împiedică grilajele.
Serviciul de contrainformaţii străin poate de asemenea să demonstreze dacă un cetăţean sau altul al ţării sale colaborează în mod secret cu Serviciul de Informaţii Externe rusesc. Însă doar în cazul în care el încalcă legile. Spre exemplu fură documente secrete. Însă agenţii sunt diferiţi! Cei mai importanţi dintre ei sunt informatorii. Riscându-şi viaţa, ei fură secretele de stat ale ţării sale si le transmit Rusiei. De aceea, fiecare caz este o discuţie aparte. Dar mai există şi alte categorii de agenţi. Spre exemplu, deţinătorii unei cutii poştale. Obligaţiile lor sunt mult mai simple – să primească scrisoarea şi s-o ducă, unde li se indică, fără a pune întrebări.
Alţi agenţi sunt denumiţi cu dispreţ „auxiliari”. Evident că ei nu ştiu aceasta. Sunt racolaţi pentru îndeplinirea unor sarcini anume ale serviciului de informaţii – de la un apel telefonic până la asasinat.
Mai există şi agenţi de influenţă, care influenţează politica ţării lor într-un spirit favorabil Rusiei. Dar, de regulă, ei nu încalcă legile.
Dacă arhiepiscopul Mark este într-adevăr agent KGB, atunci el aparţine anume acestei din urmă categorii. Corespunde activitatea sa scopurilor de politică externă a administraţiei lui Putin? Indubitabil, da. Ea ajută la subjugarea de către Moscova a Bisericii din afara graniţelor, pentru a controla emigraţia rusă.
Dar corespunde aceasta scopurilor sale personale? Iată, ziarele scriu că Mark vrea să devină şeful Mitropoliei germane a Patriarhiei de la Moscova.
Dar presupun că acest lucru nu se va întâmpla. Căci arhiepiscopul Mark, cât de isteţ n-ar fi, nu cunoaşte principala regulă a KGB-ului. Iar aceasta prescrie debarasarea de agenţii care şi-au îndeplinit misiunea, fiindcă ei cunosc prea multe, iar din acest motiv devin periculoşi. Acum nu ei depind de serviciul de informaţii, ci acesta din urmă, în mod contrar, tremură aşteptând ca foştii agenţi să spună ceva în plus.
Este suficient să ne aducem aminte despre destinul spionului englez Kim Philby. În tinereţe, în anii ’30, a fost racolat de serviciul de informaţii sovietic, crezând în ideea comunistă, dar fără a vizita vreodată URSS. Peste 30 de ani, după greşeala sa, el a sosit pentru prima oară acolo, scăpînd de foştii săi colegi britanici. Văzând realitatea sumbră a anilor ’60 din vremea lui Hruşciov, el a înţeles că KGB-ul l-a aburit o viaţă. Philby s-a apucat de băut. Şi a murit uitat de toţi. Se pot aduce o mulţime de exemple, dar nu acesta este scopul articolului nostru.
Având o experienţă enormă, serviciului rus de informaţii i-a în calcul cu fineţe caracterul schimbător şi lipsa recunoştinţei naturii umane. Da, astăzi Mark este mulţumit de toate; dar mâine? Dacă el se va supăra pe Moscova şi va da un interviu, de pe urma căruia rezidentul de la Berlin al Serviciului de Informaţii Externe va albi?
Doar aşa ceva s-a întâmplat chiar şi în Patriarhia Moscovei, filtrată şi răsfiltrată! La sfârşitul anilor ’80, în mijlocul restucturării „gorbacioviste”, Mitropolitul de la Vilnius al Lituaniei Hrisostom (Martişkin) a făcut o declaraţie publică că el este agent KGB. Dacă acest lucru şi l-a permis Hrizostom, un om sovietic, care a trecut prin şcoala dură a supravieţuirii într-un stat totalitar, atunci la ce te poţi aştepta de la arhiepiscopul Mark, obişnuit cu libertatea occidentală a cuvântului?
Atunci, de ce să creeze alte probleme în viitor? Oare nu este mai simplu de a numi pe locul mitropolitului german pe un alt episcop al Berlinului şi Germaniei? Se numeşte Teofan şi este numit de Patriarhia Moscovei.
În biografia acestui arhipăstor mai există o taină, mai ceva decât prima. Nimeni nu ştie cu exactitate cum Mark a ajuns în Occident. Nikolai Kazanţev, în articolul său „Rolul solidariştilor în capitulare” („Ţara noastră”, Nr. 2741), scrie aşa despre aceasta: „În afară de aceasta, el este educat de Germania comunistă, a intrat ca voluntar în armată, unde a devenit ofiţer. Este interesant să ştim în ce trupe a activat”.
Îi vom ierta autorului necunoaşterea fineţurilor artei militare. În nici una dintre ţările socialiste nu se putea să devii ofiţer după serviciul din armată. Pentru aceasta trebuia să termini şcoala militară sau un institut civil, unde exista o catedră militară.
Toate acestea sunt de asemenea foarte ciudate. La fel ca şi sublinierea intrării voluntare a lui Mark în armată.
Doar în RDG exista obligativitatea serviciului militar. În mod voluntar sau nu fiecare era obligat să plece după terminarea şcolii în cazarmele soldăţeşti. Ştiu că arhiepiscopul Mark anume accentuează permanent acest voluntariat, care nu avea nici o importanţă juridică.
Însă, în acelaşi timp nimeni nu ştie cum a ajuns acesta în Occident. Se spune că Mark a ajuns în RFG în anul 1963. Însă acest lucru nu se putea face în mod legal, în special pentru un ofiţer. Dacă Mark ar fi fugit, atunci el ar fi fost declarat trădător. Dar în acest caz nimeni nu ar fi riscat să plece în URSS, temându-se de o arestare imediată.
Dar el a riscat. Şi arestarea sa chiar a avut loc. Şi a fost imediat eliberat. Credeţi-mă, pe mine, un bătrân cekist: Toate acestea sunt foarte ciudate! Nu există aşa ceva.
Un fost demnitar cu funcţii înalte din KGB a confirmat că arhiepiscopul Mark în acei ani nu putea părăsi în mod legal RDG altfel decât cu sprijinul organelor securităţii statului – STASI. Tineretul din ţările socialiste nu era lăsat să plece în Occident sub nici o formă. Cu atât mai mult ofiţerii.
În condiţiile RDG-ului de atunci un ofiţer putea pleca în Occident doar în calitate de spion.
Aici multe lucruri se aşează la locurile lor. Primirea ciudată a rangului de ofiţer fără terminarea şcolii militare se poate explica prin instruirea într-o şcoală de spionaj, unde, de asemenea, se oferea rangul de locotenent. Serviciul în armată, cel mai probabil se transformă în aceeaşi şcoală de spionaj.
Din câte ştiu, mulţi ofiţeri din spionajul RDG au primit cetăţenia sovietică după căderea socialismului. Ce dacă şi arhiepiscopul Mark este acum cetăţean al Rusiei? Acest lucru schimbă complet imaginea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu