PREOTUL GLEB YAKUNIN – ADEVARATA FATA A PATRIARHIEI MOSCOVEI. PATRIARHIA RUSA SI KGB-UL. RELATIA CU PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

In timpul lui N. Hrusciov, procesul de racolare a reprezentantilor clerului s-a extins si asupra nivelelor inferioare ale structurii bisericesti. Prin sita racolarii serviciilor speciale se strecura nu numai un episcopat, dar si o importanta parte a clerului de rand, si de asemenea laicii care lucrau in biserica – membrii celor douazeci, cei din altar, cantaretii, paznicii, femeile de srviciu.

Inca din anul 1922, in organele CK a fost elaborata o instructiune secreta cu privire la cum trebuie racolati preotii ortodocsi, prin intermediului metodei biciului si a prajiturii, pentru ca acestia sa devina “sclavii eterni ai CK”.

“Raportul adjunctului mandatarului sectiei secrete a VCK cu privire la munca de agentura si informare in randurile clerului pentru anul 1923.

1. Folosirea in scopurile sale de cler, in special de cel care ocupa o functie importanta in viata bisericeasca, asa ca arhiereii, mitropolitii, si etc., obligandu-i, sub frica responsabilitatii stricte, sa emita dispozitii pentru cler sau altele, care ne pot fi folositoare, spre exemplu: incetarea agitatiei interzise in privinta decretelor, inchiderea manastirilor etc.

2. De clarificat caracterul unor episcopi, vicari, pentru ca, pe seama trasaturii de vanitate, sa jucam diferite variante, favorizand dorintele si planurile lor.

3. racolarea informatorilor din randul clerului se propune dupa o oarecare informare asupra vietii clericale si clarificarea trasaturilor amanuntite ale caracterului, pentru fiecare slujitor al cultului. Materialele se pot obtine prin diverse metode, dar in principal prin intermediul extragerii corespondentei in timpul perchezitiilor si cunoasterea personala a mediului clerical.

Provocarea interesului material al informatorului din randurile clerului este necesara, in paralel cu recompensa financiara si in natura. Indubitabil, vor fi legati si mai mult de noi si in alta privinta, si anume faptul ca preotul va fi sclavul etern al CK, care se teme de deconspirarea activitatii sale.

Ce-i drept, metoda este destul de nesigura si poate fi utila doar in cazul in care obiectul racolarii are un caracter slab si lipsit de vointa”.

In anii’ 50-60 aceasta indicatie a cekistilor a inceput sa se puna in practica la volum maxim. Si nu este de mirare – doar toata ierarhia de sus a fost creata de mana stapanilor din CK. Acest proces a devenit deosebit de puternic dupa intrarea BOR in Consiliul Mondial al Bisericilor, Conferinta Crestina pentru Pace si alte organizatii internationale. Racolarea reprezentantilor clerului din BOR a ajuns la astfel de dimensiuni, incat era deja greu de facut diferenta, unde ei solutionau probleme religioase, unde pe cele cekiste, si unde pe cele de partid. Despre dimensiunile imbinarii functiilor bisericesti si cekiste si a sarcinilor ce se aflau in fata BOR si KGB din URSS se poate judeca macar dupa urmatoarele materiale din rapoartele pastrate la Arhiva Centrala a KGB-ului din URSS.

In luna iulie 1983, “la a VI-a Adunare Generala de la Vancouver (Canada), in componenta delegatiei religioase a URSS (compusa din 120 de oameni), au fost trimisi 47 (!) agenti din organele KGB-ului recrutate din randurile autoritatilor religioase, preoti si personal tehnic” (Arhica Centrala a KGB-ului din URSS). In luna iunie 1984, in rapoartele sectiei a 4-a a Directiei a 5-a a KGB se spune: “In Elvetia, in componenta delegatiei Bisericii Ortodoxe Ruse la CC al Consiliului Mondial al Bisericilor au fost prezenti agenti care aveau ca sarcina propulsarea in functia de Secretar General al CMB a unui candidat favorabil noua. In aceasta functie a fost ales Emilio Castro, alegerea caruia, in afara de Biserica Ortodoxa Rusa, a fost sustinuta si de bisericile din tarile socialiste”.

In anul 1983 a fost publicata Scrisoarea Deschisa a Patriarhului Pimen adresata Presedintelui SUA, R.Reagan, cu condamnarea politicii SUA si apararea politicii URSS. In arhivele KGB-ului exista informatia cu privire la felul in care, in realitate, s-a pregatit scrisoarea: “Prin agentii ‘Ostrovsky” si “Kuznetov” s-a pregatit scrisoarea deschisa a patriarhului Pimen adresata Presedintelui SUA Reagan. Scrisoarea a fost publicata in ziarul “New York Times”, a fost republicata in “Izvestia” si trimisa prietenilor pentru a fi publicata in ziarele lor”.

Potrivit Comisiei Parlamentare oficiale a Sovietului Suprem al Federatiei Ruse, principalele centre a activitatii KGB din URSS, sub “acoperirea” bisericii, erau Conferinta Crestina pentru Pace, condusa timp de multi ani de actualul patriarh Aleksii al II-lea (Ridigher), si Sectia pentru relatii externe bisericesti (SREB) a Patriarhiei Moscovei. Agentul KGB cu preudonimul “Aramis”, care lucra la SREB in calitate de translator, si care a decis sa se caiasca ulterior in paginile ziarului “Argumenti i Fakti” Nr. 8, 1992, a povestit ca aproape toti colaboratorii SREB “lucrau sau pentru Directia KGB-ului din Moscova, sau pentru KGB-ul unional”. Erau obligatorii rapoartele “cu privire la cand si unde intrau strainii. Raportul se prezenta in 5 exemplare, unul mergea pe masa Presedintelui SREB (mitropolitul Nicodim, mai tarziu mitropolitul Yuvenalii, etc.), al doilea – la Consiliul pentru problemele religiei, care in esenta era o filiala a KGB-ului, celelalte exemplare se predau direct la KGB”. Parintele-fondator al SREB, mitropolitul Leningradului, Nikodim (Rotov), inca din anul 1969 a pus in practica predarea rapoartelor despre care am vorbit mai sus, facand un fel de fundamentare teologica, in spiritul aceluiasi Serghii Stragorodsky. El vedea rezultatul constructiei de 50 de ani a socialismului in faptul ca “in lume se realizeaza si incep sa devina reale idealurile, aduse in lume de Cuvantul Intruchipat”.

Scopul si sarcinile agentilor din cler nu se limitau la simpla turnatorie si marturie falsa. Spre exemplu, in luna octombrie 1969, delegatia Patriarhiei Moscovei a primit sarcina ca la sedinta Conferintei Crestine pentru Pace (CCP) “sa-l compromita pe Ondru (cetatean al Republicii Socialiste Cehoslovace, ce detinea functia de Secretar general al CCP, din cauza faptului ca, in timpul evenimentelor din anul 1968, acesta facuse declaratii antisovietice) si sa obtina plecarea sa din aceasta functie”. Sarcina a fost indeplinita, asa ca “parintii Stelariei” au primit, probabil, incat cate o stea sau o diploma de onoare.

Au existat si misiuni cu caracter politico-strategic: “In cadrul planului comun cu Serviciul A a PGU al KGB din URSS de acordare a influentei favorabile Uniunii Sovietice asupra cercurilor clericale ale Occidentului, prin intermediul agenturii de elita a organelor KGB, prin canalele religioase s-a efectuat un complex de masuri de influentare asupra crizei social-politice din tarile vest-europene” (anul 1981). Insa o astfel de misiune atat de complicata s-a adeverit pentru Patriarhia Moscovei “o cruce grea” – “complexul de masuri”, efectuat de agentura de elita imbracata in sutana, a dus la un rezultat contrar. In criza fara de iesire nu au ajuns tarile vest-europene, ci chiar Uniunea Sovietica.

In acelasi timp insusi organele KGB-ului din URSS aveau o grija gingasa fata de prioritatea intereselor finei sale – Patriarhia Moscovei: “La studii in institutiile teologice ale URSS, Republicii Federative Socialiste Iugoslavia, Republicii Socialiste Cehoslovace, Republicii Populare Bulgaria si Republicii Populare Polone au fost trimisi agenti... In fata lor s-a pus sarcina de a aduce la cunostinta clerului din aceste tari a informatiei cu privire la tendintele hegemonice ale Patriarhului Constantinopolului in defavoarea bisericilor ortodoxe, de stabilire a contactelor cu clerul si identificarea tendintelor adversarului” (decembrie 1988!). Din fragmentul prezentat, nascut in al 4-lea an al restructurarii, la jumatate de an de la serbarile oficiale in cinstea implinirii a o mie de ani de la Crestinarea Rusiei, deja nu se mai poate intelege  unde se termina intersele KGB-ului si unde incep interesele Patriarhiei – probabil, este imposibil de a trasa linia de separare.

Este clar ca si astazi la carma Bisericii se afla aceeasi conducatori, aceleasi cadre – ele “decid totul”. Si in luna aprilie 1995, patriarhul Aleksii al II-lea, in interviul acordat statiei de radio “Radonej”, continua sa condamne “tendintele hegemoniste ale patriarhului Constantinopolului”!   

PREOTUL GLEB YAKUNIN – ADEVARATA FATA A PATRIARHIEI MOSCOVEI - (despre intemeierea de catre KGB a Patriarhiei Moscovei) - TATAL NATIV AL PATRIARHIEI MOSCOVEI

Patriarhia stalinista il proslavea pe nasul sau bolsevic mai ceva decat pe sfinti. Iata cum isi descriu impresiile de pe urma intalnirii pe care au avut-o cu I.Stalin, in data de 10 aprilie 1945, patriarhul Aleksii I si mitropolitul Nikolai: “Cuprinsi de fericire sa ne vedem fata-n fata cu cel al carui nume cu dragoste este pronuntat, nu numai in fiecare colt al tarii noastre, dar si in toate tarile iubitoare de pace si libertate, am exprimat lui Iosif Vissarionovici recunostinta noastra... Discutia a fost o discutie absolut libera, ca intre parinte si copii”. – Parinte si copii! Ce poate fi mai evident decat o astfel de autodemascare a Patriarhiei?

In anul 1947, cu ocazia sarbatoririi a 800 de ani de la intemeierea Moscovei, patriarhul Aleksii I porunceste ca organizatia religioasa pe care o are in grija sa “se roage cu sarguinta, in toata biserica, in toata Rusia, pentru stat, victoria, pacea, sanatatea si mantuirea... tuturor conducatorilor viteji ai tarii noastre, in frunte cu Marele Lider intelept, ce conduce neabatut Patria noastra pe drumul sfant din vechime al puterii, maririi si slavei”.

Moartea intemeietorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Generalisimul I.V.Stalin (in anul 1953) a reprezentat o lovitura puternica pentru fiii sai duhovnicesti – patriarhul Aleksii (Simansky), cu aghiotantii sai. Au tinut un doliu indelungat. Sa-ti pomenesti zeitatea ca pe “robul lui Dumnezeu Iosif” (formula standard a pomenirii bisericesti) a parut umilitoare. De aceea, la slujba de pomenire decedatul era pomenit ca “Generalisimusul Iosif”. In discursul tinnut inaintea inceperii slujbei Aleksii I binevestea: “A murit Marele Conducator al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin. S-a desfiintat o mare putere, una sociala: o forta in care poporul nostru simtea forta proprie, de care se conducea in activitatile si intreprinderile sale creatoare, cu care se consola pe parcursul multor ani. Nu exista un domeniu, in care nu ar fi patruns privirea profunda a marelui Conducator ... Nici o problema, cu care ne-am adresat lui, nu a fost refuzata de acesta, el satisfacea toate rugamintile noastre. Pentru noi memoria lui este eterna...”.

Chiar si in timpurile hruschioviste, cand PCUS, la congresele XX si XXII, “a marturisit pacatul cultului personalitatii”, ierarhii sovietici au ramas credinciosi memoriei eterne a Parintelui lor – “Marele Conducator”. “Slujitorii cultului” raman fideli “cultului” Parintelui-Fondator duhovnicesc pana in zilele noastre. Din numele Patriarhiei Moscovei nu a rasunat niciodata un cuvant de pocainta pentru cele mai rusinoase pagini ale trecutului.

- material preluat de pe blogul lui Monia Gugu

PREOTUL GLEB YAKUNIN – ADEVARATA FATA A PATRIARHIEI MOSCOVEI. DIN INTERNATIONALA A III-A IN A TREIA ROMA

In anul 1943 seminaristul exmatriculat din Tiflis (Tbilisi), I. Stalin a decis sa foloseasca in scopuri politice zeci de milioane de rusi din strainatate si, in acelasi timp sa incerce sa uneasca tarile din spatiul ex-bizantin (Europa de Est si Balcanii) sub aripa Moscovei in calitate de a treia Roma, jucand cartea etno-confesionala.

 

Stalin i-a chemat la Kremlin pe cei trei activisti ai gruparii schismatice serghiene care au mai ramas: mitropolitul Serghii (Stragorodsky), Aleksii (Simansky) si Nikolai (Yarushevici), le-a dat avionul guvernamental si le-a ordonat sa adune din lagarele de concentrare pe episcopii loiali ramasi in viata pentru alegerea noului “patriarh”. De urgenta s-au facut cateva hirotonii, si in final 19 oameni s-au declarat a fi un fel de sinod patriarhal, la care, calcand toate canoanele de baza ale Ortodoxiei universale si rusesti, l-au proclamat pe Serghii Stragorodsky “patriarh al intregii Rusii”.

 

Nou-creata organizatie religioasa – Patriarhia Moscovei, Stalin si Beria au denumit-o cu un nume nou “Biserica Ortodoxa Rusa” in locul celui traditional “Ruseasca”, subliniind caracterul ei nationalist si indicand rolul ei in lucpta cu asa-numitul “cosmopolitism”.

 

Astfel, Biserica Ortodoxa, intemeiata in Rusia in anul 988, incepand cu anul 1927 a existat doar in catacombe si in exil.

 

In luna februarie 1945 Stalin a decis sa acorde organizatiei religioase recreate, “sectei rosii” de buzunar, o dimensiune unionala si o autoritate internationala, si pe banii statului a organizat la Moscova asa-numitul “Sinod Local a BOR”.  Cu statutul canonic in vigoare, neabrogat de nimeni, al Ortodoxiei Ruse, ordinea de convocare si desfasurare a “sinodului” in cauza nu avea nici o tangenta: organizatorii au calcat in picioare si cerintele statutului in vigoare, si canoanele Sinoadelor Ecumenice. Pe oaspetii sositi la asa-zisul “sinod”, in primul rand reprezentanti ai bisericilor ortodoxe orientale, Stalin i-a cumparat prin cadouri scumpe: vesminte sfinte si podoabe din aur si pietre pretioase, scoase din muzee, iar mai devreme jefuite de bolsevici de la Biserica Ortodoxa din Rusia, cu daruri in numerar in dolari.

 

O marturie clara in acest sens poate servi, spre exemplu, scrisoarea patriarhului Aleksii al II-lea adresata presedintelui Consiliului pentru afaceri al BOR, general-locotenentul G. Karlov, din data de 20.11.1947: “Alaturi de atractia ideologica fata de Moscova, Patriarhatul Antiohiei spera ca Biserica Rusa, si in special Guvernul Rus, vor reinnoi traditia veche a ajutorului material sistematic acordat Bisericii sarace  din Antiohia, pentru scoli, biserici, unii ierarhi fara averi si etc. In perioada de dinaintea revolutiei, statul, singur, si nu prin biserica, acorda ajutor financiar Bisericii din Antiohia, din ratiuni de stat, cu privire la necesitatea de a spirijini ortodoxia in Orient... Mitropolitul Ilia s-a oferit sa fie mijlocitorul nostru oficios (nu oficial) intre noi si Patriarhii greci; si aici, potrivit opiniei sale, factorul hotarator il reprezinta posibilitatea noastra de a le oferi bani...”.

 

Sub influenta cadourilor scumpe, icrelor mancate, a vinurilor si coniacurilor caucaziene baute, care pentru membrii “sinodului” au parut o mana cereasca intr-un timp al foametei si al ruinei, era anul 1945, a fost adoptata “Hotararea temporara cu privire la conducerea BOR”, in contradictie absoluta cu canoanele Bisericii Ortodoxe. Aceasta hotarare a transformat Patriarhia Moscovei intr-un fel de secta totalitara, unde trei oameni, in frunte cu asa-numitul “patriarh al Moscovei si a intregii Rusii”, au primit o putere mai mare decat Sinodul Local, precum si dreptul de a conduce administrativ biserica intr-un mod si mai dictatorial, decat sinodul lui Petru cel mare. Insa, daca tarii, pana in anul 1917, erau totusi considerati a fi crestini ortodocsi, acum structurile oficiale ale Bisericii s-au supus in mod absolut liderilor regimului ce lupta cu Dumnezeu. In 2000 de ani de existenta a crestinismului, istoria bisericii nu a cunoscut o astfel de cadere!

 

La “sinodul” din anul 1945, “Patriarh al Intregii Rusii”, prin vot deschis necanonic, a fost ales mitropolitul Aleksii (Simansky), cel mai apropiat tovaras de lupta al lui Serghii (Stragorodsky), care s-a discreditat prin colaborarea activa cu PGU si participarea la schisma renascentista din anii 1922-1923. Pentru serviciul sau fidel si de durata in favoarea guvernului sovietic si a organelor securitatii statului, Aleksii Simansky a primit permanent cei treizeci de arginti: ZIS-uri (marca de automobil) guvernamentale, o vila, odihna in Crimeea, calatorii pe nave confortabile, un vagon special pentru circulatia pe calea ferata, deservire speciala medicala si alimentara. Pana la destramarea URSS, Patriarhia Moscovei era aprovizionata cu delicatese si alcool de la baza de aprovizionare a Kremlinului.

 

Toti conducatorii ierarhiei bisericesti stalinisto-brejneviste erau premiati, pentru merite in constructia comunismului, cu ordine, medalii si diplome de onoare, dintre care unele oferite din partea KGB din URSS. Dintre ierarhii sovietici, Patriarhul Aleksii I a devenit un campion: 4 ordine “Drapelul Rosu al Muncii”! Intr-adevar, este o secta a “parintilor Stelari”! 

 

Asa cum a demonstrat desecretizarea arhivelor KGB-ului, Patriarhia “rosie”, sub acoperirea activitatii religioase, de facto era o subunitate a MGB (Ministerul Securitatii de Stat – denumirea KGB-ului din acea perioada). Iata de ce, dupa ce cordonul ombilical care lega Patriarhia Moscovei cu organizatia sa materna – Sectia a 4-a a Directiei a 5-a a KGB-ului - s-a rupt in anul 1991, Biserica Ortodoxa Rusa s-a dovedit a fi incapabila de o activitate bisericeasca independenta. S-au implinit cuvintele lui Hristos: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”. 

 

In anii 1947-48 biserica ortodoxa stalinista spera sa organizeze un Sinod Pan-Ortodox, la care, cu ajutorul MGB-ului omniprezent in umbra Patriarhului Moscovei, sa il propulseze pe acesta de pe pozitia a cincea pe care o ocupa pe primul loc, adica sa devina Patriarh Ecumenic. Atunci Moscova ar fi fost proclamata cea de-a Treia Roma, iar Iosif Stalin un nou Constantin cel Mare. Insa Dumnezeu nu a permis sa se intample o astfel de blasfemie cu crestinismul.

- va urma - 

- material preluat de pe blogul lui Monia Gugu

KONSTANTIN PREOBRAJENSKY - BISERICA SPIONILOR - „DOUA SECRETE ALE ARHIEPISCOPULUI MARK ARNDT”

În Anul 1979, arhiepiscopul Mark a fost arestat in timp ce trecea frontiera sovietica pentru introducerea literaturii antisovietice. Nimeni nu ştie în ce dată a fost. De asemenea nici cât timp KGB-ul l-a ţinut pe Mark, o zi sau câteva. În acea perioadă Mark era un activist al Uniunii Popular-Muncitoreşti (UPM) – pe timpuri o organizaţie de luptă alb-gardistă, ulterior împănată din plin cu agenţi KGB.

În prezent unii dintre emigranţii ruşi spun în felul următor:

– Dacă KGB-ul pur şi simplu l-a ameninţat pe arhiepiscopul Mark, şi l-au lăsat cu Dumnezeu în pace?

În calitate de locotenent colonel al KGB-ului, aşa ceva nu se putea întâmpla. Deoarece  pentru introducerea literaturii anti-sovietice nimerea sub incidenţa articolului 70 al CP al RSFSR „Agitaţie şi propagandă anti-sovietică”. Ele erau considerate a fi un delict deosebit de grav pentru care se dădea o condamnare la închisoare cu un termen îndelungat.

Şi apoi, ce ar fi raportat cekiştii care l-au arestat pe Mark?

Că l-au lăsat să plece? Şi unde este rezultatul concret, care este atât de apreciat în KGB? Sau, aşa cum se spune acolo, „reziduu uscat”?

Cekiştii puteau sa-l elibereze pe străinul ajuns în labele lor doar în schimbul unei promovări şi mai mari. Iar aceasta se acordă pentru racolarea unui străin. Ea este considerată cea mai mare realizare în munca unui cekist. Cariera sa este în ascensiune. Despre cum sa racolezi străinii, ajunşi în arest, se învăţa la Şcoala KGB-ului de la Minsk.

Este foarte uşor să abureşti un occidental naiv. Pentru aceasta sunt folosiţi anchetatorii „buni” şi cei „răi”. Ce-i drept, o astfel de tactică se folosea şi la „prelucrarea” oamenilor sovietici.

„Cel rău” spune aşa:

– Ei, acum te-am prins! Cred că ai citit „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţin. De atunci lagărele noastre s-au schimbat. Te închidem pentru vreo şapte ani şi vom ordona agenturii noastre dintre deţinuţi să te violeze în fiecare zi. Nu vei rezista nici măcar două luni!

Aici intră în discuţie anchetatorul „cel bun”:

– Vai, nu fi atât de crud cu prietenul nostru! Doar el va colabora, nu-i aşa?

Străinul speriat de moarte, care niciodată nu s-a ciocnit cu o astfel de atitudine, dă din cap cu resemnare. Şi aici anchetatorul cel bun îi bagă sub nas o foaie de hârtie:

– Scrie o recipisă: „Mă oblig să colaborez cu KGB-ul”, spune el cu o voce ce devine brusc dură.

Dacă străinul refuză, procedura poate continua o perioadă îndelungată de timp.

În anul 1979, eu eram deja locotenent major al KGB-ului şi îmi amintesc foarte bine acea vigilenţă pe care o avea KGB-ul faţă de introducerea în ţară a literaturii antisovietice. Contracararea fenomenului era sarcina nu numai a serviciului de contrainformaţii, care-i prindea pe cei ca Mark, dar si a serviciului de informaţii, care acţiona în străinătate.

KONSTANTIN PREOBRAJENSKY - „BISERICA SPIONILOR” - PATRIARHUL ALEKSII AL II-LEA A RECUNOSCUT COLABORAREA DINTRE PATRIARHIA MOSCOVEI SI KGB, DAR NU S-A CAIT

1. Recunoaşterea lui Aleksei al II-lea

Curios lucru: de ce episcopatul nostru este atât de încăpăţânat în a nu se căi de colaborarea cu KGB-ul? Doar acest lucru l-a făcut mitropolitul Hrisostom, şi nu i s-a întâmplat nimic, nimeni nu l-a demis. Atunci de ce tac ceilalţi? Mai înainte mă gândeam că din frică pentru noi demascări. Vei recunoaşte că ai lucrat pentru KGB, va mai apărea şi faptul că ai fost membru al PCUS. Cum va reacţiona la aceasta Biserica din afara graniţelor?

Da, elita conducătoare a Patriarhiei era membră a PCUS şi această circumstanţă până acum se ţine cu succes în secret. Se spune că primul comunist a fost patriarhul Pimen, un ofiţer superior al Armatei Roşii, care a intrat în partid pe front. Iar ofiţeri credincioşi nu puteau exista acolo, nici măcar nemembri de partid. Mai mult decât atât, cu toţii aveau obligaţia să combată religia. Ceea ce înseamnă că viitorul patriarh s-a lepădat de credinţă.

Lucrătorii cu funcţii înalte din cadrul CC al PCUS, care mi-au descoperit la timpul său acest secret, ca unui ofiţer de informaţii, practicau o astfel de glumă proastă. Acostând la vreun eveniment de la Kremlin sau la vreo conferinţă pentru drepturile omului pe un individ îmbrăcat în haine de episcop, ei îl loveau uşor pe umăr şi îl întrebau cu voce tare: „Spune, părinte, în ce buzunar al hainei porţi carnetul de partid?”. Arhiereul zâmbea confuz, dar nu spunea nimic: doar în jur cu toţii erau de-ai săi!...

Şi totuşi se tace din alt motiv. Cu multă vreme în urmă mi l-a povestit renumitul general Oleg Kalughin. În 1990 el a devenit deputat al Sovietului Suprem al URSS şi a fost primul care a început să demaşte agenţii în sutane.

Patriarhia s-a îngrijorat serios. Acolo nu se temeau de demascări nominale, ci de descoperirea principalului secret. Acela că Patriarhia a fost creată de Stalin în mod intenţionat, astfel încât să fie un vas comunicant al Liubiankăi, aşa cum se creau toate instituţiile sovietice. Nimeni nu s-a gândit să-i demaşte pe agenţii noştri KGB din MAE-ul nostru, unde toţi sunt agenţi. Dar dacă vei recunoaşte că acelaşi lucru este şi la Patriarhie, atunci unde mai sunt cele sfinte?

La scurt timp, generalul Kalughin a fost invitat la un prânz privat la patriarh, la care Alexiei II a spus următoarele:

– Păi, dumneavoastră tot aprofundaţi acest subiect? Da, noi am colaborat cu organele, şi eu în acelaşi timp. Însă a fost vorba despre lupta pentru pace, pentru dezarmare! Nu-i nimic rău in acest lucru!

Să prezinţi turnătoria pentru KGB drept o luptă pentru pace, la aceasta nu s-a gândit nimeni! Şi nici noi nu am avut noi o astfel de direcţie ca lupta pentru pace. Aceste cuvinte sunt doar nişte fleacuri propagandistice. În mod contrar, noi am luptat pentru război! Rezultatul activităţii noastre erau conflictele militare care izbucneau unul după altul – în Afganistan, Etiopia, Mozambic, Angola. Acest lucru a dus la dezvoltarea inimaginabilă a complexului militar-industrial, parte a căruia era serviciul de informaţii. Ţara nu a rezistat la o astfel de greutate şi URSS-ul s-a prăbuşit.

Alexei al II-lea a dat clar de înţeles că nu consideră turnătoria sa în favoarea KGB-ului drept ceva ruşinos şi nu are de gând să-i pară rău de aceasta. În mod contrar el este mândru de aceasta, aşa cum Putin se mândreşte acum cu activitatea sa în cadrul KGB-ului din perioada sovietică. Lipsa unei astfel de căinţe construieşte un pod pentru continuarea colaborării dintre Patriarhie şi KGB în zilele noastre. Şi de ce aristocratul de viţă nobilă Ridiger este atât de fidel puterii sovietice? Ce-i leagă atât de mult?

În anul îndepărtat acum, 1996, viaţa de jurnalist m-a adus la un miting comunist la Novocerkassk. În ţară se desfăşurau alegeri prezidenţiale şi Ziuganov era un adversar serios al lui Elţin. El a venit pentru susţinere în regiunea căzăcească, unde premergătorii săi din anii’20 au efectuat acţiunea de lichidare a cazăcimii şi asasinate în masă. Dar în prezent acolo sunt nişte stări de spirit puternic pro-comuniste.

La miting a luat cuvântul şi un preot în vârstă de la catedrala locală, părintele Vladimir. El de asemenea a făcut apel să se voteze pentru Ziuganov, ceea ce a provocat o uimire în rândul jurnaliştilor străini. Însă părintele Vladimir a declarat cu tărie:

– Pentru a ne face studiile la Seminar, eram chemaţi de pe front! Până în prezent suntem recunoscători Partidului Comunist pentru aceasta! Şi de aceea învăţământul în cadrul seminarului îl priveam drept o misiune de front. Aşa ne-am numit toată viaţa – comunişti nemembri de partid!

Dar ce departament avea dreptul să cheme oamenii de pe front, şi încă în anii critici ai războiului, când în armată erau adunaţi chiar şi bolnavii şi handicapaţii? Doar NKVD-ul. Şi acesta cui putea să-i dea acel privilegiu nemaiauzit, ce salva de la moarte? Doar unei agenturi credincioase şi verificate.

Stalin a creat Patriarhia cu mâinile Liubiankăi! Acest departament a devenit mama sa. Legătura genetică cu KGB-ul este de asemenea un semn de rudenie al Patriarhiei Moscovei, ca legătura Mişcării Albe cu Biserica din afara graniţelor.

Voronin i-a şters din randul ctitorilor pe ctitorii romani (Regele Mihai I si Patriarhul Miron Cristea) ai Manastirii Curchi, cautata, mai nou, de oficialitati iresponsabile ale statului roman

BLASFEMIE // La indicaţia comuniştilor, în timpul lucrărilor de restaurare, la Complexul monahal Curchi a dispărut pictura murală cu portretul Regelui Mihai I şi al patriarhului Miron Cristea, precum şi o inscripţie datând din perioada celui de-al doilea război mondial

Deşi în 2005 o comisie de experţi din cadrul UNESCO a remarcat importanţa restaurării picturilor murale din cadrul lăcaşelor sfinte de pe teritoriul complexului monastic Curchi, pornirile antiromâneşti ale fostului preşedinte comunist, Vladimir Voronin, s-au dovedit a fi mai puternice. Printre picturile distruse în perioada în care acesta patrona lucrările de restaurare, a fost şi fresca în care erau reprezentate portretele ultimilor ctitori ai catedralei Naşterea Maicii Domnului: Regele Mihai I şi patriarhul României Miron Cristea. Totodată, la indicaţia comuniştilor, în 2008, a fost distrusă inscripţia de deasupra uşii la intrarea în catedrală, o mărturie a evenimentelor produse pe teritoriul mănăstirii în timpul celui de-al doilea război mondial.

În inscripţia, care a supravieţuit perioadei sovietice, aflată deasupra intrării în catedrală se spunea: “Această sfântă biserică cu hramul Naşterea maicii Domnului ziditu-s-a în anul 1864, pe locul vechii biserici a monahului Ioan Curchi, ctitorul mănăstirii. Năvălind însă păgânii bolşevici în anul 1940 peste Basarabia, au pustiit mănăstirea şi au dat foc bisericii acesteia, dar milostivindu-se Dumnezeu, armatele româneşti, cu ajutorul sfintei cruci, gonit-au păgânătatea şi astfel biserica a fost înnoită pictându-se pe de-a-ntregul în zilele marelui rege Mihai I şi conducătorul statului fiind mareşalul Ion Antonescu, arhipăstor al Chişinăului Înalt Preasfinţitul Efrem Tighineanul, guvernator al Basarabiei centrale Olimp Stavrat, iar stareţ al Sfintei Mănăstiri Curchi, protosinghel Teofilact, anul 1943, septembrie 8”.

Acoperite cu vopsea neagră de sovietici

Potrivit slujitorilor bisericii, în timpul celui de-al doilea război mondial, ostaşii sovietici au dat foc bisericii, incendiu care a distrus pictura de pe pereţi. După un puternic bombardament, din cele patru clopotniţe ale catedralei s-au păstrat doar două. Pictura catedralei s-a făcut în 1943 cu ajutorul regelui Mihai I al României, care, înainte de devastarea din ‘40-’41, a vizitat în câteva rânduri mănăstirea. În 1943, la încheierea reparaţiei, are loc sfinţirea catedralei, tot de atunci datând şi picturile ce i-au imortalizat pe noii ctitori ai locaşului. Se zice că, la venirea Maiestăţii Sale, ţăranii din localităţile din preajmă au aşternut covoare pe tot drumul de la Orhei până la Curchi.

În perioada 1959 – 1992, atât timp cât aici s-a aflat spitalul republican de psihiatrie, chipul regelui şi al patriarhului care se aflau de o parte şi de alta a uşii de la intrarea în soborul mănăstirii, au fost vopsite, la indicaţia autorităţilor, cu vopsea neagră. Din 2002, Complexul Monastic Curchi a fost transmis în gestiunea Bisericii Ortodoxe din Moldova.

În dizgraţia lui Voronin

Preotul Onofrei, unul dintre ghizii de la Mănăstirea Curchi, ne spune că tencuiala cu vechile fresce a fost înlăturată în 2008, arhitectul Evgheni Smolin motivând starea avansată de degradare a acesteia. Inscripţia de pe placa de deasupra uşii era lizibilă şi în stare bună. Preotul ne spune că deşi slujitorii mănăstirii n-au protestat, au discutat aprins între ei acest subiect. „Valoarea şi importanţa istorică a picturilor murale şi a inscripţiei dispărute este incontestabilă. Chiar dacă lipsesc portretele celor doi ctitori noi continuăm să pomenim astăzi numele lor în discursul nostru adresat pelerinilor”, a spus el. Potrivit preotului, pe moment, pereţii bisericii sunt tencuiţi şi pregătiţi pentru a fi pictati. Dânsul nu cunoaşte care ar fi proiectul noii fresce murale.

„Picturile murale puteau fi restaurate”
Arhitectul Eugen Bâzgu, restaurator şi cercetător în cadrul Ministerului Culturii, a declarat pentru JURNAL că imaginile picturilor murale care îi reprezintă pe Regele Mihai I şi patriarhul Miron Cristea se păstrează în mai multe arhive şi ele mai pot fi reproduse. „Nu poţi lua dreptul de ctitor unei persoane, este un sacrilegiu. Problema legată de aceste picturi a apărut acum vreo doi ani, odată cu necesitatea consolidării edificiului catedralei. Personal, fiind angajat al Ministerului Culturii, am trimis o scrisoare stareţului mănăstirii în care permiteam consolidarea edificiului cu condiţia că vor fi păstrare picturile murale, care nu erau într-o stare atât de rea. Din punct de vedere tehnic, nu prezenta o problemă restaurarea acestora. Personal consider că pot fi şi trebuie reproduse picturile celor două mari personalităţi, ctitori ai acestei mănăstiri, pentru că reprezintă o parte importantă a istoriei noastre”, a mai spus expertul.

Mitropolia Moldovei tace
Solicitat de JURNAL, Sergiu Ciocanu, şeful Direcţiei Patrimoniu al Ministerului Culturii, ne-a spus la rândul său că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, Mitropolia Moldovei, responsabilă de administrarea complexului monastic, trebuie să coordoneze proiectul de reconstrucţie şi restaurare cu Ministerul Culturii.

Până în prezent însă nu au primit niciun document vizavi de picturile care vor fi efectuate aici. „Pot doar să vă spun că după ce a vizitat Complexul monastic Curchi, o comisie de experţi UNESCO, din care făceau parte şi pictori, au remarcat în raportul lor necesitatea păstrării acestor picturi şi au dat recomandări să fie restaurate”, a precizat el.

Amintim că reconstrucţia Mănăstirii Curchi a fost patronată de ex-preşedintele Vladimir Voronin, iar lucrările au fost efectuate de firma de construcţii Glorinal, firmă despre care presa a scris în repetate rânduri că ar aparţine lui Oleg Voronin, fiul fostului preşedinte comunist.

Svetlana Corobceanu

sursa: ziar.jurnal.md

foto: jurnal.md

Ce a cautat presedintele Senatului Romaniei, Mircea Geoana, la Chisinau? Misterul pelerinajului la manastiri din Basarabia, aflate sub jurisdictia Patriarhiei Moscovei. FOTO/INFO

La sfarsitul saptamanii trecute, Mircea Geoana, presedintele Senatului Romaniei, a fost la Chisinau, “intr-o vizita de lucru” de doua zile, 28 si 29 ianuarie. Pe langa acest rand, din care se deduce ca s-a intalnit cu majoritatea oficialilor din Republica de la Chisinau, nimic important nu s-a auzit despre vizita sa peste Prut. Si totusi, este vorba “al doilea om in stat” in vizita in “cel de-al doilea stat romanesc”! Ce-a cautat Geoana la Chisinau? Dincolo de faptul ca este locul in care salasluieste acum fostul sau aghiotant de campanie, Cozmin Gusa, ce il leaga pe Geoana de Basarabia, ca sa-si piarda doua zile din pretioasa sa viata? Mister total.

 

Daca ne uitam la aceasta vizita de complezenta constatam ca, practic, nu a ramas nimic in urma ei. Si totusi, nu-i adevarat! A ramas ceva: un botez. Un botez la care Geoana, singur-singurel (sotia avea o treaba: “a trebuit să plece în altă parte”), a nasit un finut “moldovan” in… Catedrala Mitropolitana din Chisinau. Desigur, toate bune si frumoase, mai putin faptul ca somptuoasa Catedrala in cauza apartine de facto Bisericii Ortodoxe Ruse prin filiala sa condusa de colonelul Vladimir Cantarean, Mitropolit al Chisinaului si “Intregii Moldove”. Slujba a fost tinuta de preotul Vadim Cheibaş, care e chiar secretar al Mitropoliei moscovite. Vocea mireanului de rand ne spune ca nu asta conteaza, ci sa fie pruncul sanatos. Adevarat, in ce priveste ultima parte, insa, cand vorbim de al doilea om in statul roman, noi credem ca ar trebui sa conteaze unde pune piciorul si la ce Mitropolie se inchina, mai ales cand se afla intr-o vizita oficiala, “de lucru”. In acel moment el reprezinta Romania si nu pe cetateanul Mircea Geoana de Dabuleni.

Integral la Ziaristi Online

Cum se explica noua amicitie dintre parintele Savatie Bastovoi si Mitropolitul Vladimir al “intregii Moldove”? Despre canonizarea mucenicilor romani din inchisori, “ortodoxia universala” in viziunea geopoliticii ortodoxe ruse si ortodoxia romaneasca din Basarabia. Alexandr Dughin, ideologul lui Putin, spune ca Moscova trebuie sa faca unirea Moldovei cu România în interesul Noii Rusii, sub flamurile ortodoxiei

Într-o emisiune a televiziunii Jurnal TV din Basarabia, părintele Savatie Baştovoi îl întreabă pe Mitropolitul-colonel Vladimir Cantarean despre canonizarea mucenicilor din închisorile comuniste. Mitropolitul îngaimă ceva despre amânarea canonizării acestora, chipurile din cauza blocării dosarelor de către SIS (serviciul de informaţii al Republicii Moldova, fondat de bunul său prieten Valeriu Pasat, alături de care a pornit campania de introducere în şcoli a unui manual de religie, care se deschide cu capitolul ”Rusia – Patria noastră”). Brusc, tovarăşul comuniştilor rusofili Smirnov şi Voronin devine avocatul canonizării Sfântului închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu. Daca Biserica Ortodoxă Română nu-l canonizează, spune acesta, Mitropolia Moldovei (alta decât Mitropolia românească a Basarabiei) îl va propune spre canonizare Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, din a cărui jurisdicţie canonică face parte.

Întârzierea nejustificată a canonizării mucenicilor din închisorile comuniste de  către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi face pe "serghianişti" să preia iniţiativa, ceea ce poate duce la grave tulburări în rândul ortodocşilor români, în special a celor moldoveni, atât din stânga cât şi din dreapta Prutului. Totul, în folosul Rusiei! Sub steagul ortodoxiei, românilor li pregăteşte ceva! Valeriu Gafencu a fost român, nu “moldovean” sau rus, iar tatăl său a fost omorât de către ruşi. “Vestea bună” venită prin intermediul celor doi reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei este o ofensă adusă ortodocşilor români. Este doar o operaţiune de spălare a imaginii bolşevice a Mitropoliei Moldovei, independentă de România, creată de către conducătorii sovietici cu scopul mancurtizării românilor basarabeni. A veni astăzi şi a vorbi despre canonizarea preoţilor şi mirenilor români din Basarabia ni se pare, în acest context, o neruşinare. 

Pentru a înţelege mai bine jocul Moscovei în Repubica Moldova şi în România o să cităm un fragment semnificativ din lucrarea Bazele geopoliticii, scrisă de Alexandr Dughin, ideologul Noii Rusii. Sperăm ca publicarea acestui text să ridice vălul de pe ochii unor români ortodocşi bine-intenţionaţi, dar mai puţin familiarizaţi cu geopolitica ortodoxiei ruse, dominată în continuare de imperialismul mesianic slav şi de ideea că Moscova este a Treia Romă. A înota în oceanul acesta slav, renunţând la identitatea, şi în acelaşi timp unicitatea, de popor latin ortodox (aşa cum ne arată Părintele Dumitru Stăniloae), ar duce la pieirea noastră ca neam. Studiind istoria relaţiilor noastre bisericeşti, se observă că nu este prima oară în istorie când imperialismul rus îmbracă haina ortodoxiei. Învăţătorii neamului românesc, în mod special strălucita generaţie interbelică, au ştiut să răspundă adecvat provocărilor ruseşti. Din păcate, puţini dintre teologii noştri de astăzi conştientizează adevărat miză a luptei care se duce astăzi, parcă mai abitir ca niciodată, în Basarabia. A bagă capul în nisip, ca struţul, nu duce la dispariţia vrăjmaşului. Iar a nega interesul Rusiei imperiale pentru Basarabia şi agresiunea sa împotriva Bisericii Ortodoxe Române este o dovadă de infantilism şi înşelare drăcească. Ni s-a părut că părintele Savatie înţelege aceste lucruri. Chiar dacă aveam rezervele noastre, ţinând cont de atacurile sale la adresa lui Eminescu, care rămâne un ”turnesol” pentru români, sau de postura de apărător al homosexualilor, pe care a etalat-o într-o conferinţă publică susţinută acum câţiva ani la Braşov, după tunderea sa în monahism. Dar am zis că fiecare om are dreptul să se schimbe, fiindcă noi, creştinii, credem în metanoia. 

Ne-a bucurat, în mod deosebit, atitudinea mărturisitoare a părintelui Savatie împotriva comunismului. Iată ce scria tânărul şi talentatul monah: ” ... orice creştin care a votat comuniştii este anatema de la Hristos şi poate fi reprimit în Biserică doar prin pocăinţă publică, repetîndu-i-se taina mirungerii, ca unuia ce s-a abătut în cea mai cumplită erezie – ateismul cu tot arsenalul său marxisto-darwinist – şi s-a făcut vinovat de cel mai cumplit păcat: dărîmarea sfintelor altare şi uciderea slujitorilor lui Dumnezeu şi a oamenilor nevinovaţi”. Să se fi pocăit public vlădica Vladimir, care este asemeni lui popa Burducea, când cu steaua, când cu crucea, şi noi nu ştim, ori părintele Savatie o fi renunţat la poziţiile sale? 

Surprinde faptul că părintele Savatie Baştovoi, care se bucură de aprecierea unei părţi a ortodocşilor români, este mijlocitorul unui astfel de demers de spălare publică a Mitropolitului-colonel. Cel pe care, în timpul manifestaţiilor tinerilor anticomunişti, îl implora creştineşte să intervină pentru stoparea torturii îndreptate de autorităţile comuniste împotriva acestora. Atunci, Mitropolitul nu auzea. Între timp, a devenit mai receptiv. Dacă-i ordin, cu plăcere!

După curajoasele atitudini anti-Vlamir şi anti-Kirill, după avertismentul său că „pentru Rusia Ortodoxia este unica soluţie de a menţine controlul asupra vechilor teritorii a (sic!) URSS” şi că, din nou, „credinţa este transformată în unealtă de propagandă a imperialismului rusesc”, începusem să ne întrebăm ce îl mai leagă pe monahul Savatie de Patriarhia Moscovei. Nu ştim ce presiuni s-au făcut asupra Sfinţiei Sale, dar sunt creştini care au fost derutaţi de frăţia sa cu Mitropolitul Vladimir. Părintele Savatie nu poate fi suspectat de naivitate sau că n-ar şti de ”ortodoxia universală” pe care ne-o va aduce Rusia, in persoana patriarhului Kirill (vezi mai jos un film postat de acelaşi părinte acum ceva vreme). Şi nici nu-i confundă pe Sfinţii Serafim de Sarov şi Ioan de Kronstadt cu Patriarhul Kirill sau cu Mitropolitul Vladimir. E, cu siguranţă, conştient de ura pe care ierarhii ruşi KGB-işti (vezi pe blogul său extrase din Raportul oficial redactat de deputatul poporului Ponomariov, preşedintele Comisiei pentru Situaţiile de Urgenţă de pe lângă Prezidiumul Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse, care menţionează numele ierarhilor ruşi, colaboratori ai KGB) o nutresc faţă de Biserica Ortodoxă Română. Ce-l mână atunci în luptă?

Un mare duhovnic al ortodoxiei româneşti, Părintele Arsenie Papacioc, vizitat de Părintele Savatie, îi pune în mod repetat o întrebare: Eşti român, părinte? Mărturisesc că oricât am căutat prin scrierile părintelui Savatie, n-am reuşit a afla răspunsul la această întrebare. Într-un singur loc, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Vladimir, monahul din Basarabia vorbeşte despre dragostea pentru poporul său, fără a ne lămuri dacă este „moldovean” sau român. Dar, nu-i aşa, şi tăcerea este un răspuns. (Florin Palas)  

- fragment din cartea “Bazele geopoliticii" lui Alexandr Dughin, semnalat de blogul “Biblioteca lui Monia Gugu”

Partea a V-a - “Geopolitica internă a Rusiei”

Capitolul 5.7

“România şi Moldova – integrare – sub ce semn?”

România şi Moldova reprezintă două părţi ale unei singuri regiuni geopolitice, populate de un singur etnos ortodox – urmaşi ai dacilor, care vorbesc o limbă din grupul latin şi care în mare parte au acumulat elemente slave care le-au înconjurat – culturale, lingvistice şi rasiale. Din punctul de vedere geopolitic integrarea României şi a Moldovei este inevitabilă, însă cu toate acestea Moscova trebuie să tindă să efectueze această unire în scopurile sale, pentru a include acest spaţiu în zona controlului său strategic direct. Cultura României reprezintă în totalitatea sa un model ortodox tipic, care leagă direct aceste pământuri cu Eurasia. Unicul obstacol pentru efectuarea integrării acestor pământuri în Rusia reprezintă factorul lingvistic şi apropierea geopolitică de regiunile catolice. În afară de aceasta, în vestul României în Banat există un procent important al ungurilor-catolici şi ai românilor uniaţi.

Prin România şi Ucraina Centrală trece fâşia neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care leagă pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani. În interesele Eurasiei este să transforme această regiune într-o regiune strategică unită - de facto într-o singură ţară. Acest lucru se cere de la Moscova, anume ca ea să devină iniţiatorul integrării moldo-române, semnul căreia trebuie să fie de la bun început ca ortodox şi eurasiatic. Totodată în cadrul acesteia este important ca enclava ortodoxă română să fie înconjutară dinspre est şi vest de popoare slave ortodoxe – ucraineni şi sârbi - asigurând în acest mod integrarea teritorială neîntreruptă, întemeiată nu atât pe caracter etnic, cât pe cel confesional şi de înrudire culturală. Totodată un astfel de “bloc ortodox” de la Nistru până la Muntenegru, în centrul căruia trebuie să se afle România, trebuie să se formeze în colaborare cu Berlinul, căruia i se oferă partea mai vestică a Europei Centrale din Prusia, prin Cehia şi Slovacia, către Ungaria şi Austria, iar mai departe spre Horvatia, adică spre Adriatica. Dacă adăugăm la aceasta şi proeminenţa estică a Poloniei şi a Prusiei Orientale, care rămâne la Germania mai la nord, atunci evident că, continuarea Rusiei în vest în regiunea balcanică va fi una logică şi acceptabilă, fără a încălca echilibrul geopolitic al Europei de Mijloc, care din punct de vedere geopolitic aparţine sferei de influenţă a Germaniei.

 

Vezi şi Ce a uitat Savatie Bastovoi sa ne spuna din emisiunea sa de PR pentru superiorul sau, colonelul Vladimir Cantarean “al intregii Moldove”. Atacul Rusiei la adresa Romaniei, pe linie bisericeasca. TRANSCRIPT