Patriarhia stalinista il proslavea pe nasul sau bolsevic mai ceva decat pe sfinti. Iata cum isi descriu impresiile de pe urma intalnirii pe care au avut-o cu I.Stalin, in data de 10 aprilie 1945, patriarhul Aleksii I si mitropolitul Nikolai: “Cuprinsi de fericire sa ne vedem fata-n fata cu cel al carui nume cu dragoste este pronuntat, nu numai in fiecare colt al tarii noastre, dar si in toate tarile iubitoare de pace si libertate, am exprimat lui Iosif Vissarionovici recunostinta noastra... Discutia a fost o discutie absolut libera, ca intre parinte si copii”. – Parinte si copii! Ce poate fi mai evident decat o astfel de autodemascare a Patriarhiei?
In anul 1947, cu ocazia sarbatoririi a 800 de ani de la intemeierea Moscovei, patriarhul Aleksii I porunceste ca organizatia religioasa pe care o are in grija sa “se roage cu sarguinta, in toata biserica, in toata Rusia, pentru stat, victoria, pacea, sanatatea si mantuirea... tuturor conducatorilor viteji ai tarii noastre, in frunte cu Marele Lider intelept, ce conduce neabatut Patria noastra pe drumul sfant din vechime al puterii, maririi si slavei”.
Moartea intemeietorului Bisericii Ortodoxe Ruse, Generalisimul I.V.Stalin (in anul 1953) a reprezentat o lovitura puternica pentru fiii sai duhovnicesti – patriarhul Aleksii (Simansky), cu aghiotantii sai. Au tinut un doliu indelungat. Sa-ti pomenesti zeitatea ca pe “robul lui Dumnezeu Iosif” (formula standard a pomenirii bisericesti) a parut umilitoare. De aceea, la slujba de pomenire decedatul era pomenit ca “Generalisimusul Iosif”. In discursul tinnut inaintea inceperii slujbei Aleksii I binevestea: “A murit Marele Conducator al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin. S-a desfiintat o mare putere, una sociala: o forta in care poporul nostru simtea forta proprie, de care se conducea in activitatile si intreprinderile sale creatoare, cu care se consola pe parcursul multor ani. Nu exista un domeniu, in care nu ar fi patruns privirea profunda a marelui Conducator ... Nici o problema, cu care ne-am adresat lui, nu a fost refuzata de acesta, el satisfacea toate rugamintile noastre. Pentru noi memoria lui este eterna...”.
Chiar si in timpurile hruschioviste, cand PCUS, la congresele XX si XXII, “a marturisit pacatul cultului personalitatii”, ierarhii sovietici au ramas credinciosi memoriei eterne a Parintelui lor – “Marele Conducator”. “Slujitorii cultului” raman fideli “cultului” Parintelui-Fondator duhovnicesc pana in zilele noastre. Din numele Patriarhiei Moscovei nu a rasunat niciodata un cuvant de pocainta pentru cele mai rusinoase pagini ale trecutului.
- material preluat de pe blogul lui Monia Gugu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu