Martiriul membrilor familiei unui preot din Siria

„M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Jurnalistul Raymond Ibrahim a postat pe 15 decembrie, pe un cunoscut canal de socializare, un fapt ce ne duce cu gândul la primele trei secole creştine – la sângeroasa perioadă a persecuţiilor împotriva creştinilor. Parcă nu s-a schimbat nimic. Dacă alăturăm descrierea actului martiric al preotului Montanus şi al soţiei sale, Maxima, care au trăit pe teritoriul ţării noastre, la sfârşitul secolului al III-lea şi destinul tragic al unui preot din lumea arabă, din anul 2013, nu prea găsim diferenţe.
La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.
Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.
Ieri, 19 decembrie, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.
Trei băieţi şi o fetiţă. O familie împlinită... Ce puteau să îşi mai dorească? Sănătate de la Dumnezeu şi putere de muncă. Erau într-o situaţie în care ne găsim majoritatea dintre noi. Şi, parcă deodată, totul se întoarce cu susul în jos. Tot sensul vieţii, toată nădejdea, toată dragostea şi fericirea, tot viitorul devine însângerat, pe podea…
Nebunie este răspunsul acestui preot! Dar, gândul ne duce la biblicul Iov, la domnul nostru Constantin Brâncoveanu şi familia sa, la atâtea şi atâtea familii care şi-au văzut copiii trimişi în lagărele de muncă. La Siberia comunistă, la mamele care şi-au văzut fii, în anul 1989, sub ploaia de gloanţe, la Însuşi Dumnezeu, care Şi-a văzut propriul Fiu pe Cruce, însângerat, nevinovat fiind…
Părintele acesta, lângă familia sa, este icoana lui Dumnezeu… „prin a cărui rană, noi toţi ne-am vindecat”!

Nicolae Pintilie

Sursa: Doxologia 

PARINTELE ARSENIE BOCA - PRIBEGIA COPILULUI

Intre ai Săi a venit, dar ai Săi II aşteptau cu mâna pe sabie.

Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama".

Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.

Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului" în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou" ce are să facă.

„Îngerul Domnului" era îngerul Pruncului, îngerul Omului.

Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.

Îngerul fiind o făptură de gând, - şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.

Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte.

Ei sunt păzitorii - în limitele libertăţii omeneşti -, ai darurilor mântuirii.

Bătrânul Iosif avea acum motive temeinice să creadă prevestirii îngereşti. Drept aceea, în aceeaşi noapte pregăteşte caravana pribegiei Fugarului Iisus. Aurul Magilor era foarte bine venit.

Călătorie foarte lungă, prin deşerturi, printre fiare şi tâlhari, în ţară necunoscută: fugă, nu călătorie; răspundere de soarta mântuirii omului:
n-o puteau face decât primii mari credincioşi ai Copilului, sfânta Sa Mamă şi dreptul Iosif.

Copilul fugar ! Dar dus în braţe !

*

Astăzi Irod s-a multiplicat: mai nu e familie în care Irod să nu-şi ucidă copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă cu viaţă !

*

Irod, „stârpitura deşertului" - căci nu era iudeu Idumeul - îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii cu ea, de teama ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un criminal care îşi temea domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a întâmplat să scape.

Irod însă n-a scăpat de blestemele mamelor celor 14.000 de copii omorâţi. Şi blestemele motivate se prind. Astfel despre Irod se ştie că la trei ani după Naşterea lui Iisus, a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi împrăştiind o putoare pe care nimeni n-o putea suferi. A încercat să se şi sinucidă; dar trebuia să fie osânda lui model pentru toată omenirea de pedeapsă dumnezeiască, pentru aşa mari fărădelegi.

Arhelau, urmaşul său în partea Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care, la anul şase după Hristos îl exilează în Galia şi ţara i-o anexează Siriei. în timpul domniei lui Arhelau fugarii se întorc, după vestire îngerească, însă nu în Iudeia, ci în Nazaretul Galileii.

Evanghelistul Matei care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de-a le dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile, până şi cele de amănunte. - E impresionant câtă Scriptură ştia vameşul acesta. - Astfel nu e trecută cu vederea proorocia Ieremiei despre plângerea şi tânguirea din Rama; nu e scăpată din vedere chemarea Fugarului din Egipt şi nici aşezarea sfintei Familii în Nazaret.

Grija evanghelistului de-a dovedi Providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu de om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii spre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugari, sub călăuza unui înger.

Călăuza idealului, pentru care şi Iisus a fost fugar.

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa.

Prislop.26.XII.49.