Marturisitorul Nicolae PURCAREA: “Slujba Invierii te facea sa evadezi din cadrul stramt al inchisorii!”.

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?

- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?

- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Profesorul Radu Ciuceanu, martor la uciderea studentului-martir Corneliu Niţă de către Eugen Ţurcanu . “Prea mult întuneric, Doamne!”

Profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului National pentru Studiul Totalitarismului (INST), membru al rezistentei armate anticomuniste si fost detinut politic cu 15 ani de inchisoare executati, a implinit, azi, 86 de ani, aflam din presa online. Radu Ciuceanu, unul dintre putinii supravietuitori ramasi ai Experimentului Pitesti, si-a lansat recent un nou volum din memoriile sale, intitulate “Prea mult intuneric, Doamne!“. Redam din acesta marturia impresionanta a uciderii studentului-martir Corneliu Nita.

Cornel Niţă

(31 mai 1927 – 28 Februarie 1950)

Treceau zilele nebune, ca şi cum ar fi fost înşiruite pe un mosor care nu se mai oprea. Odinioară aveam câteva repere sigure, precum năierii pe întinsul apelor, o stea polară combinată cu Carul mic sau cu cel mare, cu un Luceafăr sau mai ştiu eu ce stele din diadema galaxiei noastre.
Acum pierdusem nu numai ritmul unei zile marcate de o deschidere sonoră, de un număr, de tărşâitul unui hârdoi, de scoaterea în pas alergător pentru nevoile fizice, dar, ceea ce mi se părea cel mai grav şi ameninţător pentru psihicul meu, era absenţa alternanţei între zi şi noapte. Mă simţeam cufundat într-o noapte permanentă, însă cu un întuneric străveziu, de unde puteam să văd, ca pe nişte năluci, trupurile camarazilor mei, nemişcate, în poziţie de veghe şi meditaţie – după cum li se ordonase, spre a ne aduce aminte de blestemăţiile părinţilor noştri, îmbinate cu fapte şi nelegiuiri pe care nu avusesem curajul să le mărturisim la anchetă!!
În dimineaţa aceea nimic nu părea să se fi schimbat în atmosfera camerei 4 Spital. Nu ne mai surprindea faptul că Ţurcanu Eugen lipsise peste noapte. Sau poate s-o fi întors, cum obişnuia, din periplul său penitenciar să se odihnească o oră-două şi o fi plecat odată cu săvârşirea numărului.
Luase fiinţă un petit comitet, compus din cei mai zeloşi locotenenţi ai săi: Alexandru Popa, Mihai Livinschi, Maximilian Sobolevschi, Alexandru Mărtinuş şi alţi năvrapi care intrau în funcţie automat în lipsa domnului Ţurcanu.
Cu timpul, începusem să mă obişnuiesc şi nu mai dădeam importanţă demascărilor de orice fel: interioare, exterioare, toate având acelaşi sfârşit şi consecinţe. Indiferent dacă ajungeai să declari că părinţii tăi fuseseră depravaţi – asta însemna o mamă curvă şi un tată alcoolic şi sabotor – şi fraţii şi surorile fugiseră de-acasă, nemaisuportând atmosfera, judecata şi, mai ales, sancţiunea erau aceleaşi. Și, după cum ţi-era norocul, puteai să pici pe labele de urangutan ale lui Vasile Puşcaşu sau să capeţi o porţie bună de ciomăgeală de la Leonard Gebac, Livinschi sau Aristotel Popescu, zis Aligo.
Nu-mi făceam prea multe iluzii asupra succesului obţinut la prima confruntare cu domnul Eugen şi impresia pe care a produs-o demascarea mea interioară. Fusese doar un episod cu sfârşit fericit pe care Ţurcanu, dacă îl mai păstra în memorie, l-ar fi putut continua cu uşurinţă… şi în mod contondent.
Plantonul din faţa mea, un sucevean cu ochi blajini, minune mare, mi se părea absent mai tot timpul. Avea însă grijă, atunci când se apropia câte unul din conducere, să pară vigilent, cu ochii pe noi şi cu sudalma pe buze. Îl lăsam să doarmă cu ochii deschişi şi mă bucuram şi eu de o relaxare pe care mi-o îngăduia paznicul cu puţin zel.
Se făcuse lumină afară şi cred că soarele, pe bolta sa, arunca raze domoale pe crusta zăpezii, când capo di tutti capi, Ţurcanu, a intrat vijelios şi ne-a anunţat:
− Bandiţilor, mişcaţi-vă! Uitaţi-vă unul la altul şi vedeţi dacă mai aveţi borş pe faţă… că vă văd cam spoiţi! Pe urmă, după ce v-aţi dres la faţă, aranjaţi-vă hainele că n-oţi vrea să vi le dau eu la călcat. Care dintre voi e mai pocit să stea în spate!! Şi să nu aud cumva pe vreunul că plânge sau se plânge la cei care vor veni acum. Aţi înţeles, bandiţilor? Executarea!!
Cu gesturi tremurânde şi folosind scuipat ne-am şters unii pe alţii pe faţă, pe mâini, pe ochi.
− Ia zâmbeşte, mă, Călinescule, nu face pe mortul viu!! Hai, Plapşa, că eşti cât un taure, fii mai vioi! Fii vesel! Gândiţi-vă toţi că libertatea pe care o cerem partidului trebuie s-o dovedim zi de zi, ceas de ceas, prin sinceritate şi lepădarea de trecut. Bă, bandiţilor, astăzi dăm un examen. Toţi de aici, cu mine în frunte! Poate de el depinde cât om mai sta pe aici. Ultimele cuvinte le rostise parcă pentru sine.
Ne-a trecut pe urmă în revistă. Cinic, recomanda lui Sebeşan să stea în rândul doi şi dacă este întrebat de ce are capul aşa de mare să spună că are o infecţie pe care o tratează la infirmerie. Lui Iosif I. Iosif i-a zis:
− Bă, banditule, întoarce capul la stânga să nu se vadă că ai bucile obrazului negre.
Auzeam din depărtare cum se deschideau şi se închideau uşile pe celular. După ritmul lor, inspectorii păreau grăbiţi. I-am auzit când s-au oprit în faţa camerei 4 Spital. Au şuşotit ceva imperceptibil. Cred că şi-au împărţit rolurile pentru laborator. Au intrat trei şi la uşă rămăseseră alţi trei. Înăuntru, ticăloasa gazdă, comandantul Alexandru Dumitrescu, însoţit de un bărbat la vreo cincizeci şi ceva de ani, solid, care a început să se uite la noi cu ochi ce respirau satisfacţia. Celălalt, mai în vârstă, mai scund şi uscăţiv, a mers către masa neagră din centru şi discret i-a şoptit ceva directorului care, cu glas molcom, a întrebat:
− Are cineva ceva de zis?
Întrebarea mi s-a părut stupidă şi formală. Dumitrescu ne bătuse zdravăn în ziua de Crăciun şi încă o dată în ianuarie, cu două-trei săptămâni în urmă, cu aceeaşi sălbăticie, până îl trecuseră sudorile, iar acum, feciorelnic, dar cu o vădită îngrijorare, ne invita să ne prezentăm doleanţele! Toţi trei au aruncat ca la comandă, ca nişte actori, o privire semicirculară circumspectă. Noi însă, am tăcut şi cel mult ne-am plecat ochii în jos, provocator. Eu cel puţin asta am făcut. Pe tăcute, s-a înfiripat o discuţie între cei trei. Căpitanul parcă le făcea o prezentare şi de câteva ori şi-a îndreptat privirile către Ţurcanu, care stătea smirnă şi cu ochii pe ei. A urmat parcă o încheiere concluzivă:
− Ee, dacă aşa stau lucrurile şi v-aţi liniştit, e… bine. S-au întors şi au păşit agale spre uşă.
Glasul subţire al celui pe care l-am descoperit ulterior i-a surprins pe cei trei în cadrul uşii.
− Domnilor inspectori, mă numesc Cornel Niţă, sunt condamnat la trei ani şi sunt la jumătatea pedepsei. Permiteţi-mi să vă aduc la cunoştinţă fapte pe care camarazii mei de puşcărie nu îndrăznesc să vi le comunice. Am fost condamnat şi mi-am pierdut libertatea, dar nu sunt condamnat să-mi pierd şi viaţa! Acest lucru se petrece aici, la Piteşti, sub ochii domnului comandant. Uitaţi-vă la camarazii mei şi veţi vedea cât de cumplit am fost bătuţi toţi, fără excepţie. S-au rupt mâini și s-au frânt coaste cu o sălbăticie fără margini.
M-am uitat către cel care cutezase să le spună călăilor ce se petrecea cu noi. Inima începuse să-mi bată cu putere şi-mi venea să-i strig acestui tânăr curajos că se expune degeaba. Cornel Niţă, un puşti de nouăsprezece-douăzeci de ani, de prin părţile Moldovei, cu ochii mari, visători, a mai încercat să continue, dar fraza i-a fost tăiată de o înjurătură ţâşnită de pe buzele individului în vârstă.
− Bandiţilor, f…’tu-vă mamele voastre, să vă intre în cap la toţi că, pentru ce aţi făcut voi, aţi merita să vă împuşcăm fără milă ca pe nişte câini turbaţi.
− Pentru ce am făcut am luat o pedeapsă, domnule inspector!… a îndrăznit Niţă să-i replice. Individul era deja întors cu spatele şi depăşise uşa. Cuvintele au rămas în aer.
În pragul uşii, înainte de a se închide, l-am văzut pe comandantul Dumitrescu făcându-i semn discret lui Ţurcanu că totul a ieşit bine! Criminalii de sus erau mulţumiţi de ucenicii lor. Zgomotul ivărelor trase a continuat, dar din ce în ce mai rar, semn că vizita avusese un scop: testarea rezultatelor de la camera 4 Spital, unde peste o sută douăzeci de deţinuţi politici studenţi fuseseră supuşi unor torturi ce sporeau de la o zi la alta în intensitate şi victime.
După prânzul pe care l-am înghiţit porceşte, fără lingură şi cu mâinile la spate, a urmat ceea ce am considerat a fi o judecată. E drept, o judecată sui generis, completul având numai un preşedinte care, evident, a fost Ţurcanu şi care îndeplinea şi funcţia de procuror; avocatul era absent, întrucât inculpatul nu l-a solicitat!
Rechizitorul procurorului a fost presărat de toate organele genitale personale şi familiale, asta pentru a crea atmosferă.
− Nu v-am spus eu vouă, a zis Ţurcanu cu glas domol, că nu aveţi voie nici unul să ieşiţi în faţa inspectorilor? Nici să vă plângeţi, nici să ne lăudaţi? A rânjit şi a completat: Nu v-am spus eu, că au venit să ne vadă dacă ne-am schimbat opiniile, credinţele, dacă am înţeles în fine cât rău am făcut partidului şi clasei muncitoare de afară prin comportamentul nostru? Dar voi, bandiţilor, nu aţi înţeles lucrul ăsta! Şi aţi vrut să mă loviţi pe mine! Ceea ce a spus nenorocitul ăsta e adevărat şi ştiţi prea bine. Dar eu, şi alţii ca mine – îi aveţi în faţa ochilor – vrem să convingem partidul că poate mai suntem de folos. Şi în loc să putrezim aici ani de zile, să ne gândim la răul pe care l-am făcut şi mai ales la ceea ce am lăsat afară, la ceea ce nu am declarat organelor Securităţii. V-am spus de atâtea ori că a venit momentul când nu mai aveţi cale de întors şi va trebui fiecare dintre voi să-şi facă de-mas-ca-rea. Şi nimeni să nu-şi închipuie că ar putea să o ocolească şi mai ales să ne înşele spunând sau scriind scorneli.
Ţurcanu – începusem să-l cunosc – era decis să dea un exemplu. Îl vedeam după cum îşi încorda muşchii, după cum îşi rotea ochii furioşi spre noi şi-şi agita pumnii în sus.
− Paştele mamii voastre! V-arăt eu vouă acuma ce păţeşte cel care îmi calcă ordinele şi-şi bate joc de mine. A răcnit cu o nuanţă de paternitate: Ia vino la mine aici, Corneluş, în faţă, să te judec!
L-am observat cu atenţie şi după cum îi erau încordaţi maseterii feţei, momentul declanşării represaliilor era iminent.
− Ce credeai tu, că domnii inspectori o să te asculte pe tine şi o să mă pedepsească pe mine? Pe mine, care vreau să vă aduc pe calea cea bună? Ia dezbracă-te tu în pielea goală, aşa cum te-a făcut mă-ta!
Ţurcanu se automonta:
− Ce-ai vrut, mă, ce-ai vrut?! Nenorocitule, crucea mă-tii… Sau ai crezut, dobitocule, că ai să-mi iei locul? Nu l-ai văzut pe director că mi-a dat dreptate?
Nu puteam zări chipul lui Cornel. Cred că din priviri îl înfrunta pe Ţurcanu. N-a scos niciun cuvânt, decât un geamăt prelung atunci când bestia l-a lovit drept în moalele capului.
Execuţia lui Cornel Niţă s-a consumat în mai puţin de cinci minute. Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul firav, într-o dezlănţuire de fiară. La loviturile în burtă, care erau specialitatea lui Ţurcanu, Cornel Niţă era deja pe ciment. Pocnetele oaselor alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a zdrobit cu o mişcare rapidă şi frontală tâmpla s-a auzit un pârâit de oase asemănător cu dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur şi simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese în bucăţi, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă demoniacă: Ţurcanu parcă a încremenit într-o privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să surprind pe faţa lui o reacţie de groază pentru ceea ce săvârşise. Nimic din toate acestea! Părea că nu înregistrează crima; era chiar calm şi numai ochii îi erau injectaţi. Mişcările execuţiei victimei nu ieşiseră din şablonul său bestiar, căruia îi găsise însă acum o neagră încununare. Sfârşitul însă fusese provocat şi îl așeza în rândurile călăilor autentici ai lagărelor bolşevice sau naziste.
Agonia lui Cornel Niţă a fost scurtă pe cimentul inundat de sânge. Poate câteva minute. Un horcăit scurt, ca o uşurare, a punctat ieşirea din puţina lui viaţă. Cu mişcări automate, nebunul s-a dus la uşă, a bătut puternic în geamurile galbene şi în prag a apărut un miliţian de statură potrivită – cred că era sergentul major Dina –, căruia Ţurcanu i-a şopotit ceva la ureche. Peste un minut, două, o pătură a fost aruncată în interior. Ţurcanu, împreună cu Livinschi şi Puşcaşu sau Sobolevschi – oricum am reţinut că au fost trei – l-au înfăşurat în pătura de cai. L-au târât apoi pe culoar. Cornel Niţă lăsase o logodnică, studentă şi ea, şi o familie iubitoare!
Am şoptit în gând o rugăciune şi l-am urmărit cu coada ochiului pe Ţurcanu. S-a întors cu acelaşi pas precipitat, aruncând o privire circulară în care parcă intram noi toţi ca viitoare victime. Şi-a luat locul pe patul cu saltea − el o avea! – şi timp de aproape un ceas a stat absent, într-o cameră în care orice zgomot se stinsese şi nimeni nu mai îndrăznea să facă vreo mişcare. Iar eu aveam toate motivele să mă simt ca într-un cavou.
În liniştea funebră ce a urmat – în care am certitudinea că majoritatea studenţilor torturaţi îl purtau în gând şi în inimă pe tânărul nostru camarad asasinat sub ochii noștri – m-am străduit să judec la rece cele petrecute şi cele ce pot urma. Vizita fusese premeditată, categoric, la nivel instituţional, dar Dumitrescu şi ai lui aflaseră în ultima clipă că vor fi inspectaţi, de unde şi toată forfota ce precedase intrarea delegaţiei pe celular.
A doua concluzie pe care o puteam trage, după zgomotul ivărelor deschise şi închise, era că nu toate celulele fuseseră călcate, iar a noastră, faimoasa cameră 4 Spital, se număra printre primele.
Ieşirea lui Cornel Niţă din rând, privită sub aspect administrativ, nu depăşea normalul unui regulament al penitenciarelor, cel mult în măsura în care raportul se adresa unei autorităţi sosite în control. De zeci de ori, în penitenciarul din Craiova, avusesem prilejul să mă consider ieşit la raport şi să aduc la cunoştinţă, chiar în faţa directorului, neajunsurile administraţiei sale ori, mai bine zis, încălcările abuzive ale regulamentului!
Cuvintele sale nu depăşiseră cu nimic posibilitatea oricărui deţinut cu mandat de execuţie să se adreseze decent organelor de control. Ceea ce se petrecuse cu noi, în Ajunul Crăciunului, era o flagrantă încălcare a regulamentului interior, ca să nu mai pomenesc de cel general, care presupunea obligaţia să primim vizita procurorului de serviciu al parchetului cel puţin o dată pe lună. Or, nimic din cele de mai sus nu se petrecea, ci tocmai inversul: bătaia şi tortura din noaptea de 24 spre 25, continuarea de a doua zi şi, fapt foarte grav, participarea directă, deschisă a administraţiei penitenciarului în pedepsirea unei culpe deja sancţionate prin sentinţa de condamnare. Pentru Cornel Niţă şi pentru noi toţi, deţinuţii politici de la Piteşti, indiferent dacă unii mai aveau câteva luni de temniţă sau ani mulţi, bătaia sălbatică de-a lungul a zeci de ore însemna mai mult decât o răzbunare pentru fapte de indisciplină născocite; era o încercare de distrugere şi eliminare fizică a sute şi sute de studenţi aflaţi în penitenciarul Piteşti.
Răspunsul primit de la inspectori a fost pe de-a-ntregul uluitor. Supus unei analize, el demonstra două realităţi.
Una, cea mai terifiantă, era că toţi, absolut toţi, cunoscuseră faptele petrecute la camera 4 Spital, de aceea elementul de surpriză a fost înlocuit cu unul constatatoriu. Post festum, ei sosiseră în penitenciar nu să inspecteze, ci să constate efectele acţiunii din Ajunul Crăciunului. De aceea, indiferenţa şi nepăsarea le-au slujit privirilor pentru a nu încerca vreun act emoţional; feţele noastre, trupurile noastre purtau încă semnele unor lovituri puternice. Cei mai mulţi aveam capetele umflate ca nişte baniţe, iar câţiva cu membrele fracturate zăceau pe priciuri. Ba mai mult, Nicolschi, pe care îl identificasem de la început și care parcă se mai îngrăşase de un an de zile de când nu-l mai văzusem, s-a uitat la Călinescu şi la Soare, cu atenţia unui anatomist. Poate, după expresiile lor, nici nu au perceput intervenţia deţinutului Cornel Niță.
Al doilea fapt care mi se părea devastator şi pe care îl citeam pe feţele lor, cu excepţia lui Dumitrescu, care era livid, era satisfacţia faptului împlinit: nicio reacţie din partea noastră şi o tăcere de mormânt pe întreg celularul. Pe bună dreptate, puteau raporta ministrului şi acoliţilor un prim succes asupra celor pe care îi considerau coloana vertebrală a rezistenţei din penitenciare: studenţii. Pentru noi, asasinatul reprezenta o nouă înfrângere, incomparabilă prin gravitate cu sinuciderea studentului Şerban Constantin sau cu tentativa eşuată a studentului Barbă. De data aceasta, crima se petrecuse sub ochii neputinţei noastre şi, mult mai târziu, m-am întrebat dacă nu era mai onorabil să fi sărit cu toţii asupra călăilor şi să fi murit cu ei de gât. Din păcate, din nou, socoteala celor care aveau condamnări reduse tripla numărul celor condamnaţi, iar cei din prima categorie, cea mai numeroasă, nu gândeau să-şi piardă viaţa printr-un act de sinucidere colectivă.
Spre noapte se pornise o viforniţă ce scutura geamurile ritmic. Parcă şi natura se revoltase împotriva asasinilor care îi dăduseră lui Cornel Niţă cununa martiriului, acolo sus, alături de primul mare mucenic similar al creştinătăţii, Arhidiaconul şi tânărul Ştefan Mărturisitorul.

Radu Ciuceanu, “Prea mult întuneric, Doamne!” – Memorii, Vol IV, Editura INST, 2012

Sursa: MARTURISITORII

Juramantul lui Ion Creanga nu este masonic. O ipoteza de lucru: apartenenta la una dintre organizatiile secrete, nemasonice, din care facea parte Eminescu

„- Panule, ştii tu cã în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.” – Mihai Eminescu (Gh. Panu, “Amintiri de la Junimea din Iaşi“, Edit. Adevãrul, Bucureşti, 1908 via Theodor Codreanu, “Dubla sacrificare a lui Eminescu“)
“Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.” - 
[14 august 1882] Mihai Eminescu, (“Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169)
Pe 15 aprilie a.c., Muzeul Literaturii Romane – Iasi a dat publicitatii un document descoperit in arhivele sale, semnat de 12 literati ai sfarsitului de secol 19, intre care si Ion Creanga. Institutia l-a intitulat pe pagina sa de internet “un juramant misterios”. Diverse personaje au inceput deja sa acrediteze ideea ca ar fi un juramant masonic. Nu este. Il redau pentru a intra direct in subiect:

„Jur pe onoare și conștiință.

Mă leg pe suflet și pe Dumnezeu

Să lucrez din toată inima pentru ridicarea

neamului românesc

Să respect și să execut toate hotărârile luate de comitetul

din care fac parte.

Și să păzesc secret absolut.

Așa să-mi ajute Dumnezeu și Sfânta Cruce”.

In aceeasi zi de 15, spre seara, corespondentul local al ziarului Adevarul l-a prezentat putin grabit – sau poate editorii de la Bucuresti? – sub titlul “Document de arhivă descoperit la Iaşi. Opt mari oameni de cultură jură să execute hotărârile unui comitet misterios”. Nu sunt 8, sunt 12. Intre acestia, prin semnaturile care au fost descifrate, sunt urmatorii: Ion Creanga, N. Culianu, N. Gane, A. Lambrior, A.C. Şendrea, I. A. Darzeu, C. Corjescu, D.A. Anghel, unii din ei membri ai Junimii dar si ai Lojei masonice “Steaua Romaniei”.
Cine sunt acestia: N. Culianu (1834-1915) a fost matematician şi astronom, membru al Societăţii Junimea şi al Academiei Române, rector al Universităţii din Iaşi (1880 până în 1898), iniţiat în loja masonică „Steaua României”. N. Gane (1828-1916) a fost scriitor, magistrat, avocat şi om politic, ministru, membru fondator al Societăţii Junimea, membru al Academiei Române, iniţiat în loja masonică „Steaua României”. A. Lambrior (1845-1883) a fost filolog şi profesor, membru al Societăţii franceze de lingvistică, al Societăţii Junimea şi membru corespondent al Academiei Române, venerabil al unei loji masonice din Iaşi. A.C. Şendrea a fost un jurist de excepţie, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii ieşene, membru al Societăţii Junimea. I.A Darzeu a fost învăţător, un remarcabil pedagog, autor de manuale şcolare, membru al Societăţii Junimea. I. Creangă (1837-1889, foto dreapta) a fost preot, scriitor, membru al Societăţii Junimea, clasic al literaturii române, prieten cu Eminescu, pe care il insoteste si prin moarte, in acelasi an cu  “omul deplin al culturii romanesti”, jurnalistul militant pentru proiectul “Dacia Mare”.
Din partea Muzeului ni se explica: “Textul la care ne referim, prin totalitatea elementelor sale, se înscrie în categoria jurămintelor de credință față de patrie și popor, având însă un mare neajuns: sunt absente indiciile lămuritoare cu privire la organizația căreia i-ar aparține misteriosul Comitet ale cărui hotărâri urmează să fie respectate și executate.
Fiind vorba, de personalități cunoscute ale culturii românești, majoritatea afiliați Societății Junimea, am fi tentați să ne gândim la o organizație a francmasoneriei. Ne oferă însă un contra-argument puternic prezența iscăliturii lui Ion Creangă – care, se știe cu certitudine, nu a fost francmason.
Singurul indiciu cu privire la datarea documentului este furnizat de Al. Lambrior, care a decedat în anul 1883. Deci înscrisul este anterior acestui an. Oricum, având în vederea statutul moral și profesional al celor care semnează succintul manuscris, putem considera că aceștia și-au respectat jurământul. Semnatarii însă au reușit, fără îndoială „să păzească secret absolut”, cu privire la forma lor de organizare, după cum s-au și angajat”, a declarat cercetătorul științific la Muzeul Literaturii Române Iași, Dr. Dan Jumară.
Cu toate acestea, intr-un al doilea articol, aparut a doua zi in Adevarul, respectiv pe 16 aprilie, scriitorul iesean Liviu Antonesei, autor PoliRom si membru al “PEN Club”, sustine: “Acest document arată, fără îndoială, ca un jurământ de tip masonic. Eu sunt convins de acest aspect în proporţie de 99,95%. Important este, mai ales, prin faptul că ne arată că ceea ce ştiam noi, la suprafaţă, despre Junimea, era dublat de o activitate dacă nu secretă, atunci cel puţin discretă“. Formularea manipulatorie a profesorului de psihologie-sociologie iesean lasa de inteles, in “proportie de 99,95%”, ca juramantul “de tip” masonic ar fi chiar masonic. In fapt este, in primul rand, un juramant de credinta fata de tara si neam, sustinut intr-un comitet cu caracter secret. Este o exagerare cumplita sa spui ca orice organizatie secreta ar fi “in proportie de 99,95%” “de tip masonic”. Nu. Ar insemana ca si SRI-ul sau orice alt serviciu secret din lume, unde se depune un juramant similar, sa fie masonic, “in proportie de 99,95%”. De fapt, elemente izbitoare ale legamantului semnat de Ion Creanga vin in contradictie cu orice “juramant de tip masonic”, cum sunt convins ca stie profesorul Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi.

Iata cateva:
- Nu exista referiri la “Marele Arhitect al Universului” sau la “Gloria” lui;
- Nu exista simbolistica masonica;
- Nu sunt mentionate conceptele masonice de “libertate, egalitate, fraternitate”;
- Nu este mentionata nici o loja;
- Nu exista vreo referire la vreun grad sau vreo initiere;
- Nu exista practic nici o terminologie masonica;
- Nu exista nici o referire la repercusiunile drastice in cazul tradarii juramantului, specifice juramintelor masonice ale epocii.
Mai mult, masonii nu invoca Sfanta Cruce! Spre edificare, un exemplu de juramant masonic disponibil pe internet este cel alaturat.
Mai concret, in proportie de 100%, nu este nimic care sa para macar de sorginte masonica in acest juramant.
In plus, intre semnatari se regasesc membri a cel putin alte doua loje masonice, dintre care cea mai cunoscuta este “Steaua Romaniei”. Ori aceasta are un juramant al ei propriu care nu are nici o legatura cu vreun “comitet”. Spre edificarea profesorului iesean o sa public un astfel de juramant din epoca, aflat acum la Arhivele Nationale. Pana atunci putem sa facem deosebirea intre juramantul Comitetului din care facea parte Creanga cu un juramant masonic prezent intr-un studiu oficial al Bisericii Ortodoxe Romane, semnat de IPS Nicolae:
Iata juramantul prestat de ucenicul Francmasoneriei ioanite: “Jur inaintea Marelui Arhitect al pamantului ca nu voi descoperi nimic, nici prin semne, gesturi sau altceva ce poate descoperi si indica ceva ce nu trebuie descoperit. In caz de calcare a juramantului primesc sa mi se taie beregata, sa mi se scoata ochii, sa mi se gaureasca pieptul, sa mi se smulga inima, sa mi se scoata maruntaiele din trup, sa se arda, sa se prefaca in cenusa si sa se arunce in fundul marii sau sa se imprastie in cele patru vanturi pe fata pamantului”.
No comment …
Avand in vedere ca ne aflam in perioada de dupa Razboiul de Independenta, cand incercarile coerente pentru Marea Unire se manifestau in conditii mai speciale, ipoteza noastra de lucru, pe care o transmitem, spre aprofundare, si cercetatorilor Muzeului Literaturii Romane-Iasi, este urmatoarea: posibilitatea ca acest Comitet sa fie parte a uneia dintre organizatiile secrete gandite de Mihai Eminescu sau din care chiar facea parte bunul prieten al lui Ion Creanga.

Ne referim la: 1. Societatea “Carpatii” - a carei activitate secreta pentru unirea tuturor romanilor in hotarele “Daciei Mari” era urmarita atent de serviciile de informatii ale imperiilor tarist si austro-ungar, dupa cum o dovedesc documentele de arhiva, in special notele informative transmise la Viena de catre baronul Von Mayr  – ; 2. Societatea “Balcanii” – a romanilor din intreg spatiul balcanic; 3. Societatea secreta “Matei Basarab”.
Profesorii eminescologi Nae Georgescu si Theodor Codreanu si cercetatorii Calin Cernaianu si Dan Toma Dulciu – la care se alatura si George Ene cu noua sa lucrare, “Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României” – sunt printre cei care s-au aplecat cu acribie asupra acestui subiect ocultat mai bine de un secol. Redau din lucrarea profesorului Codreanu, “Eminescu – drama sacrificarii” (p 112), disponibila integral, spre descarcare, pe site-ul nostru Mihai-Eminescu.Ro:
“In mss. 2263, f. 44r, vorbeste de douã societãti „a tuturor românilor, veniti în tarã”: Carpatii si Balcanii 204. Prima, stim cã s-a înfiintat la 24 ianuarie (zi nu întâmplãtor aleasã) 1882. Dar Eminescu voia una si mai cuprinzãtoare, de tip francmasonic, cu numele lui Matei Basarab, ultimul nume de domnitor pronuntat de el înainte de moarte, cu care s-a si identificat: „O organizare între Români asemenea societăţii francmasonilor şi Iezuiţilor – ca a bisericii catolice. Pretutindenea oameni omenosi (*), care să  ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezită deşărtăciunea lui, decorat la nevoie; trezite mii de operatii (*) in el, in caz de enorma nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Soc. Matei Basarab reprezintă o putere enormă”  205.” Tinta, adauga profesorul Codreanu: unirea tuturor românilor si „Emanciparea economicã si intelectualã a întregului popor românesc” 206.
(*) Posibil sa fie alt cuvant.
Notele sunt urmatoarele: 204 – Cf. M. Eminescu, Opere, XIII, Edit. Academiei, Bucuresti, 1985, p. 381. Lectiunea gresita a editorilor care considerã cã e vorba de o singurã societate, a fost corectatã de Ion Filipciuc (v. O paginã eminescianã ineditã?, în “Poesis”, Satu Mare, noiembrie-decembrie 1997); 205 – Ibidem, p. 379; 206 – Ibidem, p. 371.
Iata si fila de manuscris (Mss. 2257, f.246) pe care o public in premiera online (nu inteleg de ce Academia Romana nu a transpus online pana acum toate manuscrisele eminesciene!):

Profesorul Codreanu mai arata, in continuarea expunerii pe aceasta tema, ca “Vlahutã, unul dintre putinii care au încercat sã înteleagã tragedia poetului, a mãrturisit cã, vizitându-l la sanatoriul dr. Sutu, Eminescu i-a spus „cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socialã, la care se gândeste demult, o lucrare colosalã, care-l munceste si îi dã nopti de insomnie si dureri de cap ucigase”.
Sa fie, oare, acest juramant asumat si de prietenul lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, dat in cadrul Societatii “Matei Basarab” – “o organizare intre romani”, pentru romani? Activitate care este posibil sa le fi atras ambilor camarazi sfarsitul, oarecum, similar (sa remarcam coincidenta perioadei in care ambii membri ai unor organizatii secrete “pentru ridicarea neamului romanesc” au iesit din spatiul public, pana la moarte: 1883 – 1889, perioada cand, dupa cum spune Eminescu, a fost “un mort viu”)? Este o ipoteza care, cred eu, merita investigata!
Lucrarea profesorului Theodor Codreanu despre drama sacrificarii jurnalistului nationalist Mihai Eminescu este axata pe declaratia acestuia – de dupa arestarea si internarea fortata din 1883, care l-a transformat in cel mai mare detinut politic al istoriei romanesti -, facuta junimistului Petre Missir, caruia Eminescu i se confesa în mai 1884 ca el este „ein aufgegebener Mensch” (“un om sacrificat”!).
Daca termenul are o trimitere masonica, atunci referirea la Matei Basarab din interogatoriul analizat de profesorul Nae Georgescu in Texte cu cifru privitoare la biografie lui Mihai Eminescu, interogatoriu despre care se afirma ca a fost contrafacut de masoni, are o cu totul alta semnificatie, care vorbeste despre o posibila razbunare masonica asupra lui Eminescu. Matematicianul si profesorul de criptologie cu grad de general Emil Torsan, releva intr-o demonstratie stiintifica exemplara codul folosit de Eminescu pentru a arata ca stie cine sunt cei care il “sacrifica”.
La doua zile dupã semnarea Tratatului secret dintre Regatul Român si Imperiul Austro-Ungar (octombrie 18/30 1883), Eminescu este trimis la sanatoriul Ober-Döbling, la Viena, arata discipolul lui Constantin Noica, profesorul Constantin Barbu, in articolul “Eminescu – Istorisirea celei mai cumplite crime din Istoria Romaniei (Revista Tribuna, Nr 249, 16-31 ianuarie 2013 PDF). “În Gara de Nord, pe peronul gãrii îl conduc Titu Maiorescu si fiica sa, Livia Maiorescu Dymsza. Dintr-un fragment de scrisoare, pãstrat miraculos – disponibil la sursa citata -, aflãm ce s-a întâmplat pe peronul Gãrii de Nord”: “Când ne apropiarãm de cupeu, pãzitorul deschise fereastra. Eminescu întinse îndatã mâinile afarã, se puse la fereastrã si, fãcându-si un “ochian” din degetul cel gros si din arãtãtorul ambelor mâini ce-l tinea la ochi si râzând foarte înveselit, spuse lui papa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiratie si colo marea domnisoarã”; apoi scuipã de câteva ori, începu sã râdã si se asezã. Pãzitorul ridicã geamul si E. continuã sã vorbeascã, scuipã apoi de douã ori în geam. În momentul plecãrii îl nelinisti flueratul si sunatul si începu sã strige Argus, nu se ridicã însã de pe canapea.”
Ei bine, specialistul serviciilor secrete romanesti Ilie Torsan decripteaza fraza pe baza unui cod folosit si in cazul interogatoriului lui Eminescu, cu un rezultat care iti da fiori: “Maiorescu, Marele Mason… “. Iar numele zeului cu 1000 de ochi devine “Ateul!” si, in acelasi timp, “O stiu!”. Iata cheia sparta:

Adenda: Tot Adevarul reproduce de la Muzeul Literaturii Romane – Iasi o fotografie nu tocmai inedita dar foarte frumoasa cu A.C. Cuza, Ion Creanga si N.A. Bogdan. Ce remarc eu este similitudinea pozitionarii celor trei dintr-o alta fotografie, reprodusa, din pacate la o calitate slaba, in memoriile lui AC Cuza aparute sub titlul “Insemnari din viata si documente omenesti”, Editura Oscar Print, 2011. Iat-o:

Incheiere de Joia Mare:
“Nazarineanul, dulce, în deal, îşi are casa (Dealului Mitropoliei – n.m.)
Işi poart['] bătrânul rabbin Berlicoco perciunii/
Versiune: S’adună francmasonii, şi fiii periciunii
Işi strânge corifeii şi secta lui hidoasă,
Acolo fac contorul comediei ş’a minciunii
Calomniei, vânzării, făţarnică grimasă                                     (70)
Alăturea cu crucea, cu moaştele din templu
De uri şi infamie sunt stâlpi şi [sunt] exemplu
Biserica-i tr’o parte, negrită şi străveche
Bordel dă conştiinţe făcură ei alături
O Crist, cum nu mai vii cu biciul, cu reteveiul                          (75)
Hidoasele fiinţe ca cojile să-i mături
Să pui să se citească molitve ‘ndelungate
In curte, ‘n tâmple, trepte şi treceri, pe de lături
Să iasă negrul spirit, hidoasa pocitură
Ce ‘n cap cloceşte acolo sămânţa lui de ură                               (80)
Mihai Eminescu – Ms.-ul 2260,103. f¹) 2261,157—168
“Hidoasa pocitura” este C. A. Rosetti, initiat in masonerie la Paris, fost primar al Capitalei, presedinte al Camerei Deputatilor si apoi ministru de Interne in perioada scrierii de mai sus, ministru al Cultelor in primul guvern al lui Carol I (Sursa)
Si, pentru final, o Nota informativa catre Franz Josef in care se ofera si stampila cu motto-ul Societatii secrete “Carpatii”: “Noi prin Noi”

Sursa: Victor Roncea

Video. Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Sarbatoarea Invierii Domnului in inchisorile comuniste. Gheorghe Constantin Nistoroiu: CRUCEA SI INVIEREA IN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNESTI

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea,  prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.  

   Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor  a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine.   Te vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei. Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ în azurul cântării.

   Înspre tărâmul celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi s-au părut /Că toate una s-au  făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).

   Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş.  Şoaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

   Un drum, ostaşi, o cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

   Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a  mânat  bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii. 

 

   Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi, din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân? /Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare, /El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu. /Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii. /Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion, gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).  

   Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi  mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

   As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi. /M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac? /Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte, părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere. /Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele /am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…) 

   Tăiş de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.   Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei, prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă, /sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud, aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă /ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră. /vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine, /clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, - /crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent /se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temniţei)

 Doinele-n cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus. 

   Morminte dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii. /Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce /îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin voi. (Imn morţilor).

   

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică şi interdictţia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum  Canalul Morţii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul  pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă. 

   Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.     

   O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară /să ne citească sufletul afund, /cel răstignit a nu ştiu câta oară /pentru ăndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate /şi de bordeie-ascunse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate /la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt. /O, de-ar veni Bătrânul din poveste /cu barba Lui de sălcii şi mălini, /ne-am ridica încreştinaţi pe creste /spre Răsăritul hojma de străini. /Şi zornăind cătuşele commune /ce-au ruginit în temniţele lor /ne-am lumina de-o dulce rugăciune /cu care-abia ne-mbujorăm de dor. /Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă /la ceasurile-acestea prea târzii. /În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii. /Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă, /privim zadarnic înăspritul drum. /Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum. /Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, /s-a răstignit Hristos ca la-nceput, /cu palma stângă sângerând pe Nistru, /cu palma dreaptă înflorind pe Prut. /Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării /îţi mulţumim de codri şi de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignire).

   A aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii. 

   Ai noştri dorm în suflet cu genuna, /dar măna cui îi mângâie prin vis, /că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais? /Un înger alb-sau liniştea se-aude? /Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister. /Abia sunându-şi lanţurile crude /se-nalţă toată temniţa la cer. /Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă, /ar învia, dar încă n-are semn- /şi crucea-ntinde braţe de osândă /cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).

    Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a odrăslit  mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.

   Hristos a înviat prin temniţi şi galere /precum peste cărbuni învie para. /De-aici va creşte marea Înviere /ce va cuprinde-mâine toată ţara. /Hristos a înviat peste lopeţi /abia mişcând în mâini însângerate, /a înviat ca în atâtea dăţi /să ne sărute frunşile plecate. /Hristos a înviat peste spinări /înconvoiate aprig sub povară- /acest Hristos care-n atâtea ţări /a fost bătut pe cruce-a doua oară. /Hristos a înviat şi pentru noi, /sau poate numai pentru noi anume, /să ne deschidă drumul înapoi /spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor, /cum biruind vor învia martirii, /când peste zidul închisorii lor /va creşte mâine muşchiul amintirii. /Hristos a înviat, dumnezeiască vrere /să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine, /şi să vestească marea Înviere /ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).

   Demetrius Leontieş, medicul fără de-arginţi, a suit urcuşul demnităţii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul a pregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru a pregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul jurământului de credinţă al Elitei creştine abia înflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnic s-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma şi cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuinţele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecăţile, toate amăgirile, toate orgoliile şi s-a semănat sămânţă bună pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, au învrăjbit şi-au aţâţat pârjolul, pregătind oţetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea şi defăimarea, neştiind că la capătul lor sus pe cruce se aşează slava Învierii. 

   În clipa când te-au pironit pe cruce /S-a rupt istoria romană-n două… /Cu “omul nou” începe era nou, /Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce… /Pe cei uitaţi în funduri de istorii / -cohorte mândre de viteji străbuni- /Sub flamura Legiunii tu-i aduni /Şi-I preamăreşti, cu ale tale glorii… /Trecutul a-nviat din nou prin tine. /Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul /În fapte de-adevăr, frumos şi bine, /Va fi ca semnul vieţii prins la sân. /Prin veacuri, te va adora poporul, /De-acuma, pân-la ultimul Român!...  (La răscrucea Neamului).

Vasile Blănaru-Flamură

    Turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele străvechi, devenind neputincios  în scrâşnete şi ură. Aşa şi-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de argint şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o    rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.   Ne târâm paşii printre mărăcini şi-n ocară: /e calea pe care o suim cu străbunii din veac. /Ne târâm anii osteniţi-surghiun, şi nici măcară /nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac. /Ne târâm paşii peste răscruci magistrale, /ca nişte nevolnici îmbătaţi de himere fără orizont, /Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale? /Şi de ce ne-am lepădat de ele ca Pilat din Pont? /A căzut pe lespedea veşniciei o lacrimă, din miliarde, /la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt. /S-a despicat ăn două împărăţia iluziilor bastarde, /iluziile, iluziile noastre şi ale celor ce nu mai sunt. /S-a desprins din infinitul vărstelor milenare /o fărâmă din fiinţa neamului ce trudeşte aici, /pe bolta înălţimilor dure s-au aprins felinare, /iar sub catapiteasma spaţiului mioritic ard licurici, /să stingă văpaia speranţelor noastre, descântec, cu zările. /Nici bocet, nici ură, nici murmur, nici lacrimi nu vrem. /Ale noastre sunt potecile fără întoarceri, uitările, /şi calea lactee şi crucea Golgotei şi tot ce-navem. /Ale noastre au fost văpăile mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară s-au cimentat în amar; /de-am sărutat obrajii Neamului cu buzele de cremene /ale noastre au fost sângerările şi geamătul nostrum plenar. /Atunci, o ţara mea-osândă! Ţi-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate şi cer înstelat, să le poarte copiii copiilor noştri de azi şi pentru ele /să nbu maim oară nimeni tras pe roată şi nici ştrangulat. /Nimeni pentru o bucată de pâine în lanţuri să nu mai fie, /nici minciuna să nu mai stea la masă cu foştii iloţi, /Pentru tine am cântat căndva, împreună, iubirea, Daco-Românie, /Adevărata iubire de oameni şi dreaptă judecată pentru toţi. / Am învăţat să ne iubim neamul osândiţi fără vină, /prin Iuda să pară vânzarea mai lesne, mai clar de-nţeles, /nici blidul de linte, nici arginţii-n rugină, /ci-n locul lor, o, ţara mea! Doar prigonirile am ales. /Să stingă văpaia speranşelor mocnite-n elanuri gemene, /ale noastre iubiri pentru ţară cimentate ăn veac /şi, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cu buzele cioplite din cremene, /ne vom reîntoarc-n istorii la capătul suferinţelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primii fulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Şi-a luat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindul încătuşat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-a prefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. Peste Cruciaţii tristelor întoarceri cad consolări şi stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducere aminte răspândeşte mireasma Reginei nopţii. Pe cărarea  unei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadenţă lirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane şi-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lor de pe cruce o fărâmă din slava Sa.

   Şi la noi a intrat într-o zi în celulă, /în celula morţii, la Jilava Iisus, /Iisus din Icoane; /ne era frig şi foame destulă. /I-am sărutat mâinile bătute-n piroane /şi plângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slava Ta, /din resemnarea îndurărilor de pe cruce /şi în ispita disperărilor nun e duce, /ca orice hulă /s-a putem ierta”. /Ne-a privit, ne-a mângâiat şi s-a dus, /aşa cum se duce un vis în mister, /în nenţelesuri pornite spre cer, /şi noi am plans, căci totul era plângere /şi înfrângere, Iisus. /Apoi ne-am rugat ca lanţurile reci /să nun e mai  doară /a mia oară /şi ura cumplitelor zile-n tortură să moară /în veci de veci. /Şi celula noastră, a morţii, în ziua aceea, /a luminat ca un rug aprins, /cu mintea de necuprins, /ca scânteia, /ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul /şi până noaptea târziu am aşteptat, /am aşteptat năuci /să vină cât mai repede călăul /cimitirelor fără cruci, /să plângă-n cântare de cetini Rarăul /şi mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula morţii).

Ion Golea provenea din buchetul de ţărani înmiresmaţi de pe Târnava Mică. A crescut cu dragoste şi cu credinţă, strălucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptăţii Neamului. S-a dăruit cu toată fiinţa sa cerului divin şi pământului său drag şi sfânt. A plătit cu viaţa, curajul, demnitatea, credinţa şi dragostea sa. 

   Cioplit din voioşia cristalină a cerului, Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzaţia primejdiei, căci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor creştine. Şi-a încropit din descătuşări cărări de luptă pentru a deschide zările speranţelor. Şi-a zăvorât toate filele din albumul destinului cu peceţile credinţei Zilele sale, cenuşeresele, le-a mocnit în psalmi dreptăţii, le-a tivit cu raze şi le-a brodat primăverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voioşia cu o luncă de flori. Neastâmpărul tinereţii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-şi visurile rupte. Ca un potir de cer şi-a pregătit denia mare, cu fruntea lină şi catifelată scăldată-n picuri de lumină.   Se lasă noaptea peste sat /grea, un munte de basalt, /şi-n pas cu ea, din salt în salt, /flueră vânt: s-a desprimăvărat… /Pe uliţele lungi se mişcă, /umbre-ntrupate, fără glas, /din deal coboară`n ritm de pas, /dăngăte ce din tăcere muşcă… /E denie…şi-s multe evanghelii /la slujbă, e Joia Mare; /Iuda este gata de vânzare, /Iar Petru azi e simbolu`ndoielii… /Doar codrul înverzit suspină`n vânt /de durerea proprie-i vieţi, /căci mugurii sunt singurii asceţi /cari ştiu să-şi ţină gruel legământ. (Denie, Joia Mare 1947).

   Pe sânul rozaliu al primăverii se aude un glas de heruvim şi sus, Bolţile de borangic ale cerului se scutură peste cireşul amărui al grădinii. Privirea sa ca o iie  aţintită pe liliacul înflorit se leagănă-n cântarea privighetorii, iar  din lanţurile de tăceri şi-a nituit fulgere de-nvieri.

   Din orga milioanelor de piepturi /cresc psalmii biruinţii asupra morţii; /sunt Paştile: e soare, cânt şi jocuri, /Pe scene planetare de gând, se joacă însă tragedia sorţii. /Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe, /şi buzele s`adapă cu foc şi cu oţet, /şi`n coasta lumii toate /se`mplântă-al durerilor stilet. /De când din veşnicia fără ţărmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare, /trec toate sub a suferinţei flamuri, /şi glasul tuturor vueşte de`ntrebare: /De ce numai prin moarte se învinge moartea? /Şi greutatea pustie a mormântului? /Şi uşa car duce în lumea cea / plină de chinul luminii şi-a duhului? /De ce martirul îşi rosteşte ultimul discurs, /prin gâlgâitul săngelui ce curge? /De ce al vieţii tragic curs, /Din Niagara morţii apale îşi strange? /Pentru tot ce-I pe pământ există o`nviere: /În mugurul tinereţii, în tinereţea anilor, /doar pentru zilele pline de fiere, /Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Paşti).

 Virgil Maxim, luminător de neam şi de ţară şi-a închinat toate năzuinţele credinţei, sculptându-le candelă sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început şi-a plămădit cântarea, devenind un nuntaş al cerului. Isihia voinţei sale, ca un dangăt de clopot împresoară patima telurică a visului, răsfrânt în flautul ploii. Nădejdea trezită în cântecul mierlei s-a cuibărit în ciutele zorilor vestind sărbătoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape şi-a zugrăvit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pământului s-a rostogolit pe urmele paşilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertării. Vigoarea sufletului vioară răsună în răvaşul anilor albi, imnul tinereţii. Nopţile albe ale crezului său, trec pe lângă el în straie de nuntă, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregătind întâmpinarea Nunţii Cereşti.

   Duh drept, Duh sfânt, Atotstăpânitor, domneşte peste mine, /întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile, în care corcoduşii măceşii, porumbarii, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul, şi dulceaţa, /împodobind mormântul-comun în care viaţa /s-a îngropat de vie ca Viaţa lui Iisus/Străjerii făcând pază în noapte minunată /au aşteptat ca ucenicii furându-L /să mintă că Iisus a înviat… /Şi neştiind că moartea nu biruie Viaţa /s-au prăbuşit cu-armura-romană la pământ, /când Învierea-Vieţii dăduse Moartea…morţilor! /Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!... /

În Dimineaţa-Înaltă şi Caldă a Primăverii /nici piatra, nici peceea, nici paznicii, /nici Moartea n-au biruit Viaţa! /Mărturiseau tăcute miresmele luminii /împodobind mormântul… şi îngerul de pază!... /De-aceea corcoduşii, măceşii, porumbarii…, /şi-au pus pe frunte albul, parfumul şi dulceaţa… /Vestind că-n moartea noastră este ascunsă Viaţa! /Şi florile… Nu Mint! (Paşti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sânt vii…).

Petru Baciu, faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători, zăvorându-şi inima în spada Adevărului. Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinare Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. 

  

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri, /cu funii grele trase, păstrate în iubiri; /uşor, pe nesimţite, ăn suflet năvălesc, /trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc. /Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme /m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme. /Sunt ţintirimul tragic,, cu morţi ce n-au murit, /ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit. /sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume, /în gropniţe commune ascunşi de cer şi lume, /răsună-n piepturi stinse cantările de ieri, /din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri! /Nădejdea neînvinsă supune gândul trist, /ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ! /Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii… /Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.  (De Paşte).

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură. Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmi biruinţei, Liturghia Învierii.

   Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare, /m-apasă ca o piatră trecutul izgonit; /vin amintiri din vreme şi calde ca un soare, /vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât. /În “cuşca”unei dube ce duce viaţa mea, /Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri… /puterile-mi sleite de aşteptarea grea /mi-adun, să mă-nsoţească ăn noaptea de-nvieri. /Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit, /stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun, /desprins ca dintr-un cleşteîn drumul meu cernit, /plutesc parcă aievea cu cântecul străbun. /Mă leagă- oboseala, îmi dă mereu târcol, /lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot, /aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol, /fărămiţând în aer făşii subţiri de clopot. /Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât, /o undă străvezie cătuşele-mi aprind, /învăluit în umbră, ăn “cuşcă” surghiunit, /eu chem. În preajmă morţii şi raze mă cuprind. /E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu… /închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop. /Ard dincolo de mine lumini până târziu, /când eu cobor în Zarcă şi-n bezne iar mă-ngrop. (Noaptea de Înviere).

   .  Peste giulgiul de lumină, Dorul şi-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântărilor, lăcrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria şi Fecioarele, Ucenicii şi Îngerii, Mamele şi Florile, Copiii şi Arhanghelii, Taţii şi Apele, Vinul şi Eroii, Păsările şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cucii, Pâinea şi Crucea, Catapeteasma şi Codrul, Vieţuitoarele şi Magii, Păstorii şi Sibilele, Cireşii şi Sfinţii, Stelele şi Ostaşii, Albinele şi Martirii, Rândunelele şi Mărturisitorii…, Totul în Toate răsună de Imnul Luminii:

    - HRISTOS A ÎNVIAT !   / - ADEVĂRAT A ÎNVIAT!