19.9.12

Dr. Camelia SURUIANU: Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shahesperare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu



Cu puţin timp înainte de a fi arestat Vasile Voiculescu, manuscrisul Ultimelor sonete… circula clandestin. Volumul fusese citit în cenaclurile literare organizare la domiciliile lui Alexandru Mironescu şi Barbu Slătineanu, la care participaseră Cornelia şi Dinu Pillat, Şerban Cioculescu, Valeriu Anania, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu ş.a. Vlaicu Bârna, cu acordul scriitorului, la rândul său a dat manuscrisul şi lui Petru Comarnescu. Volumul fusese citit și de câtre Zoe Dumitescu-Buşulenga, Nicolae Steinhardt, Vlaicu Ionescu, Ion Frunzetti.[1]
 
Pictorul Dragoş Morărescu, invitat într-una din zile la Voiculescu acasă, zări pe biroul doctorului manuscrisul. Cerându-i-l pentru a-l citi, a fost impresionat de valoarea creaţiei artistice, punând-o pe seama unei evoluţii spirituale: „Turnate, pare-se dintr-o dată, cu puţine retuşuri, fără chinul îndârjit al meşteşugului ce vrea să obţină perfecţiunea, ele erau transcrise ca şi cum i le-ar fi şoptit cineva la ureche. În creuzetul său, materia şi duhul decenii decantate îşi găseau în asceza ultimilor ani izbânda.“[2] Dornic de a le individualiza, în scurt timp, realiză treizeci de desene în peniţă şi laviu şi cinci imagini în culoare tempera deşi, iniţial, îşi propusese să însoţească toate sonetele cu câte o imagine. La o nouă întrevedere, i-a înmânat poetului mapa cu imaginile realizate. Voiculescu „le-a privit tăcut, rugându-mă a i le lăsa spre a le mai răsfoi.“[3] Mai târziu, înapoindu-i-le, îi mărturiseşte dorinţa că „poate într-un viitor le-am vedea într-o ediţie engleză.“[4] Artistul plastic, în articolul De la William Shakespeare la Vasile Voiculescu, face o importantă precizare. Voiculescu îşi intitulase volumul Ultimele sonete ale lui Shakespeare, traducerea imaginară de V. Voiculescu. Volumul de poezii publicat în 1964 include cuvântul „închipuite,“ care lipsea de pe coperta manuscrisului.[5]
 
Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakesperare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu au fost publicate în 1964, volumul fiind prefaţat de Perpessicius. Poeziile sunt scrise într-o perioadă datată cu exactitate: de duminică 5 decembrie 1954 - până duminică 20 iulie 1958, deci cu puţin timp înainte de a fi arestat. 

Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine leagă inspiraţia acestui volum de participarea lui Voiculescu la conferințele Rugului Aprins: „depresivul ar defini întreaga poezie proscrisă, în care Vasile Voiculescu s-ar particulariza prin religiozitatea profundă, influenţată, s-a dovedit, de gruparea Rugului Aprins, materializată mai întâi în Clepsidraciclu compact, cu datări de după 1951. Ca la poeţii închisorii şi exilului interior, fluxul euharistic e lipsit de motivaţie anamnezică, decisiv fiind prezentul de criză şi dificultate existenţială, a cărei cauză nici nu mai trebuie numită. Se trăieşte pur şi totuşi felurit, prin şi pentru Dumnezeu.“[6] Cu acest volum format din 90 de sonete, lirica voiculesciană cunoaşte o altă dimensiune. Practic, scriitorul instituie o nouă etapă în redefinirea umanului în raport cu Creatorul.

Demers analitic

Tema fundamentală a volumului este iubirea, în sens generic, ca o poartă ce se deschide spre întregul cosmos. Desigur, apelând la universul imaginar al lui Shakespeare, volumul exultă, prin unele poeme, de erotism carnal sau spiritualizat, însă are şi poezii care mărturisesc dorul existenţial de Dumnezeu, tribulaţiile urcuşului către El. 

În sonetul CCXXXV identificăm un elogiu al înfrânării de la iubirea carnală, ce aminteşte de viziunea cenobitică a transfigurării iubirii pentru partea femeiască, înfrânarea fiind o treaptă spre despătimire, „ea limitează patimile şi astfel omul restabileşte conducerea şi libertatea spiritului în sine însuşi“[7]

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din lanţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura,
Să te ador în suflet, doar duhul să-ţi aleg –
O veşnică-mbinare a două raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe ...zbucnite către tine,
Pâlpâietor de pofte, iar dinainte-ţi cad,
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă întorc, cântând în carne... Mă doare numai visul ,
                                         Că mai presus de fire, putind să o răstoarne,
                                                    Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Întâlnim în acest sonet o ilustrare a unui concept pe larg dezbătut în ortodoxia răsăriteană, în special în învăţătura isihastă -askesis: „Tradiţia monastică a dat acestui termen un sens tehnic foarte precis, el desemnează lupta interioară, cu scopul de a câştiga o stăpânire a spiritului asupra materialului.“[8] Eugen Simion observa tendinţa de spiritualizare a erosului carnal, extrem de nuanţată în acest volum: „Cel care iubeşte are un ţel mai sus, ideea lui e desăvârşirea, în preajma sentimentului stă totdeauna, ca factor amplificator şi ordonator, raţiunea  (puterea gânditoare). Iubirea este în această viziune un uragan disciplinat, înmărmurit (expresia este a lui Valéry) care înalţă, nu striveşte fiinţa umană. Faptul că Voiculescu asociază aceste idei în chip frecvent motivul luminii sau pe acela, mai abstract, al esenţei nu e fără semnificaţie. Iubirea este o cunoaştere de sine şi o deschidere spre necunoscutele universului, printr-o pasiune trăită raţional ajungem la esenţă. Iubirea e aşadar, o lumină şi chiar o esenţă a luminii care permite ascensiunea spre tiparele perfecte şi eterne (mitologia platoniciană). [...] Iubirea e un arhetip, îmbrăţişarea transformă carnea în duh (CCV), privirea celui adorat deschide misterioase ceruri, suferinţa e o forţă propulsatoare spre înălţimi.“[9]
 
          Că acest volum este unul al treptelor iubirii (implicit al vârstelor vieţii spirituale, pentru că Dumnezeu este iubire, conform definiţiei Evanghelistului Ioan), de la cea instinctuală, carnală, până la cea care devine lumină taborică şi inundă sufletul ajuns la desăvârşire, adică unit cu Dumnezeu, stă mărturie următorul sonet: 

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,
Nu lung ajun de luptă eroic incordat,
Nimic nu linţezeşte în mine, cum nu doarme [...]
Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă,
Nu bruta-ncordare a sângelui aprins;
Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă,
Slăvita-mpreunare de genii fără-nvins...
Râvnesc nenfăptuitul vis al desăvârşirii, [...]
Voi sparge – ntârziatul decret de lut al firii:
Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
          Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare. (Sonetul CLVI)

Ultimele versuri amintesc de învăţătura isihastă a coborârii minţii în inimă, într-o logodnă a simţirii şi a raţiunii care restabileşte armonia de la creaţie în fiinţa omului şi accesul la eternitate – văzută ca o permanentă evoluţie spirituală. Logodna simţirii cu raţiunea se face sub semnul iubirii, motorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute.

Iubirea absolută, divină, este sădită în fiecare om, de la creaţie, şi reprezintă şansa fiecăruia de a se îndumnezei: 

De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;
E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei ...
Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,
Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. (CCIV).

Sonetul CCXIII, precum multe altele, dincolo de lectura ce descifrează magnetismul erotic la nivel uman, poate fi interpretat pertinent şi ca text mistic: 

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...
Şi nici atunci ...  De-a pururi stai dincolo de ei?
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, ca luna are faze,
Când creşte şi când scade până la-ntunecime,
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,  
Tălăzuind, lunatec, se umflă spre-nălţime:
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţei!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...
Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţei,
Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng,
          Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.

Primele versuri, printr-un retorism şăgalnic, exprimă conştiinţa că legătura om – Dumnezeu este una intrinsecă firii umane. Dumnezeu nu-l poate abandona pe om, şi nici omul nu se poate desprinde fiinţial de El pentru că „duhul de eternitate,“ sădit la creaţie în om, îi uneşte pe vecie. Liantul e iubirea. În planul fiinţei ce se luptă cu patimile, iubirea are căderile ei, însă ea continuă să se manifeste, sprijinită de harul divin (Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze). Polarizare Creator – creatură (Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţei, / Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng) ar putea fi resimţită ca o fatalitate, însă prin actul creator, dat în dar omului, acesta reuşeşte să-şi depăşească necontenit limitele, dacă acest act creator este înţeles ca instrument al cunoaşterii iubirii divine (Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta: / În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.)
 
S-a remarcat în repetate rânduri existenţa unui echivoc în adresare, o pendulare între ea şi el. Voiculescu vorbeşte într-un loc de „puternicul meu domn“ de „prinţ hermetic,“ dar şi de „scumpa mea,“ „iubita mea.“ Eugen Simion observă că în cazul lui Voiculescu nu e vorba de o dublicitate sexuală ca în cazul sonetelor shakespiriene, ci mai degrabă lucrurile trebuiesc interpretate într-un registru spiritualizat: „La Voiculescu, faptele pot avea şi un substrat spiritualist. În versuri este mereu vorba de virtute şi păcat, de legi sumbre călcate, de „iadul în flăcări“ al iubirii, de iubire şi credinţă etc. Există, deci, o conştiinţă a culpei, exprimată printr-o terminologie biblică. Aceasta ne duce la gândul că, în dualitatea raţiunii, virtutea este feminină, iar păcatul masculin, că triunghiul (cei doi bărbaţi şi femeia) este nu numai simbolul complicităţii şi al trădării, dar şi acela al ochiului divin etc.“[10]

În articolul Nouă glossă la sonete, Zoe Dumitrescu-Buşulenga făcea câteva observaţii esenţiale privind structura şi înţelesurile adânci ale Sonetelor: „Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filozofic al sonetelor lui Shakespeare, Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă, luminată de o înţelegere a sensurilor care depăşeşte mintea obişnuită. O sete nestinsă de cauze prime, de explicaţii şi de finalităţi însufleţeşte un întreg univers poetic în care eroul liric se simte esenţializat prin experienţă, prin suferinţă, prin cunoaştere. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului aspra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune. El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere, a celui care aparţine absolutului, dar a cărui experienţă este totală, înglobând şi pământul şi cerul, şi patima şi căderea, dar şi purificare şi transfigurarea şi izbăvirea.“[11]

Asupra necesităţii interpretării sonetelor din punct de vedere al iubirii spiritualizate insistă şi Bartolomeu Valeriu Anania, care l-a cunoscut îndeaproape pe omul Vasile Voiculescu: „Mai  târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplaţiei, isihia îi devenise inspiraţia însăşi. Tocmai de aceea cred că e impropriu să se vorbească de o poezie de «inspiraţie religioasă» a lui Voiculescu, însăşi rugăciunea lui era artă. Contemplaţia avea drept rezultat poezia. Nu fără să zâmbesc, am avut cândva surpriza unor critici literari care credeau că în Ultimile sonete … au descoperit nici mai mult, nici mai puţin decât răbufnirea erotică a unui poet la vârsta de şaptezeci de ani, ca şi cum pe acesta l-ar fi apucat amocul  «ultimului iubit». Între eros şi agape distanţa e enormă şi poate că în ea ar trebui căutată şi însăşi raţiunea de a fi a Ultimelor sonete…“[12]
 
Exegetul propune un concept extrem de util în interpretarea Sonetelor, şi anume agape – cu sensul de iubire pentru Dumnezeu: „Cu Ultimile sonete ... Vasile Voiculescu atinge, […] culmea creaţiei sale poetice. […] Dificultatea provine din aceea că, dacă poezia sa religioasă din celelalte cicluri este declarativă, expresivă, direct, cu trimiteri exacte la obiect, cea din Sonete e încifrată, sinuoasă, ambiguă, ca un labirint al lui Dumnezeu în care poetul se afundă fără însă să mai vrea să plece. Urmând modelul sonetelor lui Shakespeare, el introduce cifrul lui eros în universal lui agape, nu însă pentru a-l degrada pe cel din urmă, ci pentru a-l face accesibil limbajului poetic. Nu e pentru prima oară când Voiculescu, uneori cu mare îndrăzneală, asociază cele două planuri. Într-o poezie mai veche el exclamă: Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată… (Întâia dragoste)». Dacă se ia în vedere această «cheie», prin care eros-agape se îmbină ca într-o «coincidenţia oppositorum» adevărata lectură a Sonetelor nu mai poate fi un obstacol de netrecut. De altfel, «cheia» o dă însuşi Voiculescu într-o poezie scrisă în 1958, anul în care îşi va încheia ciclul Sonetelor: «… sunt faur de scris sonete/ Şi-mi aţintesc pe ritmuri îndelete, / Urechia inimii la paşii Tăi.» (Vorbesc în dodii)“[13] Tot Bartolomeu Valeriu Anania propune ca textele în care sunt adresate cuvinte de iubire misteriosului necunoscut să fie interpretate din perspective unui dialog între suflet şi Logos. Demersul său analitic este inspirat de modul spiritualizat în care părinţii bisericeşti au interpretat Cântarea cântărilor, validându-şi astfel opţiunea hermeneutică.


Dr. Camelia SURUIANU
 




[1]Vlaicu Bârna, Floarea de colţ a poeziei voiculesciene, în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 26.
[2]Dragoş Morărescu, De la William Shakespeare la Vasile Voiculescu, în Sabina Măduţa, op. cit., p. 51.
[3]Idem.,
[4]Ibidem., p. 52.
[5]Idem.,
[6]Marian Popa, Vasile Voiculescu contemporan cu Dumnezeu şi veşnicia, în  Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1030.
[7]Dumitru Stăniloie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, p. 117.
[8]Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 140.
[9]Eugen Simion, Vasile Voiculescu, în Scriitori români de azi, vol. I,  Editura David Litera, Bucureşti, 1998, p. 157.
[10]Ibidem., p. 163.
[11]Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nouă glossă la sonete, în Secolul 20, nr. 9, septembrie 1975, p. 70.
[12]Valeriu Anania, op. cit., p. 165.
[13]Ibidem., p. 170.
Related Posts with Thumbnails