Cu puţin timp înainte de a fi arestat Vasile Voiculescu,
manuscrisul Ultimelor sonete… circula
clandestin. Volumul fusese citit în cenaclurile literare organizare la
domiciliile lui Alexandru Mironescu şi Barbu Slătineanu, la care participaseră
Cornelia şi Dinu Pillat, Şerban Cioculescu, Valeriu Anania, Ion Marin
Sadoveanu, Tudor Vianu ş.a. Vlaicu Bârna, cu acordul scriitorului, la rândul
său a dat manuscrisul şi lui Petru
Comarnescu. Volumul fusese citit și de câtre Zoe Dumitescu-Buşulenga, Nicolae
Steinhardt, Vlaicu Ionescu, Ion Frunzetti.[1]
Pictorul Dragoş Morărescu, invitat într-una din zile la Voiculescu acasă, zări
pe biroul doctorului manuscrisul. Cerându-i-l pentru a-l citi, a fost
impresionat de valoarea creaţiei artistice, punând-o pe seama unei evoluţii
spirituale: „Turnate, pare-se dintr-o dată, cu puţine retuşuri, fără chinul
îndârjit al meşteşugului ce vrea să obţină perfecţiunea, ele erau transcrise ca
şi cum i le-ar fi şoptit cineva la ureche. În creuzetul său, materia şi duhul
decenii decantate îşi găseau în asceza ultimilor ani izbânda.“[2]
Dornic de a le individualiza, în scurt timp, realiză treizeci de desene în
peniţă şi laviu şi cinci imagini în culoare tempera deşi, iniţial, îşi
propusese să însoţească toate sonetele cu câte o imagine. La o nouă
întrevedere, i-a înmânat poetului mapa cu imaginile realizate. Voiculescu „le-a
privit tăcut, rugându-mă a i le lăsa spre a le mai răsfoi.“[3]
Mai târziu, înapoindu-i-le, îi mărturiseşte dorinţa că „poate într-un viitor
le-am vedea într-o ediţie engleză.“[4]
Artistul plastic, în articolul De la William Shakespeare
la Vasile Voiculescu,
face o importantă precizare. Voiculescu îşi intitulase volumul Ultimele sonete ale lui Shakespeare,
traducerea imaginară de V. Voiculescu. Volumul de poezii publicat în 1964
include cuvântul „închipuite,“ care lipsea de pe coperta manuscrisului.[5]
Ultimele
sonete închipuite ale lui W. Shakesperare în traducere imaginară de Vasile
Voiculescu au fost publicate în 1964,
volumul fiind prefaţat de Perpessicius. Poeziile sunt scrise într-o perioadă
datată cu exactitate: de duminică 5 decembrie 1954 - până duminică 20 iulie
1958, deci cu puţin timp înainte de a fi arestat.
Marian Popa în Istoria
literaturii române de azi pe mâine leagă inspiraţia acestui volum de
participarea lui Voiculescu la conferințele Rugului
Aprins: „depresivul ar defini întreaga poezie proscrisă, în care Vasile
Voiculescu s-ar particulariza prin religiozitatea profundă, influenţată, s-a
dovedit, de gruparea Rugului Aprins,
materializată mai întâi în Clepsidra – ciclu compact, cu datări de după
1951. Ca la poeţii închisorii şi exilului interior, fluxul euharistic e lipsit
de motivaţie anamnezică, decisiv fiind prezentul de criză şi dificultate
existenţială, a cărei cauză nici nu mai trebuie numită. Se trăieşte pur şi
totuşi felurit, prin şi pentru Dumnezeu.“[6] Cu
acest volum format din 90 de sonete, lirica voiculesciană cunoaşte o altă
dimensiune. Practic, scriitorul instituie o nouă etapă în redefinirea
umanului în raport cu Creatorul.
Demers analitic
Tema fundamentală a volumului
este iubirea, în sens generic, ca o poartă ce se deschide spre întregul cosmos.
Desigur, apelând la universul imaginar al lui Shakespeare, volumul exultă, prin
unele poeme, de erotism carnal sau spiritualizat, însă are şi poezii care
mărturisesc dorul existenţial de Dumnezeu, tribulaţiile urcuşului către El.
În sonetul CCXXXV identificăm un
elogiu al înfrânării de la iubirea carnală, ce aminteşte de viziunea cenobitică
a transfigurării iubirii pentru partea femeiască, înfrânarea fiind o treaptă
spre despătimire, „ea limitează patimile şi astfel omul restabileşte conducerea
şi libertatea spiritului în sine însuşi“[7]:
Mă lupt să scap iubirea de
pătimaşul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să
n-o mai muşc cu gura,
Din lanţu-mpreunării
sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de
pe aur zgura,
Să te ador în suflet, doar
duhul să-ţi aleg –
O veşnică-mbinare a două
raze line...
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec...
şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe
...zbucnite către tine,
Pâlpâietor de pofte, iar
dinainte-ţi cad,
Din nou vremelnicia îşi
cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de
flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă întorc, cântând în
carne... Mă doare numai visul ,
Că mai
presus de fire, putind să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.
Întâlnim în acest sonet o ilustrare a unui concept pe
larg dezbătut în ortodoxia răsăriteană, în special în învăţătura isihastă -askesis: „Tradiţia monastică a dat
acestui termen un sens tehnic foarte precis, el desemnează lupta interioară, cu
scopul de a câştiga o stăpânire a spiritului asupra materialului.“[8]
Eugen Simion observa tendinţa de spiritualizare a erosului carnal, extrem de
nuanţată în acest volum: „Cel care iubeşte are un ţel mai sus, ideea lui e
desăvârşirea, în preajma sentimentului stă totdeauna, ca factor amplificator şi
ordonator, raţiunea (puterea
gânditoare). Iubirea este în această viziune un uragan disciplinat, înmărmurit
(expresia este a lui Valéry) care înalţă, nu striveşte fiinţa umană. Faptul că
Voiculescu asociază aceste idei în chip frecvent motivul luminii sau pe acela,
mai abstract, al esenţei nu e fără semnificaţie. Iubirea este o cunoaştere de
sine şi o deschidere spre necunoscutele universului, printr-o pasiune trăită
raţional ajungem la esenţă. Iubirea e aşadar, o lumină şi chiar o esenţă a
luminii care permite ascensiunea spre tiparele perfecte şi eterne (mitologia
platoniciană). [...] Iubirea e un arhetip, îmbrăţişarea transformă carnea în
duh (CCV), privirea celui adorat
deschide misterioase ceruri, suferinţa e o forţă propulsatoare spre înălţimi.“[9]
Că acest volum este unul al treptelor
iubirii (implicit al vârstelor vieţii spirituale, pentru că Dumnezeu este
iubire, conform definiţiei Evanghelistului Ioan), de la cea instinctuală,
carnală, până la cea care devine lumină taborică şi inundă sufletul ajuns la
desăvârşire, adică unit cu Dumnezeu, stă mărturie următorul sonet:
Iubirea
mea e trează ca un priveghi de arme,
Nu lung
ajun de luptă eroic incordat,
Nimic nu
linţezeşte în mine, cum nu doarme [...]
Aştept
ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă,
Nu bruta-ncordare
a sângelui aprins;
Dincolo
de plăcere, pândesc altă dobândă,
Slăvita-mpreunare
de genii fără-nvins...
Râvnesc
nenfăptuitul vis al desăvârşirii, [...]
Voi
sparge – ntârziatul decret de lut al firii:
Ca
ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,
Îi
altoiesc, din mine, puterea gânditoare. (Sonetul CLVI)
Ultimele versuri amintesc de învăţătura isihastă a
coborârii minţii în inimă, într-o logodnă a simţirii şi a raţiunii care restabileşte
armonia de la creaţie în fiinţa omului şi accesul la eternitate – văzută ca o
permanentă evoluţie spirituală. Logodna simţirii cu raţiunea se face sub semnul
iubirii, motorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute.
Iubirea absolută, divină, este sădită în fiecare om, de
la creaţie, şi reprezintă şansa fiecăruia de a se îndumnezei:
De la
crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,
Nu se mai
stinge-n mine originarul foc.
E cât un
bob, dar ţine virtuţile esenţei;
E
diamant, ce roade oţel şi munţi de stei ...
Cu el
îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,
Să intre
nemurirea cu tot văzduhul ei. (CCIV).
Sonetul
CCXIII, precum multe altele,
dincolo de lectura ce descifrează magnetismul erotic la nivel uman, poate fi
interpretat pertinent şi ca text mistic:
Vrei să
te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...
Şi nici
atunci ... De-a pururi stai dincolo de
ei?
În tot
ce este-n mine duh de eternitate,
În
însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi
pasă că iubirea, ca luna are faze,
Când
creşte şi când scade până la-ntunecime,
Oceanul
meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind,
lunatec, se umflă spre-nălţime:
Ce
mândră limpezime-n zenitul suferinţei!
Deodată-n
mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...
Ne-atragem
unul pe-altul cu forţa năzuinţei,
Dar
cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng,
Şi
totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În
orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.
Primele versuri, printr-un retorism şăgalnic, exprimă
conştiinţa că legătura om – Dumnezeu este una intrinsecă firii umane. Dumnezeu
nu-l poate abandona pe om, şi nici omul nu se poate desprinde fiinţial de El
pentru că „duhul de eternitate,“ sădit la creaţie în om, îi uneşte pe vecie.
Liantul e iubirea. În planul fiinţei ce se luptă cu patimile, iubirea are căderile
ei, însă ea continuă să se manifeste, sprijinită de harul divin (Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze).
Polarizare Creator – creatură (Ne-atragem
unul pe-altul cu forţa năzuinţei, / Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer –
n-onfrâng) ar putea fi resimţită ca o fatalitate, însă prin actul creator,
dat în dar omului, acesta reuşeşte să-şi depăşească necontenit limitele, dacă
acest act creator este înţeles ca instrument al cunoaşterii iubirii divine (Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta: /
În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.)
S-a remarcat în repetate rânduri existenţa unui echivoc
în adresare, o pendulare între ea şi el. Voiculescu vorbeşte într-un loc de
„puternicul meu domn“ de „prinţ hermetic,“ dar şi de „scumpa mea,“ „iubita
mea.“ Eugen Simion observă că în cazul lui Voiculescu nu e vorba de o
dublicitate sexuală ca în cazul sonetelor shakespiriene, ci mai degrabă
lucrurile trebuiesc interpretate într-un registru spiritualizat: „La Voiculescu, faptele pot
avea şi un substrat spiritualist. În versuri este mereu vorba de virtute şi
păcat, de legi sumbre călcate, de „iadul în flăcări“ al iubirii, de iubire şi
credinţă etc. Există, deci, o conştiinţă a culpei, exprimată printr-o
terminologie biblică. Aceasta ne duce la gândul că, în dualitatea raţiunii,
virtutea este feminină, iar păcatul masculin, că triunghiul (cei doi bărbaţi şi
femeia) este nu numai simbolul complicităţii şi al trădării, dar şi acela al
ochiului divin etc.“[10]
În articolul Nouă
glossă la sonete, Zoe Dumitrescu-Buşulenga făcea câteva observaţii
esenţiale privind structura şi înţelesurile adânci ale Sonetelor: „Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi
contextul filozofic al sonetelor lui Shakespeare, Voiculescu a intrat şi el
într-o convenţie. Dar, la el convenţia este pretextul unei intrări într-o
confesiune ultimă, luminată de o înţelegere a sensurilor care depăşeşte mintea
obişnuită. O sete nestinsă de cauze prime, de explicaţii şi de finalităţi
însufleţeşte un întreg univers poetic în care eroul liric se simte esenţializat
prin experienţă, prin suferinţă, prin cunoaştere. Ca o contraparte a durerii, a
iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor,
sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o
considerabilă înălţime. Revanşa geniului aspra celor de rând se ia cu o forţă
dramatică de persuasiune. El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg,
adică în haina celui apt de transcendere, a celui care aparţine absolutului,
dar a cărui experienţă este totală, înglobând şi pământul şi cerul, şi patima
şi căderea, dar şi purificare şi transfigurarea şi izbăvirea.“[11]
Asupra necesităţii interpretării sonetelor din punct de
vedere al iubirii spiritualizate insistă şi Bartolomeu Valeriu Anania, care l-a
cunoscut îndeaproape pe omul Vasile Voiculescu: „Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea
contemplaţiei, isihia îi devenise inspiraţia
însăşi. Tocmai de aceea cred că e impropriu să se vorbească de o poezie de
«inspiraţie religioasă» a lui Voiculescu, însăşi rugăciunea lui era artă.
Contemplaţia avea drept rezultat poezia. Nu fără să zâmbesc, am avut cândva
surpriza unor critici literari care credeau că în Ultimile sonete … au descoperit nici mai mult, nici mai puţin decât
răbufnirea erotică a unui poet la vârsta de şaptezeci de ani, ca şi cum pe
acesta l-ar fi apucat amocul «ultimului
iubit». Între eros şi agape distanţa e enormă şi poate că în
ea ar trebui căutată şi însăşi raţiunea de a fi a Ultimelor sonete…“[12]
Exegetul propune un concept extrem de util în
interpretarea Sonetelor, şi anume agape – cu sensul de iubire pentru
Dumnezeu: „Cu Ultimile sonete ...
Vasile Voiculescu atinge, […] culmea creaţiei sale poetice. […] Dificultatea
provine din aceea că, dacă poezia sa religioasă din celelalte cicluri este
declarativă, expresivă, direct, cu trimiteri exacte la obiect, cea din Sonete e încifrată, sinuoasă, ambiguă,
ca un labirint al lui Dumnezeu în care poetul se afundă fără însă să mai vrea
să plece. Urmând modelul sonetelor lui Shakespeare, el introduce cifrul lui eros în universal lui agape, nu însă pentru a-l degrada pe cel
din urmă, ci pentru a-l face accesibil limbajului poetic. Nu e pentru prima
oară când Voiculescu, uneori cu mare îndrăzneală, asociază cele două planuri.
Într-o poezie mai veche el exclamă: Mi-e
dor de Tine, Doamne, ca de-o fată… (Întâia dragoste)». Dacă se ia în vedere
această «cheie», prin care eros-agape
se îmbină ca într-o «coincidenţia oppositorum» adevărata lectură a Sonetelor nu
mai poate fi un obstacol de netrecut. De altfel, «cheia» o dă însuşi Voiculescu
într-o poezie scrisă în 1958, anul în care îşi va încheia ciclul Sonetelor: «… sunt faur de scris sonete/ Şi-mi aţintesc pe
ritmuri îndelete, / Urechia inimii la paşii Tăi.» (Vorbesc în dodii)“[13]
Tot Bartolomeu Valeriu Anania propune ca textele în care sunt adresate cuvinte
de iubire misteriosului necunoscut să fie interpretate din perspective unui
dialog între suflet şi Logos. Demersul său analitic este inspirat de modul
spiritualizat în care părinţii bisericeşti au interpretat Cântarea cântărilor, validându-şi astfel opţiunea hermeneutică.
Dr. Camelia SURUIANU
[1]Vlaicu Bârna, Floarea de colţ a poeziei voiculesciene,
în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi
Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 26.
[2]Dragoş Morărescu, De la William Shakespeare
la Vasile Voiculescu, în Sabina Măduţa, op. cit., p. 51.
[3]Idem.,
[6]Marian Popa, Vasile Voiculescu contemporan cu Dumnezeu şi
veşnicia, în Istoria
literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie
1989, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1030.
[7]Dumitru Stăniloie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al BOR, Bucureşti, 1992, p. 117.
[8]Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p.
140.
[9]Eugen Simion, Vasile Voiculescu, în Scriitori
români de azi, vol. I, Editura David
Litera, Bucureşti, 1998, p. 157.
[11]Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nouă glossă la sonete, în Secolul 20, nr. 9, septembrie 1975, p.
70.
[12]Valeriu Anania, op. cit., p. 165.
