‹‹Au fost puţine. Tradiţia spune că adesea a fost văzut plângând, dar nimenea nu L-a văzut râzând.
L-a bucurat credinţa neobişnuită a sutaşului roman din Capernaum. Cu Lazăr din Betania era prieten. La nunta din Cana încă nu va fi fost un morocănos. Şi se bucura când Cerul scria numele oamenilor în Cartea Vieţii. Acestea erau bucuriile mărturisite ale lui Iisus: că oamenii simpli – copiii, s-ar putea spune – primesc Revelaţia. Tatăl îi face capabili de aceasta, împotriva aparenţelor lor smerite, pe ei, cei simpli, spre ruşunarea înţelepţilor încrezuţi, care nu admit nici o revelaţie, ci numai migălelile minţii lor.
Bucuriile ucenicilor erau mai multe. Dintre acestea, una le-o făcuse Iisus, „dându-le puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”. Dar Iisus i-a înfrânt de la bucuria aceasta, arătându-le mai motivată altă bucurie mai mare: înscrierea numelor în Cartea Vieţii.
Bucuria minunilor te poate pierde (Matei 7, 22-23) în slavă deşartă; pe când în Cartea Vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând. Cu puterea de-a izgoni duhurile cureţi pe alţii şi te poţi primejdui pe tine; pe când cu lacrimile te curăţeşti pe tine şi foloseşti şi pe alţii.
Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se adaug, de cele mai multe ori, plângând.
Aceasta e pecetea veacului de-acum: a văii plângerii, pusă întărire lângă numele noastre, din Cartea veacului viitor: „Bucuraţi-vă când vă vor urî oamenii şi vă vor prigoni şi vor lepăda numele voastre, din pricina Fiului Omului” (Luca 6, 22). Atunci se va apleca Cerul şi va culege numele omului, scriindu-l în Cartea Vieţii veşnice.
… Poate că întrezărim – ca de departe – temeiurile unuia dintre ucenicii lui Iisus, care ne dă sfatul paradoxal: „Bucuraţi-vă intru necazuri!” (II Corinteni 7, 4; Tesaloniceni 5,16; Filipeni 4,4). Trebuie că, în răpirile sale în Rai, a întrevăzut şi taina că bucuria intru necazuri scrie numele omului în Cartea Cerului. Acestea sunt, după Revelaţia, bucuriile legitime ale omului, care-l fac om al veacului viitor. Iată motivul bucuriei lui Iisus: omul, deşi copil, - sau poate tocmai de aceea - primea raţiunile paradoxurilor divine.
Dar Iisus mai avea o bucurie, pe care n-a mărturisit-o niciodată, şi a ascuns-o de oameni: bucuria mare a mânturii omului; bucuria că rostul întrupării Sale între oameni, prinde oamenii!››
L-a bucurat credinţa neobişnuită a sutaşului roman din Capernaum. Cu Lazăr din Betania era prieten. La nunta din Cana încă nu va fi fost un morocănos. Şi se bucura când Cerul scria numele oamenilor în Cartea Vieţii. Acestea erau bucuriile mărturisite ale lui Iisus: că oamenii simpli – copiii, s-ar putea spune – primesc Revelaţia. Tatăl îi face capabili de aceasta, împotriva aparenţelor lor smerite, pe ei, cei simpli, spre ruşunarea înţelepţilor încrezuţi, care nu admit nici o revelaţie, ci numai migălelile minţii lor.
Bucuriile ucenicilor erau mai multe. Dintre acestea, una le-o făcuse Iisus, „dându-le puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”. Dar Iisus i-a înfrânt de la bucuria aceasta, arătându-le mai motivată altă bucurie mai mare: înscrierea numelor în Cartea Vieţii.
Bucuria minunilor te poate pierde (Matei 7, 22-23) în slavă deşartă; pe când în Cartea Vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând. Cu puterea de-a izgoni duhurile cureţi pe alţii şi te poţi primejdui pe tine; pe când cu lacrimile te curăţeşti pe tine şi foloseşti şi pe alţii.
Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se adaug, de cele mai multe ori, plângând.
Aceasta e pecetea veacului de-acum: a văii plângerii, pusă întărire lângă numele noastre, din Cartea veacului viitor: „Bucuraţi-vă când vă vor urî oamenii şi vă vor prigoni şi vor lepăda numele voastre, din pricina Fiului Omului” (Luca 6, 22). Atunci se va apleca Cerul şi va culege numele omului, scriindu-l în Cartea Vieţii veşnice.
… Poate că întrezărim – ca de departe – temeiurile unuia dintre ucenicii lui Iisus, care ne dă sfatul paradoxal: „Bucuraţi-vă intru necazuri!” (II Corinteni 7, 4; Tesaloniceni 5,16; Filipeni 4,4). Trebuie că, în răpirile sale în Rai, a întrevăzut şi taina că bucuria intru necazuri scrie numele omului în Cartea Cerului. Acestea sunt, după Revelaţia, bucuriile legitime ale omului, care-l fac om al veacului viitor. Iată motivul bucuriei lui Iisus: omul, deşi copil, - sau poate tocmai de aceea - primea raţiunile paradoxurilor divine.
Dar Iisus mai avea o bucurie, pe care n-a mărturisit-o niciodată, şi a ascuns-o de oameni: bucuria mare a mânturii omului; bucuria că rostul întrupării Sale între oameni, prinde oamenii!››
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Romane a Aradului, Deva, 2006, pp 219-220.
