Profeţiile Parintelui Justin despre vremurile de azi, transcrise şi adnotate de ucenicul său, Florin Stuparu.

„Vom fi puşi la încercare, dar să nu ne temem, turmă mică! – fiindcă Domnul rămîne cu noi. Să nu ne gîndim însă că vom trece prin viaţă, prin viaţa creştină, şi nu ne vom asemăna cu durerile Mîntuitorului Hristos, cînd a spus: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» Orice suferinţă îşi are menirea ei. Şi, dacă sîntem conştienţi de această menire, o putem primi cu toată inima. Să fiţi încredinţaţi că asta vi se cere de la Dumnezeu: să primiţi cu toată inima ceea ce vine! Căci, dacă e îndoială, nu mai e jertfă. Să fiţi pregătiţi în fiecare zi şi în fiecare clipă!”

 

LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică – cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)

de Florin Stuparu

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.
Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).
Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”).
Cum s-a întîmplat aceasta, o arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:
„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu): lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]; iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nu s-a sădit rău din început [căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui acelora care sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu experienţa, iar Adam nu avea deprindere, experienţă, căci abia fusese zidit], dar nu era bun celor care sînt încă mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte.”
Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam a urmat voii lui celei rele, cînd a călcat porunca, singura, dată de Dumnezeu. Atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Robie din care el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra el însuşi pe sine. Astfel încît a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău, prin firea Lui cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită (căci moartea e urmare şi pedeapsă a păcatului).
A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5518 ani în minciuna Satanei, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător. Păgînii nici nu se gîndeau la aşa ceva, iar Iudeii (deşi aveau proorociile) aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvîrşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac (este vorba de casa Tatălui, iar noi sîntem fii ai Tatălui prin Fiul); Fiul însă rămîne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:31:36).

Cărţile lucrate de Florin Stuparu (1961-2011). Veşnica lui pomenire!

Între anii 2000-2011 Florin Stuparu a editat următoarele volume, majoritatea lor lucrate în Mănăstirea Petru Vodă:

1. “Educarea” patimilor, 2001, nepublicată

2. Anul 1848 la români, 2001, nepublicată

3. Rugăciunile Postului Mare, ed. Egumeniţa, 2003

4. Ceaslov, după ediţia Neamţ 1874, nepublicat

5. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Mănăstirea Petru Vodă, 2003

6. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei către Romani, ed. Sophia, 2005

7. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, ed. Sophia, 2005

8. Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, ed. Scara, 2006

9. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ed. Sophia, 2006

10. Două numere din revista Oglinda vremii, ed. Scara 2007, 2008

11. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Naşterea şi Întruparea Cuvântului, ed. Sophia 2007

12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tîlcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007

13. Justin, ed. Scara, 2007, reeditare 2014

14. “Educarea” curviei (extras din “Educarea” patimilor), Fundaţia Sfinţii Martiri Brîncoveni, Constanţa, 2006

15. Sfîntul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tîlcuire la Apocalipsă, ed. Sophia, 2007

16. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Moartea şi Învierea Domnului, ed. Sophia, 2008

17. Mărgăritare – Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, ed. Sophia, 2009

18. Vieţile, Acatistele şi Paraclisele Sfinţilor grabnic ajutători Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009

19. Plînsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010

20. Cartea omului sau Un bărbat şi o femeie, de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010

21. Cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010

22. Vladimir Guette – Papalitatea eretică, ed. Scara, 2010

23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundaţia Justin Pârvu, 2010

24. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tîlcuirea Epistolei către Evrei, ed. Sophia, 2011

25. Cartea ascultării, ed. Sophia, 2011

26. Arhiepiscopul Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii şi Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, în curs de apariţie

27. Arhiepiscopul Evghenie Vulgaris – Tîlcuire la Pentateuh, ed. Sophia, 2012

28. Sfântului Ioan Damaschin – Izvorul cunoştinţei, traducere şi note de Cuviosul Gherontie Dascălul, Sfântul Grigorie Dascălul şi Episcopul Iosif al Argeşului, în curs de apariţie

*

Florin s-a săvîrşit în dimineaţa zilei de 2 August 2011. Veşnica lui pomenire!

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

La pomenirea lui Florin Stuparu (+ 2 August 2011)

Florin Stuparu a venit la Mănăstirea Petru Vodă în anul 2000, chemat de Părintele Justin, ca să se ocupe de educaţia copiilor de la internatul schitului Paltin. Era nevoie de mai mulţi profesori pentru a veghea la bunul mers al educaţiei şi învăţăturii celor mici, iar Părintele Justin a hotărît ca de acest lucru să se ocupe cîţiva mireni, profesori de meserie. Pentru ei s-a început construcţia casei în care mai apoi a funcţionat prima versiune a azilului de bătrîne. Aşa a şi început anul şcolar 2000-2001, cu Florin, cu un monah şi cu cîteva maici ca şi corp profesoral. Visul părintelui stareţ era să întemeieze acolo, lîngă schit, o şcoală, iar copiii să primească o educaţie creştină, nu numai morală, ci chiar şi intelectuală. Se mai gîndea părintele atunci să fie scrise nişte manuale care să se potrivească, în mare, cu programa de învăţămînt, dar care să devină temeiul unui învăţămînt creştin ortodox, de care poporul român fusese văduvit acum 150 de ani prin crearea statului modern ateu al lui Alexandru Ioan Cuza.

Dorinţa Părintelui Justin privitoare la şcoală, la programa şi manualele elevilor nu s-a împlinit, pentru că legislaţia nu permitea, oficial, întemeierea unei astfel de instituţii. La aceasta s-a mai adăugat ceva, anume exodul românilor în lumea largă. Distrugerea economiei naţionale a dus la falimentarea industriei în întreaga ţară, inclusiv pe plan local. Sătenii din Petru Vodă s-au văzut nevoiţi să plece din ţară ca să îşi găsească de lucru, şi au plecat cu familiile lor în ţările unde şi-au putut găsi ceva de muncă. Aceasta a dus la împuţinarea numărului de copii al şcolii generale din satul Petru Vodă, şi, în consecinţă, conducerea şcolii s-a adresat Părintelui Justin Pârvu rugîndu-l să nu întemeieze la schit o altă şcoală, pentru că şcoala din sat ar fi trebuit să fie închisă, din lipsă de copii. Astfel s-a luat decizia rămînerii la un simplu internat.

Cu mai cîţiva ani înainte de aceasta maicilor adunate la schit li s-a părut că metoda de predare a lui Florin Stuparu este prea depărtată de programa de studii. Pentru aceea, au insistat pe lîngă Părintele Justin să renunţe la Florin ca profesor. În cele din urmă, părintele l-a rugat pe Florin să rămînă lîngă schitul de maici, chiar dacă nu se mai ocupa direct de copii, şi să continue lucrul la cartea pe care o începuse. Această carte, începută în anul 2000 şi numită “Educarea” patimilor, organizată după înţelegerea antropologică a Sfinţilor Părinţi şi conţinînd citate din manualele claselor I-XII care loveau în credinţă şi în învăţătura Bisericii Ortodoxe despre faptele bune, nepublicată pînă astăzi, s-ar fi constituit într-un instrument extrem de ultil în mîna Bisericii pentru a asana moral şi duhovniceşte învăţămîntul de stat în România. Din păcate, nici un editor nu a avut curajul să o publice integral, iar la nivelul anului 2014 este uşor depăşită, cea mai mare parte a manualelor şcolare schimbîndu-se de atunci pînă azi.

După încheierea cărţii, Florin a continuat să lucreze la cărţi. Şi-a dorit foarte mult să îşi aducă aproape familia, adică soţia şi cei trei copii, dar ispitele cu care a avut de a face au fost prea mari, şi în cele din urmă a fost de acord cu întoarcerea acestora la Craiova. Pentru ei s-a şi întors în Bucureşti în anul 2006, încercînd atunci să îşi ajute prietenii să pună bazele unei mişcări politice, intitulată “Mişcarea Conservatoare”, care a funcţionat pentru scurtă vreme, fără mari rezultate. Cu toate că grupul de prieteni ce a constituit nucleul mişcării a primit un sprijin imens din partea Părintelui Justin, mai ales pentru publicarea statornică a revistei Axa, exodul atîtor milioane de români rămaşi fără locuri de muncă, indolenţa generală şi optica anti-creştină, anti-naţională şi extrem de îngustă a trusturilor de presă a dus la un eşec. Florin Stuparu s-a întors la Mănăstirea Petru Vodă în anul 2010 şi a continuat să lucreze la cărţi, în dorinţa de a duce la bun sfîrşit casa pe care a ridicat-o între cele două mănăstiri şi de a crea premizele unui viitor sănătos copiilor săi.

Între anii 2000-2011 a editat următoarele lucrări:

1. “Educarea” patimilor, 2001, nepublicată
2. Anul 1848 la români, 2001, nepublicată
3. Rugăciunile Postului Mare, ed. Egumeniţa, 2003
4. Ceaslov, după ediţia Neamţ 1874, nepublicat
5. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tâlcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Mănăstirea Petru Vodă, 2003
6. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei către Romani, ed. Sophia, 2005
7. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni, ed. Sophia, 2005
8. Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, ed. Scara, 2006
9. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tâlcuirea Epistolelor către Galateni, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ed. Sophia, 2006
10. Două numere din revista Oglinda vremii, ed. Scara 2007, 2008
11. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Naşterea şi Întruparea Cuvântului, ed. Sophia 2007
12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tîlcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007
13. Justin, ed. Scara, 2007, reeditare 2014
14. “Educarea” curviei (extras din “Educarea” patimilor), Fundaţia Sfinţii Martiri Brîncoveni, Constanţa, 2006
15. Sîntul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tîlcuire la Apocalipsă, ed. Sophia, 2007
16. Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi la Moartea şi Învierea Domnului, ed. Sophia, 2008
17. Mărgăritare – Cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale multor sfinţi şi dascăli, ed. Sophia, 2009
18. Vieţile, Acatistele şi Paraclisele Sfinţilor grabnic ajutători Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009
19. Plînsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010
20. Cartea omului sau Un bărbat şi o femeie, de la facerea şi pînă la înnoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010
21. Cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010
22. Vladimir Guette – Papalitatea eretică, ed. Scara, 2010
23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundaţia Justin Pârvu, 2010
24. Sf. Theofylact al Bulgariei şi Sf. Nicodim Aghioritul – Tîlcuirea Epistolei către Evrei, ed. Sophia, 2011
25. Cartea ascultării, ed. Sophia, 2011
26. Arhiepiscopul Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii şi Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, în curs de apariţie
27. Arhiepiscopul Evghenie Vulgaris – Tîlcuire la Pentateuh, ed. Sophia, 2012
28. Sfântului Ioan Damaschin – Izvorul cunoştinţei, traducere şi note de Cuviosul Gherontie Dascălul, Sfântul Grigorie Dascălul şi Episcopul Iosif al Argeşului, în curs de apariţie

Precum se vede, rîvna sa pentru cărţile Sfinţilor Părinţi a fost foarte mare, în ultimele 12 luni de viaţă pregătind pentru tipar 9 volume, dintre care ultimul, la care lucra în ziua în care s-a săvîrşit, Tîlcuirea Sfintelor Evanghelii, este de departe cea mai complexă lucrare şi cea mai voluminoasă totdeodată.

Pasiunea sa pentru frumosul vieţii creştine s-a materializat între anii 1996-1997 prin sculptarea unei troiţe ce era destinată Pieţei Romane din Bucureşti. Din păcate, pentru că foarte multe lucruri s-au petrecut din acei ani pînă în 2012, troiţa sa nu a mai fost pusă în Piaţa Romană, ci în cimitirul mănăstirii noastre, unde a fost adusă din Bucureşti, prin voia Părintelui Justin.

Între 2001-2002 a lucrat în Mănăstirea Petru Vodă o altă troiţă în lemn de stejar, care acum străjuieşte intrarea în Mănăstirea Paltin.

Cu cîteva săptămîni înainte de plecarea dintre noi avusese ideea de a scoate un album color cu frescele mănăstirii noastre, iar pornind de la album, în ultima săptămînă fusese preocupat de ilustrarea video a scenei Judecăţii de apoi. Pe 31 Iulie 2011 a montat următorul filmuleţ:

În ziua de 1 August 2011 a coborît în satul Petru Vodă pentru a trimite nişte bani familiei sale să vină în vacanţă aici. S-a oprit seara la doi prieteni de ai săi, cu care a stat cîteva ceasuri de vorbă. La ora 22 mi-a dat un telefon şi mi-a spus: “Vreau să ştii că sînt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru toate cîte mi-a dat în această viaţă, şi mai ales pentru faptul că, deşi nu văd mai nimic prin ochelarii ăştia, aici la Petru Vodă e cel mai frumos cer din lume şi vreau să-I mulţumesc Domnului a făcut că a făcut acest cer atît de frumos şi pentru mine, Florică Stuparu. Înţelegi? Pentru mine!…“. I-am spus să urce la mănăstire şi să ne vedem dimineaţă. Ceva mai tîrziu, pe la ora 2 dimineaţa, un prieten comun mi-a spus că a căzut de pe pod lîngă casa sa şi acum se duce cu el la spital, şi să-l pomenesc în rugăciuni. Căzuse de pe podul de la ieşirea din sat spre mănăstire, care nu era luminat niciodată, şi unde foarte mulţi alţii au fost la un punct de a cădea, fără a avea cele -12 dioptrii ale lui Florin. A rămas în apă, neputîndu-se mişca (a avut cîteva coaste rupte şi fractură craniană), spunînd cu glas tare “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, vreme de 2 ceasuri, pînă cînd cineva, care mergea la slujbă la Mănăstirea Paltin, l-a auzit cînd a trecut prin apropiere. L-au scos pe o pătură din apă, l-au dus cu maşina la Părintele Justin (care se afla atunci la slujba de noapte în mănăstirea de maici), căruia i-au spus ce s-a întîmplat. Părintele le-a zis să-l ducă la spital imediat. La intrarea în curtea spitalului, Florin Stuparu a trecut din viaţa aceasta trecătoare spre o alta, plină de lumină, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Orice încercare de resuscitare a eşuat. La ora aceea, 4 a dimineţii, se terminase Sfînta Liturghie.

O scurtă biografie a lui Florin a alcătuit Mugur Vasiliu, prietenul său de o viaţă, în revista Axa.

*

Tot astăzi am săvîrşit pomenirea de un an de zile a lui Costel Condurache, un bun creştin şi un apropiat al mănăstirii noastre, care a lucrat cu timp şi fără de timp la cunoaşterea pătimirilor sfinţilor din închisori şi la recunoaşterea sfinţeniei lor, din 1990 pînă la 29 Iulie 2013, cînd a plecat către prietenii săi din ceruri în urma unui accident auto în Bulgaria. S-a săvîrşit în pace, spovedit şi împărtăşit, deşi paralizat de la gît în jos în urma accidentului.

*

Veşnica lor pomenire!

a consemnat monahul Filotheu Bălan

Sursa: Manastirea Petru Voda

2 august - doi ani de la trecerea in vesnicie a scriitorului Florin Stuparu. Un text de exceptie al acestuia despre comunism si globalizare

Sunt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)

Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai puţin.

Să ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sînt – vezi bine! - „internaţionale”. Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.

Florin Stuparu, ultimul film: Erminia Bisericii Ortodoxe, ilustrata cu fresce de la Petru Voda

Cu tristeţe în suflet anunţăm mutarea la Domnul a fratelui nostru Florin. Dumnezeu să-l ierte! Trupul neînsufleţit se află depus la Capela cimitirului Străuleşti II. Priveghiul va începe la ora 22.30, miercuri 3 august, iar înmormîntarea va fi joi, 4 august la ora 12.30. (Revista Axa)

 

 Florin Stuparu, ultimul film: Erminia Bisericii Ortodoxe ilustrata cu fresce de la Petru Voda from Victor Roncea on Vimeo.

Libertate şi Adevăr: In Memoriam Florin Stuparu. Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pârvu

LIBERTATE ȘI ADEVĂR (Teologia libertăţii şi robia democratică, cuvînt pe marginea cărţii „Justin”)

de Florin Stuparu

„Şi – după cum proorociile arătau fariseilor şi saducheilor că Hristos venise, ei necrezînd – tot aşa şi astăzi: în timp ce semnele arată că vom intra în epoca lui Antihrist, omenirea doarme liniştită” (Dimitriu Scartsiuni, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991).

Liberi în temniţe: de la Apostolul Pavel, la părintele Justin Pîrvu

Libertatea şi adevărul nu sînt realităţi sociologice sau politice, şi nici abstracţii filosofice. Sînt realităţi teologice. Căci Dumnezeul treimic a zis (şi a făcut): „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră!” (Facerea 1:26) Ceea ce înseamnă că omul e făcut liber şi raţional, după Sfinţii Părinţi. Altfel spus, libertatea, adică voinţa proprie, este o însuşire dumnezeiască a omului, dată dintru început, încît ea nu ar fi trebuit căutată şi dobîndită prin osteneală proprie, ci trebuia doar folosită în scopul cel bun, adică întru ascultarea lui Dumnezeu, care e însăşi libertatea.

Zice Sfîntul Grigorie de Nissa: „Acela care l-a făcut pe om spre a fi părtaş al bunătăţilor Sale şi Care i-a sădit în fire rîvna spre cele bune, pentru ca dorinţa lui să fie îndreptată mereu către Făcătorul său, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci, dacă asupra vieţii omeneşti ar fi stat vreo silnicie, s-ar fi stricat chipul omului în acea parte, înstrăinîndu-se de prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu prototipul. Într-adevăr, o fire supusă unor silnicii cum ar mai putea fi numită «chipul» Celui care împărăţeşte? Ei bine, fiinţa care se aseamănă în toate privinţele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voinţa neatîrnată şi pe deplin liberă, pentru ca împărtăşirea la bunurile dumnezeieşti să fie ca o răsplată a faptei sale celei bune” (Marele Cuvint Catehetic). Neliber întrutotul şi supus sufletului este (ar trebui să fie) trupul, „Dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pînă la ceruri şi coborîndu-se în adîncuri, străbătînd întinderea pămîntului şi pătrunzînd sub acesta, cîteodată ajungînd cu mintea pînă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului” (Sfîntul Grigorie de Nissa, în aceeaşi lucrare).
Adam s-a folosit însă rău de libertatea dintru început (aceasta fiind chiar o dovadă că el a fost zidit liber, după cum zice acelaşi sfînt Grigorie, că „răul se naşte în lăuntrul omului, la libera lui alegere, luînd fiinţă atunci cînd sufletul se îndepărtează de bine”). Astfel, începătorul neamului omenesc şi-a pierdut libertatea firească, ieşind de sub ascultarea Făcătorului său şi făcîndu-se de bună voie rob al Satanei (care se tălmăceşte „Potrivnicul”). Cum s-a întîmplat aceasta, o arată cel mai bine Sfîntul Grigorie Teologul:
„Pe vieţuitorul acesta [pe om], Dumnezeu l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cîndva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decît al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu): lucrător de pomi nemuritori – poate de gîndiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvîrşite şi mai înalte; gol cu simplitatea, şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea trebuinţă de meşteşuguri) şi fără de tot acoperămîntul şi apărarea; căci astfel trebuia să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpînirii de sine [a voinţei sale libere]; iar legea era porunca din care pomi (adică gîndiri dumnezeieşti) trebuia el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoştinţei, care nu s-a sădit rău din început [căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău]. Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gîndire) înaltă – după socoteala mea – la care le este fără primejdie a se sui acelora care sînt mai desăvîrşiţi cu deprinderea [cu experienţa, iar Adam nu avea deprindere, experienţă, căci abia fusese zidit], dar nu era bun celor care sînt încă mai simpli şi mai lacomi cu pofta, aşa cum nici hrana cea desăvîrşită nu este folositoare celor ce încă sînt plăpînzi şi au încă trebuinţă de lapte.”
Prin urmare, omul şi-a pierdut libertatea din clipa în care Adam a urmat voii lui celei rele, cînd a călcat porunca, singura, dată de Dumnezeu. Atunci a căzut în robia Satanei, a vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al oamenilor, şi în robia acestei vieţi muritoare. Robie din care el singur nu se mai putea răscumpăra, căci nici un rob nu se poate răscumpăra el însuşi pe sine. Astfel încît a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se întrupeze şi să răscumpere firea omenească din robia celui rău, prin firea Lui cea lipsită de păcatul strămoşesc şi prin moartea Lui cea necuvenită (căci moartea e urmare şi pedeapsă a păcatului).
A fost greu însă ca oamenii, prinşi vreme de 5518 ani în minciuna Satanei, să mai înţeleagă nevoia acestei răscumpărări şi nevoia unui Răscumpărător. Păgînii nici nu se gîndeau la aşa ceva, iar Iudeii (deşi aveau proorociile) aşteptau (ca şi acum) un mîntuitor pămîntesc, de fapt pe Antihrist. De aceea „zicea Iisus către Iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămîne în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvîrşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămîne în casă în veac (este vorba de casa Tatălui, iar noi sîntem fii ai Tatălui prin Fiul); Fiul însă rămîne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:31:36).
Dar ce este adevărul? – ca să întrebăm şi noi asemenea lui Pilat. Adevărul este cel ce e şi calea (către împărăţia Tatălui) şi viaţa (cea veşnică), adică însuşi Hristos Dumnezeu. Deci Mîntuitorul zice aici aşa, (după Sfinţitul Teofilact): „Dacă veţi petrece întru cuvîntul Meu şi întru credinţă, veţi cunoaşte adevărul, adică pe Mine, căci Eu sînt Adevărul. Dacă Mă veţi cunoaşte pe Mine, Care sînt Adevărul, Adevărul, adică Eu, vă va slobozi pe voi de păcate cu adevărat.”
Se întîmplă însă că, de două mii de ani, Iudeii cei necredincioşi şi toţi necredincioşii propovăduiesc că libertatea se dobîndeşte tocmai prin săvîrşirea păcatului, adică prin săvîrşirea nestingherită a patimilor trupeşti şi sufleteşti, între care cea mai înfricoşătoare e însăşi necredinţa! Şi ei strigă: Fraţilor! Libertate, egalitate, fraternitate, împotriva lui Hristos! Acest îndemn la răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, propovăduit făţiş de revoluţia „Iluminaţilor”, adică a „Luciferienilor”, stă la temelia istoriei pe care o trăim (şi de fapt la temelia întregii istorii, precum vom vedea). Ce vreau să spun e că libertatea, egalitatea şi fraternitatea împotriva lui Hristos au fost scopurile revoluţiei a toată lumea, şi putem crede că acest scop este împlinit astăzi. Căci asta au urmărit revoluţiile: liberarea omului de sub stăpînirea Ziditorului şi Dumnezeului tuturor, egalitate şi fraternitate întru întru patimi, hule şi blestemăţii. Şi iată că acum sîntem liberi! Liberi ca să ce? Să ne urmăm patimile, reaua voinţă şi reaua credinţă. Iar aceasta însemnează cea mai amară robie, precum zice şi Petru: „Ei (toţi propovăduitorii revoluţiei, şi cei bisericeşti, zic eu) (ne) făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii. Fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpîneşte. (2 Petru 2:19).
Puţini dintre oameni s-au folosit de răscumpărarea Mîntuitorului şi de aceea răul a ajuns atît de departe, iar acum stăpînitorii cei netrupeşti împreună cu cei trupeşti ai acestei lumi a patimilor s-au întărit într-atît încît au putut să ne aducă la ultima margine a robiei (cu voia noastră, căci altminteri nu ar fi putut să o facă). Căci acum luptăm de-a dreptul pentru a dobîndi libertatea de a păcătui nestingheriţi nici măcar de legea lumească, firească, sădită în firea noastră de Făcătorul a toate. (Să ne gîndim doar că sîntem liberi să propovăduim sodomia în priveliştea întregii lumii, dar nu mai sîntem liberi să o împiedicăm, căci încălcăm dreptul omului de a-şi pierde sufletul, de a se înrobi diavolului celui mare şi în această viaţă, şi în cea viitoare.)
Cu alte cuvinte, niciodată nu am fost mai puţin liberi decît în zilele pe care le trăim. Mulţi văd limpede şi vorbesc deschis de aceasta. Iată îngrijorarea (rece, de altfel, anemică şi formală) stîrnită de aşa-zisele „micro-cipuri”, de această stăpînire desăvîrşită a statului „liberal” şi „democratic” asupra tuturor, încă de la naşterea fiecărui mic cetăţean. Este un fapt înfricoşător, cu adevărat! Nimeni nu spune însă că acesta a ajuns a fi cu putinţă doar pentru că omul doreşte a fi liber întru patimile sale şi de fapt primeşte orice lanţ, orice îngrădire, numai pentru a dobîndi această libertate a robiei. (După aşa-zisele „atentate din 9-11”, Americanii au fost întrebaţi ce vor: „siguranţă” sau „dreptul la intimitate”? Au ales „siguranţa” în locul libertăţii, una de altfel foarte îndoielnică.)
Nu sîntem liberi, pentru că nu înţelegem scopul acestei vieţi: acela de a ne libera de păcat şi deci de diavolul. Botezul – adică moartea şi învierea Mîntuitorului, pe care le încercăm prin cele trei cufundări în apa sfinţită – ne-a scăpat de păcatul strămoşului Adam. Urmează a ne libera de ale noastre patimi, dacă vrem, cum am zis şi cum zice acelaşi Teofilact: „Hristos ne-a slobozit desăvîrşit din păcate pe noi, cei ce ne sfinţim şi ne ungem cu sîngele Lui prin botezul ce se face întru moartea Lui. Căci – după însuşi Pavel – toţi Creştinii care se botează «se fac împreună sădiţi cu asemănarea morţii lui Hristos» (Romani 6:3).”

Florin Stuparu. Scriitor, Povestitor, Luptator. A plecat azi spre Ceruri din padurea verde de la Petru Voda. Dumnezeu sa-l ierte! Insemnari ale fratelui Florin despre Parintele Justin

Florin Stuparu from Victor Roncea on Vimeo.


In Memoriam Florin Stuparu

Dumnezeu sa-l ierte!

JUSTIN

Puţine însemnări adunate de FLORIN STUPARU
despre părintele nostru întru Hristos, JUSTIN PÎRVU, din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos,
CĂRORA TUTUROR LE MULŢUMESC ŞI LE ROG MÎNTUIRE, prin rugăciunile şi lacrimile Stareţului nostru Justin,
care vrea să ne nască întru Hristos pe noi, toţi cei care i-am călcat cîndva pragul

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvanteaza lucrarea aceasta savarsita intru sfant numele Tau!

CUVÎNT DE ÎNCEPUT

Cîndva, prin 1991-92, am aflat că un oarecare bătrîn Justin Parvu, la 72 de ani, ridică mănăstire undeva în munte, pe un drum forestier ce se pierde în pădure. Că slujeşte sub cerul liber sau într-o magazie de scînduri. Nu ştiam ce e aceea mănăstire, fiind cu totul străin de Ortodoxie. Şi nici măcar nu am cerut să văd vreo fotografie de la Petru Vodă; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui bătrîn, am simţit o căldură în inimă, fără să ştiu de ce, şi mai ales fără să ştiu că încălzirea inimii (nu a minţii) este semn al unui gînd bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la înşelătorul diavol. Mai tîrziu, cînd am ajuns să fiu cîţiva ani vecin de aproape cu părintele Iustin şi apoi să-mi fac casă în preajma mănăstirii, am înţeles ce însemna acel simţămînt.

Cartea de faţă – pe care puteam să o scriu, poate mai bine, demult – este urmarea acestei înţelegeri, după putinţa mea de acum. Ce încerc să arăt în paginile care ne stau înainte, prin mărturiile părintelui şi ale celor apropiaţi lui? Că un om lipsit de orice putere lumească, dar insuflat de Hristos-Dumnezeu prin Sfîntul Său Duh, ajunge să adune în jurul lui şi să povăţuiască o mulţime de credincioşi, întemeind o obşte creştină – alcătuită din monahi şi din mireni uniţi între ei, dar nu amestecaţi – care se lărgeşte mult dincolo de hotarele aşezămîntului propriu-zis. Şi aceasta într-o vreme cînd obştea creştină, acea adunare a doi-trei în numele lui Hristos (Matei 18:20), nu mai poate fi găsită în „lume”. Căci Creştinii umblă la biserică, dar nu mai sînt Biserică; împlinesc un obicei de Duminică, dar nu mai vieţuiesc împreună creştineşte, adică osebiţi de aceia mulţi care trăiesc în chip păgînesc ori de-a dreptul diavolesc. La fel stau lucrurile şi în viaţa monahală, a cărei tradiţie a fost curmată în anii ’50 de către stăpînirea comunistă. Căci – dacă judecăm drept, fără a ne lăsa înşelaţi – vedem bine că am ajuns aproape de acele vremuri cînd „monahii vor vieţui ca mirenii şi mirenii ca dracii”, după zicerea înainte-văzătorilor cu duhul. Acum este începutul vremii aceleia cea mai de pe urmă, cînd necredinţa pustieşte aproape cu desăvîrşire sufletele celor botezaţi. Pentru aceasta zicea Mîntuitorul: „Dar Fiul Omului, cînd va veni, va găsi oare credinţă pe pămînt?” (Luca 18:8). Zicere pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei, în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur, o tîlcuieşte astfel: „Prin chipul întrebării, Mîntuitorul însemnează rărirea credincioşilor ce se vor afla atunci [la a doua venire a Sa]. Căci atîta va stăpîni atunci «fiul fărădelegii» [Antihristul, vezi la Pavel], încît «să-i amăgească şi pe cei aleşi, de va fi cu putinţă» [vezi la Evanghelie]. Deci, venind Domnul pe nori, nu va afla credinţă pe pămînt, fără numai întru puţini.” Şi aceasta de ce? Pentru că, „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), după cuvîntul cel nemincinos al Mîntuitorului Hristos. E vorba de dragostea credincioşilor pentru Hristos şi de aceea a unora pentru alţii întru Hristos.

Aceasta a încercat şi încearcă să facă părintele Iustin, în marea sa dragoste pentru Hristos şi pentru aproapele: să adune oameni care – cu toate păcatele şi neputinţele lor – au măcar o oarecare dorinţă de a trăi după Hristos, urmînd porunca dragostei, într-o lume care luptă împotriva Acestuia mai mult ca niciodată în trecut şi îi goneşte pe următorii Lui într-un chip încă mai sălbatic şi mai viclean decît în vremea vechii stăpîniri păgîne. Cu aceştia se împlineşte, încă o dată, cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului întrupat: „Acestea vă poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul! Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar – pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume – de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:17-19).

Urmarea a fost că, în cîţiva ani, obştea de la Petru Vodă – alcătuită la început din „doi-trei fraţi şi un dulău mare ciobănesc”, cum povesteşte părintele – a ajuns să cuprindă cîteva zeci de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrînele de la azil, copiii de la aşa-zisa „şcoală” (de fapt, un cămin-internat) şi cîteva familii care şi-au făcut casă în preajma mănăstirii. Pe lîngă aceştia, trebuie să-i socotim şi pe monahii şi monahiile trimişi de la Petru Vodă să întemeieze alte schituri şi mănăstiri, care au rămas însă legaţi de stareţul lor în ciuda depărtării geografice. Încă mai sînt acei nenumăraţi mireni din toată ţara care socotesc mănăstirea ca pe a doua lor casă, iar pe bătrînul Iustin ca pe adevăratul lor părinte. Şi toată această lucrare, pornită cu adevărat de la nimic, se datorează – o zic încă o dată – jertfelniciei dintotdeauna a părintelui. Căci el a trăit întreaga viaţă împresurat de oameni, pe care nu numai că i-a îngăduit, dar a căutat să-i ajute cu tot ce a putut: cu fapta, cu sfatul şi cu povăţuirea. Mare nevoinţă şi mare dragoste este aceasta: a te lipsi de liniştea singurătăţii, mai ales ca monah, cuvînt care tocmai asta însemnează: om care trăieşte singur. În copilărie, părintele Iustin era înconjurat de tovarăşii din sat, al căror povăţuitor se alesese. În închisorile comuniste, a trăit ani de zile între sute de camarazi, acesta fiind unul din chinurile gîndite de temniceri (alături de chinul izolării, la fel de greu de răbdat). În mănăstirile pe unde a petrecut începînd cu anul 1964, a fost căutat de tot mai mulţi oameni, mai întîi din Neamţ, iar apoi din întreaga Moldovă. Iar acum, de cînd e stareţ, din toată ţara. De cînd are mănăstirea lui, părintele a ajuns să petreacă singur în chilia sa de nici 9 metri pătraţi – plină de cărţi (pe care nu apucă să le citească) şi de tot felul de lucruri primite de la credincioşi, pe care el le împarte nevoiaşilor – a ajuns aşadar să petreacă singur nu mai mult de 5-6 ceasuri pe zi: 1-2 înainte de slujba de la miezul nopţii şi 3-4 după slujbă. Sau mai puţin, sau deloc, de multe ori. „Aceasta – mi-a spus – e datoria noastră: să stăm înaintea oamenilor.”

O carte subţire, precum este aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit să facă părintele pentru Biserica zilelor noastre. De aceea, mărturiile scrise sînt însoţite de numeroase fotografii, ajungîndu-se la forma unei cărţi ilustrate în care cuvintele şi imaginile se întregesc unele pe altele, în dorinţa de a face cît de cît cunoscută această pildă de lucrare creştină a călugărului şi preotului lui Dumnezeu Iustin Pîrvu.

La sfîrşitul acestui mic cuvînt, trebuie neapărat să fac o adăugire: cartea este închinată întîi de toate părintelui nostru stareţ, precum e de la sine înţeles, dar şi tuturor fraţilor cu care am petrecut la Petru Vodă şi a acelora cu care voi mai petrece. Dintre ei, numai foarte puţini au cuvîntul în cuprinsul lucrării, lucru pentru care îi rog să mă ierte. În gîndul meu au fost toţi, şi nădăjduiesc că într-o viitoare ediţie voi putea să adaug şi zicerile lor, pe cît e cu putinţă.

Florin Stuparu, octombrie 2007

* * *

Florin Stuparu a fost membru fondator al Miscarii pentru Romania (1991) si al gruparii Scara (1996).

Dintre lucrarile sale, unele editate alaturi de monahul Filotheu de la Manastirea Petru Voda:

1. “Anul 1848 la romani”, 2001, nepublicata – editor si autor
2. Rugaciunile Postului Mare, Egumenita, 2003
3. Ceaslov, dupa editia Neamt 1874, nepublicat
4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tilcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Manastirea Petru Voda, 2003
5. doua numere din Oglinda vremii
6. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
7. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni si a Epistolei a doua catre Corinteni, Sophia, 2005
8. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
9. Rugaciunile Sfintului Efrem Sirul, Scara, 2006
10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolelor catre Galateni, Efeseni, Filipeni si Coloseni, Sophia, 2006
11. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Nasterea si Intruparea Cuvantului, Sophia 2007
12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tilcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007
13. “Justin”, Scara, 2007
14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006
15. Sfintul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tilcuire la Apocalipsa, ed. Sophia, 2007
16. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Moartea si Invierea Domnului, Sophia, 2008
17. Margaritare – Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor sfinti si dascali, ed. Sophia, 2009
18. Vietile, Acatistele si Paraclisele Sfintilor Grabnic Ajutatori Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009
19. Sf. Efrem Sirul, Plinsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010
20. Cartea omului sau Un barbat si o femeie de la facerea si pina la innoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010
21. Cuvinte impotriva betiei si pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010
22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, ed. Scara, 2010
23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundatia Iustin Pirvu, 2010
24. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Evrei, Sophia, 2011
25. Cartea ascultarii, Sophia, 2011
26. Arhiep. Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii si Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, in curs de aparitie
27. Arhiep. Evghenie Vulgaris – Tilcuire la Pentateuh, in curs de aparitie la Ed. Sophia
28. Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, traducere si note de Cuv. Gherontie Dascalul si Sf. Grigorie Dascalul, in curs de aparitie la ed. Sophia

Articolele aparute in revista AXA, creationism.info

Preluare de pe Roncea.ro

COMUNISM SI GLOBALIZARE

Sunt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)

Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai puţin.

Să ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sînt – vezi bine! - „internaţionale”. Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.

Visul zgîrie-cerului

Dar de prisos e să adaug mai multe despre aceasta, căci au făcut-o alţii de ajuns. Ce vreau să arăt aici e că industializarea s-a întemeiat mai întîi în rîndul noroadelor sălbatice şi prădătoare, aşadar nestatornice, care s-au străduit să ocolească blestemul dumnezeiesc, anume acela: Ca să trăieşti, vei lucra pămîntul întru sudoarea frunţii tale! Acesta a fost însă nu doar un blestem, ci şi o poruncă a cărei urmare duce la cea mai mare binefacere: la smerenie şi la pocăinţă. Trăind de pe urma pămîntului din care a fost zidit trupeşte, cu privirea plecată în jos, omul îşi poate înţelege uşor nimicnicia şi totodată poate fi mulţumitor Celui care îl hrăneşte prin roadele pămîntului. Din aceasta, trebuie să înţelegem bine că Ziditorul nostru şi al lumii nu ne-a povăţuit nicidecum să născocim de la noi înşine mijloace pentru o vieţuire pămîntească odihnitoare şi... veşnică, precum vrea omul răzvrătit. Nu, ci ne-a zis aşa: Am făcut pămîntul să rodească pentru voi din belşug, dar v-am şi pedepsit să-l lucraţi cu osteneală, ca să nu uitaţi binele negrăit cel din Rai şi astfel să vă pocăiţi pentru răzvrătirea voastră şi să vă doriţi a vă întoarce acolo, măcar că acum nu pricepeţi cum se va face aceasta (adică prin iconomia întrupării Dumnezeu-Cuvîntului). Aşa că nu are rost – zice Domnul - să vă osteniţi a născoci şi a zidi nimic, fiindcă oricum această lume se va înnoi, pentru ale voastre păcate, mai întîi prin apă şi apoi prin foc!

Iar oamenii ce au făcut? Tocmai dimpotrivă, precum era de aşteptat, de vreme ce greşiseră dintru început, de la părintele Adam. Şi aşa, s-au folosit mai departe în chip greşit de cuvîntarea (raţiunea) dată lor de Dumnezeu, şi au început să lase lucrarea pămîntului. E drept că şi asta s-a întîmplat dintr-o slăbire a minţii lor pricinuită de acel înfricoşător păcat al lui Cain. Şi tot atunci, după uciderea de frate a lui Cain, Dumnezeul tuturor (iar mai bine zis păcatul uciderii) i-a împărţit pe oameni în două neamuri: în Aveliţi (drepţi) şi Cainiţi (spurcaţi, blestemaţi), urmînd ca cei dintîi să nu se amestece cu cei din urmă. Iar răii Cainiţi s-au desprins de lucrarea firească a pămîntului şi de creşterea animalelor şi s-au apucat să întemeieze „cultura şi civilizaţia” cea netrebuitoare, ci stricătoare de suflet (Cain a zidit întîia cetate; iar Tubalcain, strănepotul lui, a fost făurar de unelte de aramă şi de fier). Iar apoi, Cainiţii i-au tras la răutatea lor şi pe Aveliţi, care nu s-au păzit şi s-au însoţit cu fetele acelora, căci „erau frumoase”. Iar din aceasta, răul păcatului a crescut într-atît încît Dumnezeul tuturor S-a deznădăjduit (aşa zicînd) că omul mai poate fi mîntuit, văzînd că acesta a ales desăvîrşit să-şi urmeze libertatea lui cea rea, şi S-a hotărît să piardă cu totul firea omenească. Dar, fiindcă mai trăia un om drept, acesta fiind Noe, a ales mai bine să nimicească întreaga omenire prin apă şi să o înnoiască apoi prin urmaşii acestuia, Noe putînd fi socotit astfel un al doilea Adam.

Dar nici aceasta nu a folosit, căci (la doar vreo cinci sute de ani de la acel potop de apă) omenirea cea nouă s-a înrăit iarăşi şi s-a ridicat făţiş împotriva Atotputernicului şi Atotbunului Stăpîn (precum mai demult Lucifer-Satana), şi anume atunci cînd s-au apucat de zidit acel vestit turn Babel. Iar dacă nu ar fi fost legămîntul dintre Dumnezeu şi pămînteni, putem crede că Ziditorul a toată lumea ar fi prăpădit cu desăvîrşire neamul omenesc. Pentru a-şi ţine însă făgăduinţa, ce a făcut Dumnezeu? A despărţit omenirea prin despărţirea graiurilor, precum ştim. Oamenii s-au dezbinat fiindcă nu au mai putut să se înţeleagă prin cuvînt. Şi aşa s-au ivit neamurile.