Michael Shafir, gauleiterul culturii romane (antisemita, in opinia sa), adauga un nume nou pe lista neagra: Nicolae Breban. Interesant este ca denuntul este facut din calitatea de sef catedra Relatii Internationale, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babes-Bolyai (sinecura oferita generos de Andrei Marga, chiar daca neica-nimeni Shafir nu are pregatirea necesara ocuparii acestei pozitii).

Doamnei Aura Christi, redactor-șef, “Contemporanul. Ideea Europeană” 

Urmare a publicarii in revista pe care cu onor o conduceti a articolului “Un hybris colectiv” al carui autor este chiar directorul publicatiei, Nicolae Breban, solicit in numele dreptului la imagine eliminarea imediata  a numelui subsemnatului din caseta celor care semneaza rubrici permanente in aceasta revista. Tardiva mea reactie se datoreaza faptului ca numai ieri numarul respectiv mi-a parvenit prin amabilitatea unui amic. Nu sunt dispus sa girez in niciun fel cu numele meu asemenea manifestari, cu atat mai mult cu cat ele sunt grafic sprijinite de reproduceri din imundele manifeste ale “Noii Drepte”. Indiferent care ar fi continuarea acestui articol, asa cum se intelege din desemnarea sa drept “fragment”, de azi numele meu nu va mai apare voluntar in “Contemporanul. Ideea Europeana”.

Dupa cum bine stiti, doamna redactor-sef, colaborarea noastra a incetat mai demult si din motive similare. Cand v-am scris ca nu sunt dispus sa semnez intr-o revista in care doamna Magda Ursache isi etaleaza in mod repetat antisemitismul, mi-ati replicat ca trebuie sa “am rabdare” si ca doamna respectiva nu va mai publica in revista Dumneavoastra. Cand a reaparut, am preferat sa ma retrag fara surle si trambite. De aceasta data, insa, Nicolae Breban se alatura (refuz sa speculez din ce motive) unui cor din care fac parte personaje cum ar fi Ion Coja, Gheorghe Buzatu, Ion Cristoiu si , vai, sute de altii. Democratia imi impune sa le respect dreptul la opinie, dar nu imi impune sa fiu, fie si indirect, asociat cu aceste opinii.
Tot in numele dreptului la imagine, imi rezerv libertatea de a face cunoscute aceste randuri colegilor de breasla si/sau altor publicatii, carora le voi fi indatorat daca publica aceste iretractabile randuri.

Cu stima,
Prof. Univ. dr. Michael Shafir
sef catera Relatii Internationale,
Facultatea de Studii Europene,
Universitatea Babes-Bolyai
Cluj-Napoca.

Iata si articolul care a starnit radicalismul vanatorului de "antisemiti" Shafir:

 

Vrem să fim clari: politica, ceea ce se înţelege azi prin acest cuvânt, în modernitate adică, nu credem că se ocupă de idei, deşi o reclamă cu prea multă insistenţă ca să nu pară cumva suspectă. Şi din acest motiv! Nu, noi credem că politica - adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu simpla şi mic-burgheza gerantă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim-miniştri! - politica se fereştede idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile.

Sunt de acord, e aproape imposibil azi, la aproape un secol de când s-au întâmplat aceste mişcări, sâ le putem descrie şi înţelege în întreg adevărul lor. Istoria, cea arogantă, universitară sau nu, le închide în fraze solemne şi uscate, le alătură altora, asemănătoare, zice ea, le descoperă cu un fel de virtuozitate a sur­selor tot felul de izvoare, influenţe, filiaţii, etc., toate, bineînţeles, dar absolut toate având la bază o aşa-zisă logică a evenimentelor, o explicare detaliată a condiţiilor şi a ambientului, a cauzelor, trimiţân-du-le, apoi, aceste mişcări, cu un gest de decisă satis­facţie, ca o sentinţă fără apel, în arhiva somptuoasă sau nu a istoriei.

Noi, aici, din „colţul" nostru, având privilegiul, nu de dispreţuit, de a fi „Acţionari", apţi adică de a inventa ceea ce este, noi vom face încă o dată uz de prerogativele şi, într-un fel, de rutina noastră, pen­tru a încerca... nu-nu, nu să înţelegem, ci să des­criem. Să re-inventăm, re-descriem, re-conturăm nu numai acele figuri ce ne apar, ba şovăitoare şi laxe, supuse şi apăsate, cum au fost ele izbite de atâtea interpretări, ba fals fixe, rigide, în nu puţine daghe-rotipii ale momentului. Deoarece, cum afirmam oarecum arogant în tinereţe, accept că descriere înseamnă posesie, dar noi vom folosi în aceast text descrierea ca o formă... nu-nu, nu a posesiei, ci a poe­ziei: intuiţie şi muzică, aroganţă a interpretării tre­cutului şi a imaginii, a firii umane şi a probabilului. Uneori chiar şi a posibilului!

Admit, e teribil de greu şi de responsabil, oare­cum, să te prefaci că înţelegi ceea ce s-a petrecut. Mai ales când e vorba de grupuri, mulţimi, deşi în ceea ce ne priveşte noi nu credem că misterele mul­ţimii sunt mai greu de intuit, de descris, decât cele ale individului. Nu rareori ele se aseamănă, au un alt ecou, e drept, dar nu de puţine ori ele se întrepă­trund sau, uneori, mulţimea, grupul, devin pur şi simplu un fel de oglindă enormă — una din acele oglinzi concave care ne arată mărit şi deformat! — sau vibrează alteori pur şi simplu ca într-un fel de aparat de rezonanţă ce ne sparge pur şi simplu ure­chile.

Mişcarea legionară, astfel numită, deoarece despre ea vorbim, la începuturile şi dibuirile ei în formare, nu credem că se deosebea prea tare de alte asociaţii, minuscule partide, curente, care învolbu­rau pe atunci noua şi mândra Românie, ca şi întreg continentul, de altfel, increderea în sine a apărut, probabil, cum se întâmplă şi în biografia unor indivizi ce se separă, ies într-un fel sau altul din anoni­matul mulţimii, odată cu acel efect de rezonanţă, de înţelegere. Când cineva, cu o voce clară, distinctă, suficient de puternică, observă că se face linişte în jurul său, chiar dacă împrejurul său este încă oare­cum îngust şi nu foarte distinct. Şi, odată cu uimirea că este ascultat, că vocea şi aşa-zisele sale idei sunt urmărite într-o oarecare tăcere şi atenţie — fapt des­tul de rar într-o ţară şi provincie, ca Muntenia sau Valahia, cunoscută ca fiind „isteaţă şi vorbăreaţă" — se va instala în sinea sa şi o anume încredere. Nu atât că are dreptate — dreptatea, în politică, înseam­nă să fii ascultat, aproape orice ai spune! — ci că poate continua. Că e momentul să fie consecvent—cu sine şi cu această ascultare, care, după primii timpi, din simplă uimire prinde nuanţe admirative, ca să zicem aşa. De parcă, tinerelul înalt, brunet, frumos, sigur pe sine, ar fi afirmat lucruri nu numai ieşite din comun, dar şi necesare. Cui?... încă nu ştia nimeni cu precizie...

Cam tot în acest timp, deceniul trei şi începu­tul anilor treizeci, o altă voce şi un fel de alt tinerel îşi făcea auzită vocea. Nu în şcoală, internat, nici pe terenul de oină, ci într-o sală de seminar, apoi de curs la Universitatea din Bucureşti. Sosit din Gemania, unde-şi luase, spun unii, un fel de doctorat în filosofie, este neîndoios că tânărul nostru acade­mic, cu iniţiale N.I., un nume teribil de comun, veni­se în sărăcăcioasa sa valiză şi cu unele aşa-zise „idei".

Vrem să fim clari: politica, ceea ce se înţelege azi prin acest cuvânt, în modernitate adică, nu cre­dem că se ocupă de idei, deşi o reclamă cu prea multă insistenţă ca să nu pară cumva suspectă. Şi din acest motiv! Nu, noi credem că politica — adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu sim­pla şi mic-burgheza gerantă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim-miniştri! — poli­tica se fereşte de idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile. E un fel de „nou" care se aplică cu „ideile vechi" sau cu cele „foarte vechi". Cum este, de exemplu, „dreptatea pentru cei mai mulţi" sau „dreptatea pentru alţii". Sau, pur şi simplu, în scopul „răzbunării". Şi aceas­ta. Răzbunarea, este, ca şi în viaţa indivizilor şi în unele romane, piese de teatru — de la Hamlet la Contele de Monte-Cristo — stimulentul cel mai puter­nic. Poate şi cel mai decisiv, un fel de vendetta, o memorie vie, ultragiată, cum o au încă popoarele din sudul Europei. Şi, în plus, răzbunarea beneficiază nu atât de dreptatea noastră, cei care o punem în mişcare, ci şi de cea a înaintaşilor, a străbunilor. Or, se ştie, indiferent de latitudine şi de rasă, ei nu au cum să nu aibe dreptate!

Tânărul nostru universitar, sosit de la Munchen, se pare că nu era mulţumit numai cu pos­tura de conferenţiar. De susţinător de seminarii aca­demice, pe probleme oţioase precum logica sau meta­fizica. Ca şi tinerelul nostru, C.Z.C, ce ieşea dintr-un liceu militar, N.I. voia să se ocupe, să se dedice soartei poporului, a naţiunii. S-o salveze, cum se spune, să-i ofere, ha, ha, asta e bună! — da-da, să-i ofere o şansă de a „se mântui", lată ce orgolii formi­dabile ascunde un piept de tânăr academic, care, poate, în alt secol s-ar fi angajat ca bibliotecar al unui conte războinic, atras de zăngănitul armelor, al copitelor de cai ce sună ameţitor pe dalele de la intrarea palatului, atrăgând şi privirea interesată a unor domniţe, jupâniţe mai mult sau mai puţin focoase. Cine ştie?!...

Oricum, putem observa încă de la început că cei doi tineri atât de deosebiţi ca formaţie, familie, loc de naştere, idei etc., erau ambii extrem de intere­saţi, de pasionaţi, mai mult sau mai puţin de un lucru, de o realitate care interesa în acei ani pe toată lumea: naţiunea. Ce prinsese, de pe la 1919, o abso­lut surprinzătoare — pentru vecinii noştri, pentru bosumflatele imperii, cel 'Fure şi Ungar mai ales — o însemnătate greu de neglijat. Ca şi Serbia sau Cehoslovacia, noua şi bogata Românie urma să-şi spună cuvântul în noul context european, în timp ce Ruşii şi Turcii trebuiau să-şi retragă pretenţiile, iar Austriecii şi Ungurii să renunţe la marile teritorii şi popoare pe care le... administrau. Lingându-şi răni­le ce vor lăsa cicatrici greu de vindecat!...

Or, după C.Z.C, cât şi după N.I., naţiunea căreia aparţineau nu trebuia să se mulţumească —ca şi alte state din jur, mici sau medii — doar cu un cuminte traseu de unificare decisă a provinciilor istorice din care era compusă şi din aclimatizarea sau adaptarea marilor idei democratice ale unui Montesquieu, consfinţite de Revoluţia franceză, pe un sol cu seminţii şi tradiţii amestecate, cele mai multe şi mai prestigioase fiind de origine cert nepo­trivite cu ideile de mai sus, ce anunţau în toată Europa o eră a democraţiei burgheze.

Nu, după cei doi tineri, care, se pare, încă nu se cunoşteau. România trebuia să facă nu un singur salt, de la starea de modeste şi oarecum incerte Principautees danubiennes, la cea de rang înalt, al unei naţiuni mari şi puternice, ci, încă unul — să „strălucească precum soarele sfânt de pe cer"; să-şi atingă, cu o singură şi amplă mişcare, rolul cel mai înalt, cel pe care îl visaseră cei mai utopici poeţi ai vremii, dar şi pe care întreaga lume îl aştepta — cel de călăuză luminată a altora, din interior şi din afară, o curăţire de toată zgura de amărăciune şi de cele reziduale ale unei plenare victime în secole — atât de îndelung exersate, de parcă naţia noastră, care încă, atunci, nu exista ca atare, părea născută pentru a fi fost vic­timă sau rob! — şi o splendidă înălţare din acest rug purificator spre forme vii, luminoase, arzânde şi exorbitante.

Oare, ne întrebăm azi, încă destul de uimiţi şi de deconcertaţi — oare cum de a putut impresiona — mulţimi numeroase şi amestecate în cazul tânărului C.Z.C. sau minţi vii, genialoide, apte de a da în viitor opere memorabile, ca în cazul lui N. 1. — o asemenea „teorie" sau „idee" sau „inspiraţie" de-o egolatrie fară seamăn? Numai pentru că ea, ideea, teoria sau inspi­raţia, „credinţa", se lega de o altă credinţă, cea veche, strămoşească, ortodoxă? Imprumutându-i atributele, dar şi cutumele, frazele, litaniile şi icoa­nele sau flamurile cunoscute de secole ale celor „împătimiţi" sub „robia străină" şi, mai ales, re-for-mulându-le, „stilizându-le" la extrem, împingându-le „în sus" cu o furie paroxistică care, într-adevăr, avea şansa de a atrage? Pe cei tineri, mai ales, dar şi pe alţii, care nu erau mulţumiţi cu rolul lor în viaţă şi în societate.

Deoarece, ideea legionară a fost, de la început, o afirmare a „energiei tinerilor", a „dreptăţii lor" şi a „dreptului" lor de a fi „altfel". De a juca un alt rol. Şi dacă noi, bătrânii de azi, de după Decembrie '89, putem oarecum înţelege aceeaşi... aroganţă, mân­drie a unor tineri care au făcut mişcarea sau revoluţia şi s-au sacrificat pentru ea şi care, în plus, pot, pe bună dreptate, să ne impute pasiviatea dacă nu laşi­tatea sub trecutul regim, nu înţelegem de ce tinerii lui Codreanu, ca să-i luăm numai pe aceştia, deşi, după câţiva ani ei s-au înmulţit fulgerător, cum de aceştia au îndrăznit să propună un alt „ideal", o altă „luptă", un alt „stil de luptă" părinţilor şi adulţilor acelei vremi care luptaseră şi se jertfiseră, la pro­priu, într-o luptă aproape disperată, contra unei maşini de război enorme, cea germană şi... învinse­seră?! Ca niciodată în istorie, alături de armate şi state care ne-au fost model de virtute şi ştiinţă. Deoarece nu ne putem împiedica să nu observăm că orgoliul suprem care a pătruns iute în rândurile tinerilor legionari, ale căpitanilor, dar şi ale simpli­lor membri, le conferea convingerea nu numai că deţin un „alt adevăr", dar şi o altă „misiune". Cu mult mai „înaltă" şi, ce mai, „mistică" de-a dreptul; „misie" pe care trebuie s-o încredinţeze naţiunii, cu indiferent ce jertfe. Şi, mai ales, fără prea multă răb­dare.

Or, e ştiut, ceea ce separă, în viaţa socială şi politică, revoluţia de crimă sau avansarea şi „evolu­ţia" de puch sau de impostura oricărei dictaturi, este tocmai răbdarea. Răbdarea politică care este, se pare, o artă complicată ce ţese laolaltă intuiţia cu conscvenţa, flerul simplu cu capacitatea de a mânui oameni, interese şi conştiinţe, chiar. Depăşirea con­secventă a oricăror forme de egoism şi vanitate, chiar şi pe cele ale principiilor. Ale „ideilor"!

Nicolae Breban

Divizia de soc feminin-ateista Corlatan-Fati continua razboiul impotriva Bisericii. De unde atata ura?

Tirul împotriva Bisericii continuă în presa de pe malurile Dâmboviţei. Primadone sunt două jurnaliste: Mirela Corlăţan (Evenimentul zilei) şi Sabina Fati (România liberă). Sunt cunoscute în mediile jurnalistice ca trompetele lui Michael Shafir (vigilentul care nu mai poate dormi de când a descoperit pe Youtube cântecul legionar intonat de măicuţele de la Petru Vodă Părintelui Justin Pârvu), Maximilian Katz (agitatorul care a iscat o furtună într-un pahar cu apă) şi Vladimir Tismăneanu (întinătorul memoriei studenţilor trecuţi prin închisoarea Piteşti, altfel mascat, din calitatea de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, ca partener al lansării filmului Demascarea).  Atacul lor este unul tipic ideologiei corectitudinii politice. Un istoric francez spunea că aplicarea acestei ideologii în istorie este o prostie. În domeniul teologiei, este o erezie.

Cele două jurnaliste au antecedente în lupta împotriva Bisericii şi a personalităţilor acesteia. Să ne aducem aminte numai de atacul executat de acestea împotriva Mitropolitului Bartolomeu Anania. Una îi făcea o disecţie pe viu (Corlăţan), folosind tot felul de supoziţii nedemonstrate la adresa colaborării Părintelui Bartolomeu Anania cu Securitatea, iar alta (Sabina Fati) îşi dovedea necrofagia, imediat după trecerea la Domnul a ierarhului ortodox, aşezându-l în antiteză cu mitropolitul ecumenist Nicolae Corneanu, şi acuzându-l de toate “relele”: aventurier al istoriei noastre recente, legionar, antigreco-catolic (s-a opus restituirii bisericilor ortodoxe greco-catolicilor), naţionalist, antieuropean (fiindcă a declarat că „Europa ne propune să acceptăm homosexualitate, electronică, droguri, avorturi, inginerie genetică"), şi, oroarea ororilor, “prefera ortodoxismul (corect ar fi fost ortodoxia – nota mea) ecumenismului”. Un text de o violenţă rară, la adresa memoriei unui om care nu se mai putea apăra.

De curând, găsind pretextul cântecului măicuţelor de la Petru Vodă, femeile Komisar, cu alură de Ana Pauker, fac noi presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Române (“lipsa de reacţie a Patriarhiei ridică semne de întrebare”, “nimeni din rândurile Bisericii Ortodoxe Române nu este deranjat de gesturile, nostalgiile, artefactele legionaroide”, “lucrurile se întâmplă sub cupola generoasă a înaltului cler al Bisericii Ortodoxe”). Adresarea necuviincioasă la adresa părinţilor Bisericii, în mod special a Părintelui cu viaţă sfântă Justin Pârvu, dar şi a Patriarhului Daniel, sau declararea Mişcării Legionare ca mişcare fascistoidă, împotriva adevărului istoric (Petre Ţuţea a arătat că diferenţa între legionari şi fascişti constă în aspectul fundamental religios al Mişcarii Legionare, religios creştin, ceea ce nu era cazul nici la fascişti şi nici la naţional-socialişti) sunt numai câteva aspecte care demonstrează mentalitatea comunistă a jurnalistelor. Aparent, sunt revoltate de colaboraţionismul Bisericii cu regimul comunist. Preocuparea lor e falsă, atât timp cât îl oferă ca model pe mitropolitul Nicolae Corneanu, ecumenist şi filogreco-catolic, dar şi vajnic colaborator al Securităţii comuniste, instituţie cu care a colaborat zeci de ani, dar îi atacă pe foştii deţinuţi politic, părinţii Bartolomeu Anania şi Justin Pârvu. Astfel de părinţi, alături de părinţii Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ilarion Felea, Arsenie Papacioc, Andrei Făgeţeanu şi atâţia alţii, au salvat onoarea neamului românesc, înfruntând temniţele comuniste, iar, la ieşirea din închisoare, au devenit învăţătorii poporului dreptcredincios. Ţintă predilectă a revărsării de ură din această ticăloasă campanie mediatică, Părintele Justin Pârvu petrece până la 17 ore pe zi pe scaunul de spovedanie, din dragoste pentru poporul lui. O ştiu foarte bine sutele de credincioşi care îi trec pragul zilnic.   

Actuala campanie de presă a demarat acum o săptămână, printr-un articol al Mirelei Corlăţan. Sub titlul “Călăul îşi îmbrăţişează victima”, în Evenimentul zilei a apărut o fotografie în care Părintele Teodor Stănescu se îmbrăţişează cu Tache Rodas. Ambii au trecut prin cumplitul experiment Piteşti, iar la un moment dat, cedând presiunilor, Părintele Teodor (pe atunci, deţinutul Tudor Stănescu) l-a bătut pe Tache Rodas. Îmbrăţişarea celor doi este un gest înălţător, care-i apropie pe amândoi de Dumnezeu. Nu pot folosi termenii pe care-i foloseşte Mirela Corlăţan, respectiv călău şi victimă. Cei doi au fost luptători, în primul rând, şi după aceea au devenit victime ale regimului sovieto-comunist. La Piteşti s-a aplicat un experiment satanic, prin care s-a încercat transformarea victimei în torţionar. Nu din voia lor o parte a deţinuţilor a trecut de partea cealaltă, ci în urma schingiuirilor şi a unor presiuni psihice nemaintâlnite. A fost mai rău ca-n iad, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinutii care au trecut nepătaţi prin experimentul Piteşti. Dar asta numai din voia Domnului, nu din vreun merit personal, mai adaugă acesta. Din pacate, ziarista-justiţiară s-a obişnuit să caute vinovaţi acolo unde nu sunt. Nu Drăghici, Nicolski şi tovarăşii lor bolşevici, veniţi pe tancurile ruseşti, sunt vinovaţi, ci Mitropolitul Bartolomeu Anania şi călugarul Tudor Stănescu sunt călăii, în viziune sa. Vinovăţiile reale sunt ocultate în continuare.

Cealaltă acuzatoare, Sabina Fati, merge în delirul său antiortodox până acolo încât susţine că Biserica Ortodoxă Română este o instituţie opusă modernizării şi occidentalizării ţării. Acuzele sunt neîntemeiate, ortodoxia fiind principalul liant al unităţii româneşti, pe care jurnalista ar dori să o frângă, sugerând că enoriaşii părăsesc Biserica Ortodoxă, maica neamului românesc (Eminescu), îndreptându-se “spre alte culte, mai apropiate de realitatea secolului 21”. Noi nu ne schimbăm după cum bate vântul, nu ne lasă sfinţii morţi în credinţa ortodoxă. Statornicia noastră nu e întemeiată pe ceva vetust. Părintele Stăniloae ne spune că nimic nu e mai modern decât Hristos. "Hristos este Alfa si Omega, adicã începutul fãrã început si sfârsitul fãrã sfârsit. În El poti sã înaintezi la nesfârsit. Niciodatã nu vom ajunge sã realizãm chipul de Om al Lui Hristos… Cât avem de mers înainte!", ne-a transmis marele teolog român. Tot el ne-a învăţat că, din punct de vedere spiritual, avem şi noi de dat ceva Europei – creştinismul neschimbat. Sunetul românesc nu trebuie să lipsească din concertul european. A renunţa la identitatea noastră spirituală ar fi o sărăcire a noastră, dar şi a bătrânei Europe.

Citind articolele celor două tinere jurnaliste, te întrebi: De unde atâta ură? Mai ales că e vorba de nişte doamne. Dar nu e prima oară când văd că unele femei îndeamnă la violenţă. Mi-aduc aminte că, în 1990, când minerii căsăpeau studenţii şi bărboşii din Bucureşti, un grup de femei îi încurajau în barbaria lor. Pentru cei care avem imaginea sensibilităţii şi delicateţei feminine, rămâne un mister metamorfozarea unor femei în opusul firescului lor. Stranie este şi preocuparea jurnalistelor cu pricina pentru ortodoxia românească, domniţele arătându-se străine de învăţătura noastră de credinţă, de duhul Evangheliei şi de tradiţia ortodoxă. Ne întrebăm: de când şi până când eterodocşii impun norme Bisericii Ortodoxe? Astfel de ingerinţe politice, amintind de terorismul ideologic al anilor ’50, sunt de neacceptat în viaţa Bisericii.

Florin PALAS

Profitorii inventarii antisemitismului musca din nou. Eugenia Voda si Ion Cristoiu, acuzati de promovarea la TVR a "fascistului" Corneliu Codreanu

O scrisoare de protest a fost trimisă preşedintelui TVR şi ambasadorilor la Bucureşti din SUA, Germania, Anglia, Israel şi Franţa faţă de o emisiune realizată de Eugenia Vodă şi difuzată pe TVR 1, şi unde ziaristul Ion Cristoiu l-a prezentat pe Corneliu Zelea Codreanu drept un personaj romantic.

Istorici şi sociologi, printre care Dinu Adam, Radu Ioanid şi Dorin Tudoran, dar şi mulţi reprezentanţi din comunitatea evreiască i-au acuzat pe cei doi de "neadevăruri istorice" care ignoră "caracterul fascist şi terorist" al Gărzii de Fier.

Semnatarii i-au cerut lui Alexandru Lăzescu, preşedintele-director general al Televiziunii Române, să se delimiteze de afirmaţiile făcute în timpul emisiunii respective, din 21 noiembrie.

Vă redăm integral scrisoarea mai jos:

Domnule Director,

Am aflat cu îngrijorare de difuzarea pe primul canal al Televiziunii Române a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Vodă şi difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul căreia jurnalistul Ion Cristoiu a făcut unele afirmaţii inacceptabile cu privire la "moralitatea" lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul mişcării legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca
erou romantic.

Dorim să vă atragem atenţia că afirmaţii de genul celor făcute în cadrul acestei emisiuni sunt nu doar încercări de acreditare a unor neadevăruri istorice, ci şi ofense la adresa memoriei victimelor mişcării legionare din România. Dl. Ion Cristoiu, care se declară ca ziarist discipol al lui Nae Ionescu, ca şi gazda sa, dna Eugenia Vodă, ignoră caracterul fascist şi terorist al acestei grupări politice, contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (şi a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovaţi, între care şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti din perioada interbelică. Difuzarea unei asemenea emisiuni nu poate crea decât confuzie şi derută în contextul politic şi economic actual.

Vă solicităm de aceea, domnule director, ca instituţia publică pe care o conduceţi să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sunt răspunzători profesional pentru producerea şi difuzarea ei. Secvenţe edificatoare din această emisiune pot fi văzute la adresa http://www.youtube.com/watch?v=Ks0mqFIkycg.

Dinu Adam, scriitor; Gheorghe Câmpeanu; Vera Câmpeanu; Alexandru Florian, sociolog; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog; Radu Ioanid, istoric; Maximilian Mario Katz, economist; Marius Lazăr, sociolog; Liviu Rotman, istoric; Michael Shafir, politolog; Dorin Tudoran, scriitor.

Lista pentru semnarea acestei scrisori a fost lăsată deschisă.

Scrisoarea a fost adresată şi lui Iulian Fota, Consilier pentru Securitate Naţională, precum şi ambasadorilor Mark Gitenstein, Ambasada Statelor Unite, Martin Fergus Harris, Ambasada Marii Britanii, Henri Paul, Ambasada Franţei, Andreas von Mettenheim, Ambasada Germaniei, Dan Ben-Eliezer, Ambasada Israel.

Alexandru Cupola - Cotidianul