Fosta detinuta politic, Doamna Aspazia Otel Petrescu – Amintiri din studentia clujeana. Fratia Ortodoxa Romana Studenteasca si Mitropolitul Bartolomeu Anania

Există cuvinte care pecetluiesc cu pecete sfântă amintirile. Nu le poţi rechema oricând, oriunde şi oricum. Ele, cuvintele, sunt chei ce deschid uşi într-un interior ca de biserică. Sunt imperativ necesare un anume timp şi un anume loc ca să intri prin acel cuvânt în amintire cu evlavie, în vârful picioarelor, să aprinzi candele şi în reculegere să-ţi laşi sufletul purtat pe firul amintirilor duioase şi solemne, plutind pe valurile unui timp ce curge invers, spre începuturi, spre adâncuri în acea lume bună şi senină în care poţi întrezări ordinea minunată şi tainică pe care a statornicit-o Domnul Dumnezeu în Împărăţia Sa.

Pentru mine astfel de cuvinte-peceţi sunt cele patru cuvinte „Frăţia Ortodoxă Română Studenţească” din Cluj, adică F.O.R.S. Ele sunt cheia prin care intru în acel fragment din viaţa mea de studentă clujeană, ascuns cu pioşenie în cutele memoriei mele. Revin la aceste amintiri ca într-un templu, ori de câte ori mi se face dor de frăţietate, de comuniune, ca atunci, când în dragostea ce ne-o purtam unii altora se topeau contrariile şi nepotrivirile şi ne simţeam capabili să ne dăruim cu totul Celui care cobora până la noi să ne insufle o speranţă certă şi să ne facă mândri de destinul ce ni l-a hărăzit ca fraţi. Era atât de mângâietor să aflăm că nimic nu este întâmplător, că nu există hazard, ci toate câte se întâmplă au un înţeles adânc ce duce întotdeauna la Cerescul Tată.

F.O.R.S.-ul era copilul răsfăţat al F.O.R.-ului (Frăţia Ortodoxă Română). Nu era totuşi o organizaţie rigidă, încorsetată în statute, turnată în tipare imuabile. Sub îndrumarea F.O.R.-ului şi a părinţilor noştri duhovnici, F.O.R.S.-ul era o comunitate de suflete studenţeşti în căutarea Domnului Iisus Hristos, Cale, Adevăr şi Viaţă.

Şedinţele F.O.R.S.-ului erau un fel de vecernii 

Ne adunam, desigur, într-un spaţiu concret, în una din sălile încăpătoare ale Universităţii şi într-o zi anume ce purta un nume şi o cifră care se nimerea să se petreacă în preajma marilor sărbători creştine. Aveam un comitet coordonator format din studenţi şi studente, cei mai avizaţi şi cei mai fraterni dintre colegi. În timpul cât am fost eu studentă, preşedinte era Radu Cărpinişanu, vicepreşedinte Părintele Valeriu Anania şi secretar Ion Răileanu, toţi medicinişti. Aveam programe variate care se afişau cu o săptămână înaintea şedinţelor, dar nu toate acestea erau lucrul cel mai important. Important era faptul că nu era nicio constrângere, programul se închega voluntar şi ieşea întotdeauna minunat: muzică, poezie, proză, eseu, meditaţie, recenzie şi mai presus de toate îndemnurile duhovniceşti prezentate de cei mai străluciţi duhovnici, preoţi pregătiţi să ne înalţe pe cele mai înalte trepte de spiritualitate creştină: o studenţime însetată de cunoaştere şi de luminată şi profundă trăire creştină şi românească.

Greu de reprodus în cuvinte atmosfera de frumuseţe şi de mister ce se statornicea în şedinţele care de obicei se ţineau sâmbătă seara. Erau un fel de vecernii scăldate în sublim, ziditoare de caractere. Sunt şi mai greu de reprodus cununile de valori spirituale, profund creştine, ortodoxe, etalate în faţa unui auditoriu însetat de aceste valori. 

Discuţiile se prelungeau şi la plecarea spre casă. Doi câte doi, sau în mici grupuri, studenţii dezbăteau în continuare problemele de suflet şi de credinţă. Se închegau prietenii pe care nici curgerea anilor, nici vijeliile vieţii nu le-au putut înfrânge. Prieteniile au dăinuit împodobindu-ne viaţa aşa cum trăirile din cadrul F.O.R.S.-ului ne înfrumuseţează amintirile.

Îmi stăruie în minte (cum aş fi putut să le uit!) prieteniile cu totul deosebite ce mi le-a oferit F.O.R.S.-ul pentru întreaga mea viaţă şi sunt sigură şi pentru veşnicie. (…)

Mitropolitul Bartolomeu Anania, vicepreşedinte al F.O.R.S. şi conducător al grevei studenţeşti din 1946

Despre Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania îmi vine greu să aduc mărturie din pricina sfielii ce mi-o inspiră înaltul rang. În acelaşi timp nu pot uita nenumăratele clipe de înaltă trăire ce mi le-a oferit ca vicepreşedinte al F.O.R.S-ului, cu o competenţă şi teologică şi culturală atât de cuprinzătoare! Ce aş putea să spun mai ales despre greva studenţească în 1946, pe care a condus-o ca un mare lider. Mă limitez să subliniez curajul şi înţelepciunea cu care s-a strecurat atât de strălucit printre capcanele unei astfel de uriaşe mişcări, la tinereţea sa şi la totala lipsă de experienţă.

Cea ce mi se pare cu totul de admirat este faptul că a păstrat atât faţă de foştii studenţi forsişti, ca şi faţă de foştii studenţi grevişti, o caldă cordialitate.

Astfel m-a primit în cele câteva ocazii când am îndrăznit să-l contactez. Prima dată a fost la Roman, când scria prefaţa la frumosul album al picturilor murale ale Episcopiei. Apoi, la Văratec, pe când lucra la monumentala traducere a Bibliei, l-am vizitat însoţită de părintele meu duhovnic. Erau vremuri primejdioase, părintele era în mod cert supravegheat, iar eu sigur purtam după mine trena verificatoare, destinată proscrişilor. Totuşi părintele nostru Anania m-a primit de fiecare dată cu acel sentiment frăţesc, caracteristic forsiştilor.

După 1989 i-am trimis prima mea carte de memorii, „Strigat-am către Tine, Doamne”, din care se putea deduce cât mi-au ajutat lecţile F.O.R.S.-ului. Am primit un răspuns neaşteptat de generos şi mai mult decât onorant. Îmi trimitea cu autograf şi dedicaţie frumoasa sa psaltire şi două însemnate CD-uri: discursul de recepţie la Academie şi prima predică la biserica din Nicula.

Ultima întâlnire a avut loc la Mitropolia Iaşului cu ocazia lansării „Memoriilor”, la invitaţia Universităţii Ieşene. Un prilej atât de emoţionant; prilej când am înţeles din nou cât de mult a fost, este şi va fi pentru noi părintele Anania, frate cald şi plin de înţelegere, în duhul F.O.R.S.-ului.

Este nespus de onorant că în catedrala F.O.R.S. din sufletul meu, oficiază din când, o Sfântă Liturghie, un mare prelat forsist.

Aspazia Oţel Petrescu

- fragment dintr-un articol publicat în revista Veghea

Trei ani de la trecerea la cele vesnice a Parintelui Anania. Cuvant despre „miracolul” comunist si despre cel economico-tehnologic al UE. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale.

Ce oare a facut comunismul, decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Va amintiti cum Stalin a supus Ucraina prin infometare? Acelasi lucru pe care, la un moment dat, ni-l promitea noua Ana Pauker. Pe de alta parte, i-a oferit omului „miracolul“ transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, „raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca, pana la urma, comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el, adica, reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n’as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr’o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n’am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata, pentru a fi „acceptati“ in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati; niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul „intrarii“ noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.

In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, Marele Inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.

Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor „Mari Puteri“, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa, o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului, nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic... Dar sa mergem mai departe.

Verbul „a corupe“, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante, care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu, insa, as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea, cand e vorba de formele coruptiei spirituale?... Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. In fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s’ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: „Inapoia Mea, Satano!“.

Mitroplitul Bartolomeu Anania

Mitropolit Bartolomeu Anania - cuvant de invatatura la Anul Nou. "Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu".

"Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într'un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s'ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într'un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant." (Mitropolitul Bartolomeu)

Cuvantul de invatatura al Inaltpreasfintitului Bartolomeu Valeriu Anania la slujba de Te Deum oficiata la trecerea anilor (Anul Nou-2001)

http://bartolomeuanania.blogspot.ro/

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.”

Părintele Dumitru Stăniloae, plecat la Domnul în data de 4 octombrie 1993.

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură": el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-1 invidiez ori să-1 admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.
Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-1 pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie '89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?...
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului: Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă;prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei 1-a făcut văzduhului nostru naţional.

(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

Sursa: Doxologia

Bartolomeu Valeriu Anania şi Mioriţa – studiu de dr. Camelia Suruianu

În prefaţa la volumul Poeme alese, publicat de Bartolomeu Valeriu Anania în 1998, Liviu Petrescu făcea o afirmaţie tranşantă asupra valorii poetului: „Valeriu Anania trebuie considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din literatura română a acestui veac,“[1] exegetul aşezându-l în pleiada formată din Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru. Dintre aceştia, consideră că poetul are afinităţi în special cu Nichifor Crainic, argumentând că în cazul amândurora „teologul îl copleşeşte mai întotdeauna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi permite nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru a-şi construi o metafizică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari libertăţi de interpretare, aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga, iar pe de alta,  Tudor Arghezi, amândoi mustraţi cu severitate de teologi.“[2] Tot referitor la locul ocupat de Bartolomeu Valeriu Anania în cadrul poeziei religioase româneşti, Ioan Pintea consideră că poezia sa „se aşază undeva între Arghezi şi Voiculescu. Extrem de interesant este că păstrează o revoltă tipic argheziană şi preia o adâncime voiculesciană, tipic mistică, lucru care ar trebui observat de critica românească.“[3]

Bartolomeu Valeriu Anania şi-a focalizat energiile creatoare atât în poezie, având câteva volume ce dau seamă de ecouri ale literaturii isihaste/hagiografice româneşti (Geneze, File de Acatist, Anamneze), cât şi în proză (romanul Străinii din Kipukua, volumul de nuvele Amintirile peregrinului apter), eseistică (Cerurile Oltului, Din spumele mării), memorialistică (Rotonda plopilor aprinşi, Memorii). Însă măsura talentului literar pare să şi-o fi dat-o în dramaturgie, prin piesele Mioriţa, Meşterul Manole, Steaua Zimbrului.

Ceea ce conferă individualitate dramaturgiei sale este preocuparea pentru valorificarea universului spiritual al spaţiului mioritic, de la limba arhaică, la teme şi motive folclorice, credinţe, eresuri, mituri. Limba acestor texte dovedeşte un intens efort de obţinere a unui „grai cu adevărat românesc.“ De altfel, autorul mărturisea: „La mânăstire am citit în limba veche a bisericii graiul cu adevărat românesc şi aş bănui că fără cărţile mânăstirii aş fi lucrat mai prost decât lucrez.“[4]

La premiera piesei, jucată pe scena Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“ din Bucureşti, în 1967, Vladimir Streinu nota în caietul program al spectacolului „izbânda de a preschimba vechea, celebra baladă, în mister dramatic.“[5] În cronica spectacolului publicată în „Gazeta literară,“ Nicolae Carandino observa filiaţia cu teatrul poetic al lui Lucian Blaga dar şi cu cel al lui Garcia Lorca, subliniind faptul că „Valeriu Anania nu este un folclorist de inspiraţie. […] Glasul lui ţâşneşte de acolo, aşa cum a ţâşnit de la homerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul pământului, al cerului, în care poezia leagă dragostea de moarte.“[6] Spectacolul s-a bucurat de o bună primire, mai ales că se încadra curentului naţionalist, cerut de regimul comunist în artă.

Citită acum, la aproape jumătate de secol de la publicarea ei, Mioriţa lui Bartolomeu Valeriu Anania surprinde prin capacitatea autorului de a utiliza miturile şi eresurile populare în coagularea unei filozofii existenţiale exponenţiale pentru un neam, reuşind recuperarea artistică a unor viziuni ce ţin de ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a fiinţei.“

Deşi piesa are un număr destul de mare de personaje, subiectul poate fi redus la un dublu conflict: unul de natură erotică (Mioara, cea mai frumoasă fată de pe plai, este dorită cu pasiune de către doi ciobani – Moldan şi Lavru), iar altul de natură economică (Lavru râvneşte şi la turma numeroasă a lui Moldan, fapt pentru care plănuieşte cu ciobanul Vrâncu uciderea acestuia). Personajele sunt polarizate în răi şi buni, nu au adâncime psihologică, precum în creaţiile epice populare. Moldan şi Mioara întrunesc toate calităţile fizice şi sufleteşti. Lor li se opun, Roiniţa, fata care, deşi îl iubeşte cu pasiune pe Moldan, e gata să-l otrăvească când află că se va căsători cu Mioara; Vrâncu cel sărac, zgârcit şi invidios, dornic să-l vadă umilit, chiar ucis pe Moldan, cel care îl salvase din ghearele unui urs, dovedindu-i superioritatea curajului; Lavru, care urzeşte planuri diabolice pentru a-i lua şi nevasta şi turma lui Moldan. Băluşca, vrăjitoarea  peţitoare, care ştie să profite de patimile tinerilor storcându-i de bani, îşi găseşte contraponderea în schimnicul la care apelează pentru sfat Mioara, când află că Lavru îl va ucide pe Moldan, dacă ea se va căsători cu cel din urmă. O figură aparte o reprezintă măicuţa bătrână, mama lui Moldan, ale cărei atitudini şi vorbe sunt transfigurate de concepţia conform căreia energia telurică fecundă, rodnicia, anulează moartea. Prin prisma acestei concepţii o respinge de noră pe Mioara când află că aceasta este bolnavă, deci incapabilă de a-i dărui urmaşi lui Moldan, iar în finalul piesei, când Moldan moare înjunghiat la propria nuntă, durerea pentru pierderea feciorului este repede ştearsă de bucuria că în pântecele Mioarei a prins viaţă sămânţa lui Moldan.

Preocuparea poetului de a descoperi autenticitatea spaţiului mioritic, de la limba personajelor, la eresuri, credinţe, concepţii de viaţă este evidentă. Însă nu este eludat nici estetismul poetic al textului. De exemplu, următorul dialog dintre Băluşca şi Mioara ilustrează o capacitate poetică deosebită de a surprinde graţia în cuvinte simple, în spiritul gândirii populare care se exprimă prin apelul la imagini din natură:

„Băluşca: Cum te urzişi vederii?

Mioara: Ca mugurele-n subţioara serii.

B: Ciudat! Cât ai crescut!

M: De ce te miri?

B: Dar cine te-a ştiut

Pân’ ieri alaltăieri?

Sfielnică-n tăceri,

Copilă-n trup arzând,

Erai mai mult un gând,

O bănuială, o floare

De albumiţă-n soare,

Pe creste reci crăiasă.

Cin’ te-ar fi vrut culeasă

Şi rodnică pe frângere

S-ar fi-ndemnat să sângere

La tălpi pân’ să te-ajungă.“

În aceeaşi tonalitate o descrie şi Moldan: „Sprâncenele, umbrite curcubeie, / S-apleacă-n apa ochilor s-o beie. / I-i gura vad de pârâiaş cu salbe/ Ce-şi saltă râsul printre pietre albe./ Obrajii ei sunt pajişti cu aglici,/ Şi sânii borangicuri cu furnici. / Iar trupul ei, un lujer de răsură,/ Privirea ţi-o abate şi ţi-o fură./ Când merge ea toţi ochii-i sunt prieteni/ Şi-auzu-ascultă legănări de cetini.“

            Pe lângă astfel de descrieri, în care e recognoscibilă imagistica poeziei noastre populare, textul îşi extrage frumuseţea şi din formule sapienţiale, cum sunt cele rostite de schimnic la rugămintea Mioarei de a-i da sfat („Ce povaţă vrei?/ Cărţile-s teme/ Gândului, dar viaţă/ Doar din vieţi se-nvaţă.“) sau lunga replică a lui Moldan, dată mamei, ce cuprinde viziunea sa asupra morţii, o acceptare firească a acesteia: „Moartea ce-i?: un căpătâi/ Şi la urmă şi întâi./ N-ai ştiut că-n pântec sunt/ Zămislit ca-ntr-un mormânt,/ Că trăind mă tot frământ/ Către celălalt mormânt.“ Viziunea e dusă mai departe de cuvintele mamei, în finalul piesei, exprimând o valorizare a vieţii prin moarte: „…moartea ne-nvaţă/ Să simţim că viaţa-i viaţă,/ Şi când viaţa-i fără rost/ O-nnoieşte, cum n-a fost…“.

Un fragment care ar merita citat în întregime pentru calităţile sale poetice este şi descântecul mătrăgunei, un descântec de dragoste practicat în lumea rurală şi astăzi de fetele îndrăgostite.

            Dincolo de elementele ce configurează o lume arhaică, acest poem dramatic cuprinde şi o puternică încărcătură creştină. Liviu Petrescu consideră că Bartolomeu Valeriu Anania, raportându-se la mitul Mioriţei, „dezvoltă înţelesuri prin excelenţă luminoase, în acord cu filozofia creştină a vieţii. În concepţia sa, povestea ciobanului ucis de fârtaţii cei pizmaşi, trebuie să devină, în cele din urmă, o poveste despre nemurire.“[7] Exegetul menţionează două episoade în care moartea este eludată. Unul se referă la însănătoşirea Mioarei ca urmare a dragostei absolute a lui Moldan, care o luase de soţie, chiar dacă e bolnavă de tuberculoză, iar celălalt, din finalul piesei, se referă la supravieţuirea lui Moldan prin copilul ce creştea în pântecele Mioarei. „Jelania Cătălinei, mama ciobănaşului, la căpătâiul lui Moldan, primeşte astfel sonorităţi de imn acatist închinat vieţii celei veşnice: Bucură-te, cel ce mori/ Cu vecia’n subţiori! Bucură-te, rădăcină/ Care birui în lumină […] În concepţia lui Bartolomeu Valeriu Anania, aşadar, balada Mioriţa nu este altceva decât o poveste despre veşnicia vieţii, ceea ce trebuie să recunoaştem, reprezintă o răsturnare deosebit de spectaculoasă a semnificaţiilor ei tradiţionale.“[8]

            Intenţia de încreştinare a sensurilor baladei poate fi dovedită cu numeroase exemple. Însă ne vom opri doar la episodul în care Moldan decide s-o ia de soţie pe Mioara chiar dacă aceasta este bolnavă de tuberculoză, convins că dragostea sa o va însănătoşi dar şi asumându-şi riscul propriei îmbolnăviri fatale, după cum se poate observa în replica dată mamei:

„Cătălina: Tu cu moartea te cununi?

Moldan: Fie şi-asta! Sunt ursit

Ca, prin dragoste s-o fac.

Săvârşitu-s-a!“

Aceste replici conţin întreaga dogmă a jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, care din iubire pentru oameni acceptă să moară. Expresia „săvârşitu-s-a“ este chiar ultima afirmaţie a lui Hristos, aflat pe cruce, înainte de a muri. Aceasta este ca o pecete a Proniei divine, semn al împlinirii planului divin de răscumpărare a omenirii din păcat.

            Dacă ne vom opri atenţia asupra vocabularului din text, vom observa o atentă alegere a cuvintelor: majoritatea sunt din fondul principal lexical, acestora adăugându-li-se câteva arhaisme. Neologismele aproape că nu există. Nicu Caranica, poet român stabilit la Paris, face observaţia că nu a găsit decât două neologisme, „interes“ şi „rotile“ şi elogiază poezia limbajului din text: „Să nu vină nimeni să-mi obiecteze că i-a fost uşor lui Anania, închizându-se în viaţa ciobanilor, să-i facă să vorbească o limbă fără neologisme! Ciobanii aceştia exprimă uneori gânduri şi abstracţiuni aşa de elevate încât o limbă românească ce ar vrea să le exprime prin comoditatea neologismelor, le-ar dilua într-o frază sau chiar mai multe. Bineînţeles că condensarea aceasta e act poetic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului, acela al lărgirii hotarelor spirituale ale limbii prin toate resursele poeziei, dar tocmai acesta este şi sensul de aspect al poeziei lui Anania.“[9]

            Mioriţa, ca şi întreaga literatură a lui Bartolomeu Valeriu Anania, este o dovadă a intenţiei scriitorului monah de a valoriza tradiţia în contextul modernităţii, extrăgând sensuri fecunde care ne înnobilează existenţa.

Dr Camelia SURUIANU

---

[1]Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă la vol. Valeriu Anania, Poeme alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.6.

[2] Idem.,

[3]Ioan Pintea, Poeme alese, de Valeriu Anania, în Renaşterea, nr. 1, an X, ianuarie 1999, p. 2.

[4]Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995, p. 12.

[5]Caietul de sală  al Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“, stagiunea 1967 – 1968, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 202.

[6]Gazeta literară, 12 octombrie 1967, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, ed. cit., p. 205.

[7]Liviu Petrescu, Posfaţă la Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 217.

[8]Idem.,

[9] Fragment exegetic cuprins în Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 213.

Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu, însoţit de repere cronologice ale vieţii şi operei ierarhului cărturar. Mioriţa - istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Scriitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de mitropolit, reprezintă un reper al culturii româneşti contemporane, a cărui operă literară nu s-a bucurat de o prea mare atenţie din partea criticii (cu excepţia criticilor clujeni), deşi validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de nume ca Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, iar opera este substanţială atât cantitativ cât şi calitativ. Chiar dacă s-a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproximativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticii literare, cronicile apărute remarcând calităţile estetice ale acestei opere, dincolo de valoarea de radiografie a unor evenimente din istoria recentă a României.

Cronologia vieţii şi a operei

Valeriu Anania[1] se naşte în 1921 pe 18 martie în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea, ca fiu al lui Vasile şi al Anei, născută Mărgăritărescu. Între 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna natală, iar apoi, până în 1941, este elev al Seminarului Central din Bucureşti. În clasa a doua de seminar are loc întâlnirea cu Anton Holban, profesor de limba română, în care va găsi sprijinul şi îndrumarea necesară pentru formarea viitorului scriitor şi om de cultură.

În 1935 debutează, poetic, cu versurile Pământ şi cer, în revista teologică „Ortodoxia.“ În 1937 debutează, publicistic, cu articolul Camaradul Anton, în revista „Vremea.“ Pe 26 noiembrie 1938 debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri, Jocul fulgilor, în regia lui Atanasie Mitric. Aceeaşi piesă, adaptată pentru decor de Eugenia Brebenaru, e reprezentată pe scena Operei Române în februarie 1939.

Pe 2 februarie 1942 intră în monahism la mânăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. În primăvara acelui an îl cunoaşte pe Tudor Arghezi, devenind un apropiat al său. Legătura de prietenie s-a păstrat până la moartea poetului.

Între 1941-1944 urmează studii superioare de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu. Între 1945-1946 urmează studii incomplete de medicină la Sibiu şi Cluj şi de muzică instrumentală la Cluj. Aici frecventează şi participă activ la cenaclul literar al lui Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a Universităţii clujene – în casa protopopului ortodox Florea Mureşanu. În iunie 1946, fiind student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior,“ conduce greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă. În urma acestui demers este expulzat din Cluj.

În toamna lui 1948, fiind la mânăstirea Bistriţa vâlceană, îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian, căruia îi va fi colaborator apropiat timp de peste 25 de ani. Acesta îl ia cu sine la Bucureşti şi îi dă mai întâi funcţia de intendent al palatului patriarhal, iar apoi pe cea de inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, pe care a deţinut-o între anii 1949-1950. Între 1950 şi 1951 este asistent al profesorului Teodor M. Popescu, la Catedra de Istorie Bisericească Universală din cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. Din 1952 până în 1958, deţine funcţia de director al bibliotecii patriarhale. În această calitate îl cunoaşte în 1952 pe Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu André Scrima, Barbu Slătineanu. În 1958 este condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinei sociale.“ Este închis la Jilava, Piteşti şi Aiud; fiind eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere. Între 1962 şi 1964, în detenţie, la Aiud, sub prohibiţia hârtiei şi creionului, „scrie“ pe creier şi fixează în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, precum şi numeroase poezii, toate însumând peste zece mii de versuri. După eliberare este numit, din nou, director al bibliotecii patriarhale.

Între 1965 şi 1976 funcţionează, în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, ca secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Cancelariei eparhiale, director al Departamentului Publicaţiilor, reprezentant al relaţiilor interbisericeşti. Este membru în două comisii ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America de Nord şi de Sud: Comisia Ecumenică şi Comisia de Studii şi Proiecte. Susţine conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor şi Honolulu. Redactor al revistei şi almanahului Credinţa şi al casetei de literatură Noi.

În 1966 debutează în volum cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură; volumul apare cu o Predoslovie de Tudor Arghezi. În 1967, pe 29 octombrie, primeşte harul preoţiei, fiind hirotonit de episcopul Victorin al Americii; ceva mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi acordă rangul de arhimandrit. Tot în 1967 Teatrul „Barbu Delavrancea“ din Bucureşti îi pune în scenă poemul dramatic Mioriţa, regia şi scenografia fiind semnate de Marietta Sadova, Mircea Marosin şi Zoe Anghel-Stanca. În anul următor îi apare poemul dramatic în versuri Meşterul Manole, la Editura pentru Literatură. În 1969, pe 30 martie, la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti are loc premiera poemului dramatic Meşterul Manole, în regia Mariettei Sadova; partitura muzicală fiind interpretată de Corul Madrigal. În turneu, piesa este jucată şi pe scene dramatice din Polonia. În acelaşi an publică poemul dramatic Du-te vreme, vino vreme!, la Editura Tineretului, iar la Editura Ion Creangă, publică Păhărelul cu nectar, fantezie dramatică în versuri, pentru copii.

În 1971 volumul de versuri Geneze este publicat de Editura Cartea Românească. În acelaşi an apare poemul dramatic Steaua Zimbrului, la Editura Eminescu. Tot în acest an, la Editura Cartea Românească, îi apare volumul de teatru Poeme cu măşti. În 1976 apare volumul File de acatist, versuri, colecţia caietelor „Noi,“ ediţie bibliofilă, hors comerce, Detroit. Tot în acest an publică volumul Istorii agrippine, versuri, la Editura Cartea Românească.

Între 1976 şi 1982 este directorul Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul următor, la Editura Cartea Românească, apare romanul Străinii din Kipukua.

În 1982, la Editura Eminescu, în seria „Teatru comentat,“ apare Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, pentru care a primit premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. În acelaşi an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratic, obosit de fricţiunile dintre el şi noul patriarh, Iustin Moisescu.

În 1983 îi apare volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi, la Editura Cartea Românească. În anul următor, publică volumul Anamneze, versuri, la Editura Eminescu.

Anul 1990 marchează publicarea volumului de istorie şi exegeză iconografică Cerurile Oltului. Scoliile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice ale lui Dumitru F. Dumitru, la Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu versiuni în limbile română, franceză şi engleză. Tot în acest an, la Cartea Românească, apare volumul de nuvele şi povestiri fantastice Amintirile peregrinului apter.

Pe 24 decembrie 1990 începe munca de revizuire în limba română şi de comentare a Bibliei, începând cu textul Noului Testament, acţiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei Scripturi, pe o perioadă de unsprezece ani.

În 1991 refuză calitatea de „membru de onoare“ al Academiei Române. În 1992, publică Imn Eminescului, poem în stil bizantin, pe care îl publică la Editura Cartea Românească. Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Tot în acest an îi apare Noul Testament. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Hoţul de mărgăritare, parabolă în patru acte, la Casa de Editură Dokia, în Cluj-Napoca, editată la aproape cinci decenii de la scriere. Publicarea în volume separate a cărţilor Vechiului Testament se va face între 1997 şi 2000.

În 1995 publică volumul de eseuri, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură, la Editura Dacia, în Cluj-Napoca. În 1998 apare volumul Poeme alese, la Editura Dacia, cu o prefaţă de Liviu Petrescu. În 2001 publică Apocalipsa Sfântului Ioan. Traducere, introducere şi note de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Paralela 45, în Cluj-Napoca, cu ilustraţii de Albrecht Dürer. Şi tot acest an marchează publicarea integrală a proiectului la care a lucrat 11 ani: Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, prima versiune adnotată.

În 2005 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, îi publică volumul consistent de exegeză – pasaj cu pasaj – a Liturghiei ortodoxe, sub titlul Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de Adunarea Naţională Bisericească la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este instalat la 25 martie 2006, de către Patriarhul Teoctist al României, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

În 2008 Editura Polirom din Iaşi publică volumul de Memorii, iar începând cu anul 2009 deschide o serie pentru publicarea operei sale integrale. S-a mutat la cele veşnice în data de 31 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane.

            Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu

Deşi nu apare nicăieri în Memorii precizarea că se consideră membru al „Rugului Aprins,“ legătura sa cu mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu activităţile derulate aici, continuate în case particulare după desfiinţarea asociaţiei în 1948, relaţiile cu unii dintre membrii acesteia, sunt evidenţiate în volumul Rotonda plopilor aprinşi. Voi cita un amplu fragment care ilustrează o înţelegere a fenomenului din interior, ca participant la întrunirile acestui grup: „Următor al unor îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei şcoli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi în parte recoltată de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutatea - mai întâi tematică – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi, pentru foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că atunci şi acolo a avut Voiculescu revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a deprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de iniţiere isihastă, Ion Barbu s-a speriat şi a fugit, Alexandru Mironescu şi Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalţi s-au păstrat în limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Danii Sandu Tudor, care ştia foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape imposibil, de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului. Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a scris şi Ultimile sonete..., adevărata şi marea lui poezie.“[2]

Precizarea referitoare la prelegerile despre doctrina palamită ţinute de Sandu Tudor ne ajută să stabilim momentul despre care vorbeşte Bartolomeu Valeriu Anania. Întrunirile pe acest subiect se ţineau în vara anului 1952, la Antim, când asociaţia deja nu mai exista din punct de vedere juridic, însă activitatea ei continua protejată de monahii acestei mănăstiri.

 Mioriţa

Istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Având drept sprijin mărturiile lui Bartolomeu Valeriu Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării „Rugului Aprins,“ este poemul dramatic Mioriţa,[3] cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de fost deţinut politic. Istoria manuscrisului său oglindeşte destinul plin de turbulenţe al însuşi creatorului său. Început în vara anului 1950, acest vast poem va fi definitivat într-o primă variantă în iulie 1953, textul fiind cunoscut de către Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu.

O primă lectură făcută în cadrul unei întruniri din chilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Miorița am isprăvit-o atunci, în vara lui 1953, am bătut-o la mașină și… așteptam. […] Am făcut o lectură, la mine acasă, în fața lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintele Benedict Ghiuș. I-o citisem și mitropolitului Firmilian Marin și dacă am izbutit să-l impresionez pe el, nu l-am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“[4] După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întreaga dramă, la sfârșit între Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu a început o aprigă dispută asupra piesei. Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de «păgânismul» unui mit pe care nu îl aştepta, cel puţin de la mine, plutind într-o aură de transfigurare creştină,“[5] i-a reproşat că piesa este lipsită de „dimensiune creştină.“[6] Vasile Voiculescu s-a împotrivit viziunii amicului său, pronunţându-se tocmai în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe aderenţa sa organică la întreaga spiritualitate a poporului român, a cărui creştinism originar, făcând casă bună cu moştenirea geto-dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite să-i uşureze trecerea Styxului, le-a îngăduit descântătoarelor să amestece numele Precistei în incantaţiile magice, nu a deschis tribunal pentru zodieri şi solomonari, şi a fost bucuros , de-a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta Moşilor cireşele să fie «împărţite»  în vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor noştri strămoşi. Din această aderenţă s-au născut cele mai valoroase din povestirile lui Voiculescu.“[7]

Cronologia vieţii şi a operei Părintelui DANIIL SANDU TUDOR, conducătorul grupului „Rugul Aprins“ - alcătuită de Prof. Dr. Camelia Suruianu

Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările despre Mişcarea „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă. Dar, pe măsură ce tot mai mulţi cercetători se conving de impactul pe care l-a avut în epocă „Rugul Aprins,“ iar poezia religioasă a liderului mişcării este publicată în condiţii optime şi comentată, se impune şi o reevaluare a întregii personalităţi a lui Sandu Tudor. El merită cunoscut în special ca poet religios, prin textele sale scrise după intrarea în monahism şi care nu au fost publicate înainte de 1990.

 Înainte de a trece la prezentarea succintă a vieţii şi operei sale, credem că e necesar să facem câteva precizări cu privire la numele său. Dacă documentele oficiale consemnează numele Alexandru Teodorescu, ca autor de articole şi volume va apărea cu diverse semnături. Cel mai frecvent foloseşte pseudonimul Sandu Tudor, numele său de gazetar şi poet, pentru ca după intrarea în monahism să se prezinte şi să se semneze monahul Agaton de la mănăstirea Antim, respectiv Daniil de la Rarău. În relatarea noastră vom folosi în special numele Sandu Tudor sau Daniil Sandu Tudor, pentru că perioada în care a purtat numele de Agaton a fost scurtă (1948 – 1955), peste acest interval suprapunându-se şi prima sa detenţie (1949 – 1952).

Mitropolitul Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui Sandu Tudor, pe care îl consideră în Cuvântul înainte ca fiind un „om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare.“[1] În acest volum se află un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat în 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric. 

Vine Craciunu pe sara! - Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania (predica de Craciun - 2008)

Testamentul Mitropolitului Bartolomeu Anania

Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de călugăr BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului Albei, Crişanei şi Maramureşului, domiciliat în Cluj-Napoca, P-ţa Avram Iancu nr. 18, în vârstă de 88 de ani, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, nesilit de nimeni, din voinţa mea liberă şi neviciată, dar cu sănătatea trupului din ce în ce mai şubredă şi cu sentimentul că nu mai e mult până când Domnul mă va chema acolo unde va crede El de cuviinţă, pentru cazul încetării mele din viaţă, însemnez aici câteva gânduri testamentare, spre cuvenită plinire şi fac următoarea dispoziţie testamentară:

Las toate drepturile mele de autor Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am înfiinţat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituoşi, dar lipsiţi de posibilităţi materiale.

Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea căreia am lucrat 11 ani, să revină Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Doresc ca Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”, al cărei fondator sunt, să îmi ducă mai departe memoria, să nu fie niciodată desfiinţată, să nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost înfiinţată, iar banii şi întregul ei patrimoniu să nu poată fi folosit în alte scopuri de către nimeni.

Fiind călugăr de la vârsta de 20 de ani, am renunţat la orice fel de moştenire de la părinţii mei, totul revenindu-le copiilor şi nepoţilor lor. Economiile mele băneşti din ultimii ani, depuse în conturile mele de la bancă sau în casa de fier pentru eventualele trebuinţe medicale şi aflate, sub semnătură şi cheie, în grija arhidiaconului Gavril Vârva, vor fi transferate în contul Fundaţiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens.

Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne pe seama instituţiei; cele din reşedinţă niculeană vor rămâne pe loc.

Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp.

Să nu mi se acorde distincţii post mortem, de nici un fel.

La cârma Mitropoliei îmi doresc un urmaş vrednic şi demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al corupţiei de orice fel şi sub orice formă, care să continue şi să desăvârşească ceea ce am început eu. Dintre acestea:

1.      Pictarea catedralei în tehnica mozaic.

2.      Radio Renaşterea

3.      Revista TABOR

4.      Fundaţia „Mitropolitul Bartolomeu”

5.      Policlinica „Sfântul Pantelimon”

6.      Continuarea lucrărilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Ivan Rupnik.

7.      Canonizarea şi cultul Sfântului Pahomie de la Gledin

8.      Canonizarea şi cultul Sfinţilor Martiri Năsăudeni

9.      Grădiniţa „Sfântul Stelian”

Cer iertare tuturor celor cărora le-am greşit, într-un fel sau altul, aşa cum şi eu, la rându-mi, îi iert pe toţi cei care, cu voie sau fără voie, mi-au greşit.

Declar că nu am copii, iar părinţii îmi sunt decedaţi.

Numesc executor testamentar, în baza art. 910 şi următoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet căruia îi încredinţez spre executare acest testament.

Orice Testament anterior acestuia devine nul şi neavenit.

† BARTOLOMEU  VALERIU  ANANIA

Predica despre ecumenism a Mitropolitului Bartolomeu Anania la Sfintii Marturisitori Ardeleni. Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia!

Care este mostenirea pe care ne-o lasa ei (Sfintii Marturisitori Ardeleni n.n.) noua? Sa ne pastram credinta parintilor si stramosilor nostri, fara sa dispretuim celelalte credinte… Noi ne-am adunat de curand, noi, ierarhii din Sinodul Mitropolitan al Transilvaniei si am dezbatut si aceasta problema: ce se intampla cu ecumenismul? Multi cred ca ecumenismul inseamna pur si simplu sa ridici mainile si sa te predai! Ca este tot un Dumnezeu pentru toti, ca adevarul este partial, ca fiecare biserica are o parte din adevar, dar nici una nu are adevarul intreg…

Nu, dragii mei! Noi, ortodocsii, fara sa ii dispretuim si cu atat mai putin sa ii persecutam pe ceilalti, posedam adevarul intreg! Ne mantuim in Adevarul Iisus Hristos, pentru o ratiune foarte simpla. Ati rostit si astazi Crezul in Biserica. Retineti va rog: Crezul pe care l-ati rostit voi la aceasta biserica impreuna cu noi este cel pe care Sfintii Parinti ai Bisericii l-au formulat in primele doua sinoade ecumenice. Fara nici un adaos si fara nicio stirbire! Toate celelalte biserici au adaugat ceva sau au stirbit ceva. Noi l-am pastrat intreg! Conservatori? Daca vreti, conservatori! Fundamentalisti? Bine, daca vreti, fundamentalisti! Pai Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui, iar cel ce nu va crede, se va osandi. Scurt pe doi! Nu incape discutie! Si noi la fel. Nu avem certitudinea ca cei de alte confesiuni se mantuiesc. Dar noi o avem pe a noastra si ne este de ajuns. Ca suntem in Biserica cea Adevarata, ca suntem in interiorul Adevarului lui Hristos, ca dragostea dintre frati nu este completa si adevarata decat in interiorul Adevarului! Iar Adevarul Cine este? Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Mergem pe Calea Adevarului, traim intru Adevar si asteptam Viata vesnica, tot in interiorul acestui Adevar.

Indemnul martirilor pe care ii sarbatorim astazi este acela de a ne pastra credinta noastra. Stiti din ce porneste admiratia mea personala cel putin pentru Atanasie Todoran, dar si pentru oricare [martir]? Eu cand ma uit la un altul care este de alta religie, care nu este crestina, ma intreb daca el in credinta lui religioasa este si de buna -credinta. Daca crede cu adevarat in credinta lui, chiar daca nu este a mea, si daca va fi gata sa moara pentru ea. Noi, in Transilvania, avem modele de urmat in cei care au fost gata sa moara pentru credinta ortodoxa si intru credinta ortodoxa. S-au mantuit, se roaga acolo pentru noi, si ne rugam si noi ca ei sa mijloceasca pentru noi si aceasta ne da si garantia ca si noi ne vom mantui daca vom ramane pana la sfarsit si fara de clintire in Adevarul lui Hristos care se numeste Ortodoxia, Amin!”

Sursa: parroquiaortodoxadealicante.blogspot.com