Bartolomeu Valeriu Anania şi Mioriţa – studiu de dr. Camelia Suruianu

În prefaţa la volumul Poeme alese, publicat de Bartolomeu Valeriu Anania în 1998, Liviu Petrescu făcea o afirmaţie tranşantă asupra valorii poetului: „Valeriu Anania trebuie considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din literatura română a acestui veac,“[1] exegetul aşezându-l în pleiada formată din Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru. Dintre aceştia, consideră că poetul are afinităţi în special cu Nichifor Crainic, argumentând că în cazul amândurora „teologul îl copleşeşte mai întotdeauna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi permite nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru a-şi construi o metafizică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari libertăţi de interpretare, aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga, iar pe de alta,  Tudor Arghezi, amândoi mustraţi cu severitate de teologi.“[2] Tot referitor la locul ocupat de Bartolomeu Valeriu Anania în cadrul poeziei religioase româneşti, Ioan Pintea consideră că poezia sa „se aşază undeva între Arghezi şi Voiculescu. Extrem de interesant este că păstrează o revoltă tipic argheziană şi preia o adâncime voiculesciană, tipic mistică, lucru care ar trebui observat de critica românească.“[3]

Bartolomeu Valeriu Anania şi-a focalizat energiile creatoare atât în poezie, având câteva volume ce dau seamă de ecouri ale literaturii isihaste/hagiografice româneşti (Geneze, File de Acatist, Anamneze), cât şi în proză (romanul Străinii din Kipukua, volumul de nuvele Amintirile peregrinului apter), eseistică (Cerurile Oltului, Din spumele mării), memorialistică (Rotonda plopilor aprinşi, Memorii). Însă măsura talentului literar pare să şi-o fi dat-o în dramaturgie, prin piesele Mioriţa, Meşterul Manole, Steaua Zimbrului.

Ceea ce conferă individualitate dramaturgiei sale este preocuparea pentru valorificarea universului spiritual al spaţiului mioritic, de la limba arhaică, la teme şi motive folclorice, credinţe, eresuri, mituri. Limba acestor texte dovedeşte un intens efort de obţinere a unui „grai cu adevărat românesc.“ De altfel, autorul mărturisea: „La mânăstire am citit în limba veche a bisericii graiul cu adevărat românesc şi aş bănui că fără cărţile mânăstirii aş fi lucrat mai prost decât lucrez.“[4]

La premiera piesei, jucată pe scena Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“ din Bucureşti, în 1967, Vladimir Streinu nota în caietul program al spectacolului „izbânda de a preschimba vechea, celebra baladă, în mister dramatic.“[5] În cronica spectacolului publicată în „Gazeta literară,“ Nicolae Carandino observa filiaţia cu teatrul poetic al lui Lucian Blaga dar şi cu cel al lui Garcia Lorca, subliniind faptul că „Valeriu Anania nu este un folclorist de inspiraţie. […] Glasul lui ţâşneşte de acolo, aşa cum a ţâşnit de la homerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul pământului, al cerului, în care poezia leagă dragostea de moarte.“[6] Spectacolul s-a bucurat de o bună primire, mai ales că se încadra curentului naţionalist, cerut de regimul comunist în artă.

Citită acum, la aproape jumătate de secol de la publicarea ei, Mioriţa lui Bartolomeu Valeriu Anania surprinde prin capacitatea autorului de a utiliza miturile şi eresurile populare în coagularea unei filozofii existenţiale exponenţiale pentru un neam, reuşind recuperarea artistică a unor viziuni ce ţin de ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a fiinţei.“

Deşi piesa are un număr destul de mare de personaje, subiectul poate fi redus la un dublu conflict: unul de natură erotică (Mioara, cea mai frumoasă fată de pe plai, este dorită cu pasiune de către doi ciobani – Moldan şi Lavru), iar altul de natură economică (Lavru râvneşte şi la turma numeroasă a lui Moldan, fapt pentru care plănuieşte cu ciobanul Vrâncu uciderea acestuia). Personajele sunt polarizate în răi şi buni, nu au adâncime psihologică, precum în creaţiile epice populare. Moldan şi Mioara întrunesc toate calităţile fizice şi sufleteşti. Lor li se opun, Roiniţa, fata care, deşi îl iubeşte cu pasiune pe Moldan, e gata să-l otrăvească când află că se va căsători cu Mioara; Vrâncu cel sărac, zgârcit şi invidios, dornic să-l vadă umilit, chiar ucis pe Moldan, cel care îl salvase din ghearele unui urs, dovedindu-i superioritatea curajului; Lavru, care urzeşte planuri diabolice pentru a-i lua şi nevasta şi turma lui Moldan. Băluşca, vrăjitoarea  peţitoare, care ştie să profite de patimile tinerilor storcându-i de bani, îşi găseşte contraponderea în schimnicul la care apelează pentru sfat Mioara, când află că Lavru îl va ucide pe Moldan, dacă ea se va căsători cu cel din urmă. O figură aparte o reprezintă măicuţa bătrână, mama lui Moldan, ale cărei atitudini şi vorbe sunt transfigurate de concepţia conform căreia energia telurică fecundă, rodnicia, anulează moartea. Prin prisma acestei concepţii o respinge de noră pe Mioara când află că aceasta este bolnavă, deci incapabilă de a-i dărui urmaşi lui Moldan, iar în finalul piesei, când Moldan moare înjunghiat la propria nuntă, durerea pentru pierderea feciorului este repede ştearsă de bucuria că în pântecele Mioarei a prins viaţă sămânţa lui Moldan.

Preocuparea poetului de a descoperi autenticitatea spaţiului mioritic, de la limba personajelor, la eresuri, credinţe, concepţii de viaţă este evidentă. Însă nu este eludat nici estetismul poetic al textului. De exemplu, următorul dialog dintre Băluşca şi Mioara ilustrează o capacitate poetică deosebită de a surprinde graţia în cuvinte simple, în spiritul gândirii populare care se exprimă prin apelul la imagini din natură:

„Băluşca: Cum te urzişi vederii?

Mioara: Ca mugurele-n subţioara serii.

B: Ciudat! Cât ai crescut!

M: De ce te miri?

B: Dar cine te-a ştiut

Pân’ ieri alaltăieri?

Sfielnică-n tăceri,

Copilă-n trup arzând,

Erai mai mult un gând,

O bănuială, o floare

De albumiţă-n soare,

Pe creste reci crăiasă.

Cin’ te-ar fi vrut culeasă

Şi rodnică pe frângere

S-ar fi-ndemnat să sângere

La tălpi pân’ să te-ajungă.“

În aceeaşi tonalitate o descrie şi Moldan: „Sprâncenele, umbrite curcubeie, / S-apleacă-n apa ochilor s-o beie. / I-i gura vad de pârâiaş cu salbe/ Ce-şi saltă râsul printre pietre albe./ Obrajii ei sunt pajişti cu aglici,/ Şi sânii borangicuri cu furnici. / Iar trupul ei, un lujer de răsură,/ Privirea ţi-o abate şi ţi-o fură./ Când merge ea toţi ochii-i sunt prieteni/ Şi-auzu-ascultă legănări de cetini.“

            Pe lângă astfel de descrieri, în care e recognoscibilă imagistica poeziei noastre populare, textul îşi extrage frumuseţea şi din formule sapienţiale, cum sunt cele rostite de schimnic la rugămintea Mioarei de a-i da sfat („Ce povaţă vrei?/ Cărţile-s teme/ Gândului, dar viaţă/ Doar din vieţi se-nvaţă.“) sau lunga replică a lui Moldan, dată mamei, ce cuprinde viziunea sa asupra morţii, o acceptare firească a acesteia: „Moartea ce-i?: un căpătâi/ Şi la urmă şi întâi./ N-ai ştiut că-n pântec sunt/ Zămislit ca-ntr-un mormânt,/ Că trăind mă tot frământ/ Către celălalt mormânt.“ Viziunea e dusă mai departe de cuvintele mamei, în finalul piesei, exprimând o valorizare a vieţii prin moarte: „…moartea ne-nvaţă/ Să simţim că viaţa-i viaţă,/ Şi când viaţa-i fără rost/ O-nnoieşte, cum n-a fost…“.

Un fragment care ar merita citat în întregime pentru calităţile sale poetice este şi descântecul mătrăgunei, un descântec de dragoste practicat în lumea rurală şi astăzi de fetele îndrăgostite.

            Dincolo de elementele ce configurează o lume arhaică, acest poem dramatic cuprinde şi o puternică încărcătură creştină. Liviu Petrescu consideră că Bartolomeu Valeriu Anania, raportându-se la mitul Mioriţei, „dezvoltă înţelesuri prin excelenţă luminoase, în acord cu filozofia creştină a vieţii. În concepţia sa, povestea ciobanului ucis de fârtaţii cei pizmaşi, trebuie să devină, în cele din urmă, o poveste despre nemurire.“[7] Exegetul menţionează două episoade în care moartea este eludată. Unul se referă la însănătoşirea Mioarei ca urmare a dragostei absolute a lui Moldan, care o luase de soţie, chiar dacă e bolnavă de tuberculoză, iar celălalt, din finalul piesei, se referă la supravieţuirea lui Moldan prin copilul ce creştea în pântecele Mioarei. „Jelania Cătălinei, mama ciobănaşului, la căpătâiul lui Moldan, primeşte astfel sonorităţi de imn acatist închinat vieţii celei veşnice: Bucură-te, cel ce mori/ Cu vecia’n subţiori! Bucură-te, rădăcină/ Care birui în lumină […] În concepţia lui Bartolomeu Valeriu Anania, aşadar, balada Mioriţa nu este altceva decât o poveste despre veşnicia vieţii, ceea ce trebuie să recunoaştem, reprezintă o răsturnare deosebit de spectaculoasă a semnificaţiilor ei tradiţionale.“[8]

            Intenţia de încreştinare a sensurilor baladei poate fi dovedită cu numeroase exemple. Însă ne vom opri doar la episodul în care Moldan decide s-o ia de soţie pe Mioara chiar dacă aceasta este bolnavă de tuberculoză, convins că dragostea sa o va însănătoşi dar şi asumându-şi riscul propriei îmbolnăviri fatale, după cum se poate observa în replica dată mamei:

„Cătălina: Tu cu moartea te cununi?

Moldan: Fie şi-asta! Sunt ursit

Ca, prin dragoste s-o fac.

Săvârşitu-s-a!“

Aceste replici conţin întreaga dogmă a jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, care din iubire pentru oameni acceptă să moară. Expresia „săvârşitu-s-a“ este chiar ultima afirmaţie a lui Hristos, aflat pe cruce, înainte de a muri. Aceasta este ca o pecete a Proniei divine, semn al împlinirii planului divin de răscumpărare a omenirii din păcat.

            Dacă ne vom opri atenţia asupra vocabularului din text, vom observa o atentă alegere a cuvintelor: majoritatea sunt din fondul principal lexical, acestora adăugându-li-se câteva arhaisme. Neologismele aproape că nu există. Nicu Caranica, poet român stabilit la Paris, face observaţia că nu a găsit decât două neologisme, „interes“ şi „rotile“ şi elogiază poezia limbajului din text: „Să nu vină nimeni să-mi obiecteze că i-a fost uşor lui Anania, închizându-se în viaţa ciobanilor, să-i facă să vorbească o limbă fără neologisme! Ciobanii aceştia exprimă uneori gânduri şi abstracţiuni aşa de elevate încât o limbă românească ce ar vrea să le exprime prin comoditatea neologismelor, le-ar dilua într-o frază sau chiar mai multe. Bineînţeles că condensarea aceasta e act poetic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului, acela al lărgirii hotarelor spirituale ale limbii prin toate resursele poeziei, dar tocmai acesta este şi sensul de aspect al poeziei lui Anania.“[9]

            Mioriţa, ca şi întreaga literatură a lui Bartolomeu Valeriu Anania, este o dovadă a intenţiei scriitorului monah de a valoriza tradiţia în contextul modernităţii, extrăgând sensuri fecunde care ne înnobilează existenţa.

Dr Camelia SURUIANU

---

[1]Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă la vol. Valeriu Anania, Poeme alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.6.

[2] Idem.,

[3]Ioan Pintea, Poeme alese, de Valeriu Anania, în Renaşterea, nr. 1, an X, ianuarie 1999, p. 2.

[4]Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995, p. 12.

[5]Caietul de sală  al Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“, stagiunea 1967 – 1968, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 202.

[6]Gazeta literară, 12 octombrie 1967, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, ed. cit., p. 205.

[7]Liviu Petrescu, Posfaţă la Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 217.

[8]Idem.,

[9] Fragment exegetic cuprins în Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 213.

Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu, însoţit de repere cronologice ale vieţii şi operei ierarhului cărturar. Mioriţa - istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Scriitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de mitropolit, reprezintă un reper al culturii româneşti contemporane, a cărui operă literară nu s-a bucurat de o prea mare atenţie din partea criticii (cu excepţia criticilor clujeni), deşi validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de nume ca Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, iar opera este substanţială atât cantitativ cât şi calitativ. Chiar dacă s-a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproximativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticii literare, cronicile apărute remarcând calităţile estetice ale acestei opere, dincolo de valoarea de radiografie a unor evenimente din istoria recentă a României.

Cronologia vieţii şi a operei

Valeriu Anania[1] se naşte în 1921 pe 18 martie în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea, ca fiu al lui Vasile şi al Anei, născută Mărgăritărescu. Între 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna natală, iar apoi, până în 1941, este elev al Seminarului Central din Bucureşti. În clasa a doua de seminar are loc întâlnirea cu Anton Holban, profesor de limba română, în care va găsi sprijinul şi îndrumarea necesară pentru formarea viitorului scriitor şi om de cultură.

În 1935 debutează, poetic, cu versurile Pământ şi cer, în revista teologică „Ortodoxia.“ În 1937 debutează, publicistic, cu articolul Camaradul Anton, în revista „Vremea.“ Pe 26 noiembrie 1938 debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri, Jocul fulgilor, în regia lui Atanasie Mitric. Aceeaşi piesă, adaptată pentru decor de Eugenia Brebenaru, e reprezentată pe scena Operei Române în februarie 1939.

Pe 2 februarie 1942 intră în monahism la mânăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. În primăvara acelui an îl cunoaşte pe Tudor Arghezi, devenind un apropiat al său. Legătura de prietenie s-a păstrat până la moartea poetului.

Între 1941-1944 urmează studii superioare de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu. Între 1945-1946 urmează studii incomplete de medicină la Sibiu şi Cluj şi de muzică instrumentală la Cluj. Aici frecventează şi participă activ la cenaclul literar al lui Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a Universităţii clujene – în casa protopopului ortodox Florea Mureşanu. În iunie 1946, fiind student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior,“ conduce greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă. În urma acestui demers este expulzat din Cluj.

În toamna lui 1948, fiind la mânăstirea Bistriţa vâlceană, îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian, căruia îi va fi colaborator apropiat timp de peste 25 de ani. Acesta îl ia cu sine la Bucureşti şi îi dă mai întâi funcţia de intendent al palatului patriarhal, iar apoi pe cea de inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, pe care a deţinut-o între anii 1949-1950. Între 1950 şi 1951 este asistent al profesorului Teodor M. Popescu, la Catedra de Istorie Bisericească Universală din cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. Din 1952 până în 1958, deţine funcţia de director al bibliotecii patriarhale. În această calitate îl cunoaşte în 1952 pe Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu André Scrima, Barbu Slătineanu. În 1958 este condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinei sociale.“ Este închis la Jilava, Piteşti şi Aiud; fiind eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere. Între 1962 şi 1964, în detenţie, la Aiud, sub prohibiţia hârtiei şi creionului, „scrie“ pe creier şi fixează în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, precum şi numeroase poezii, toate însumând peste zece mii de versuri. După eliberare este numit, din nou, director al bibliotecii patriarhale.

Între 1965 şi 1976 funcţionează, în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, ca secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Cancelariei eparhiale, director al Departamentului Publicaţiilor, reprezentant al relaţiilor interbisericeşti. Este membru în două comisii ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America de Nord şi de Sud: Comisia Ecumenică şi Comisia de Studii şi Proiecte. Susţine conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor şi Honolulu. Redactor al revistei şi almanahului Credinţa şi al casetei de literatură Noi.

În 1966 debutează în volum cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură; volumul apare cu o Predoslovie de Tudor Arghezi. În 1967, pe 29 octombrie, primeşte harul preoţiei, fiind hirotonit de episcopul Victorin al Americii; ceva mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi acordă rangul de arhimandrit. Tot în 1967 Teatrul „Barbu Delavrancea“ din Bucureşti îi pune în scenă poemul dramatic Mioriţa, regia şi scenografia fiind semnate de Marietta Sadova, Mircea Marosin şi Zoe Anghel-Stanca. În anul următor îi apare poemul dramatic în versuri Meşterul Manole, la Editura pentru Literatură. În 1969, pe 30 martie, la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti are loc premiera poemului dramatic Meşterul Manole, în regia Mariettei Sadova; partitura muzicală fiind interpretată de Corul Madrigal. În turneu, piesa este jucată şi pe scene dramatice din Polonia. În acelaşi an publică poemul dramatic Du-te vreme, vino vreme!, la Editura Tineretului, iar la Editura Ion Creangă, publică Păhărelul cu nectar, fantezie dramatică în versuri, pentru copii.

În 1971 volumul de versuri Geneze este publicat de Editura Cartea Românească. În acelaşi an apare poemul dramatic Steaua Zimbrului, la Editura Eminescu. Tot în acest an, la Editura Cartea Românească, îi apare volumul de teatru Poeme cu măşti. În 1976 apare volumul File de acatist, versuri, colecţia caietelor „Noi,“ ediţie bibliofilă, hors comerce, Detroit. Tot în acest an publică volumul Istorii agrippine, versuri, la Editura Cartea Românească.

Între 1976 şi 1982 este directorul Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul următor, la Editura Cartea Românească, apare romanul Străinii din Kipukua.

În 1982, la Editura Eminescu, în seria „Teatru comentat,“ apare Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, pentru care a primit premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. În acelaşi an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratic, obosit de fricţiunile dintre el şi noul patriarh, Iustin Moisescu.

În 1983 îi apare volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi, la Editura Cartea Românească. În anul următor, publică volumul Anamneze, versuri, la Editura Eminescu.

Anul 1990 marchează publicarea volumului de istorie şi exegeză iconografică Cerurile Oltului. Scoliile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice ale lui Dumitru F. Dumitru, la Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu versiuni în limbile română, franceză şi engleză. Tot în acest an, la Cartea Românească, apare volumul de nuvele şi povestiri fantastice Amintirile peregrinului apter.

Pe 24 decembrie 1990 începe munca de revizuire în limba română şi de comentare a Bibliei, începând cu textul Noului Testament, acţiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei Scripturi, pe o perioadă de unsprezece ani.

În 1991 refuză calitatea de „membru de onoare“ al Academiei Române. În 1992, publică Imn Eminescului, poem în stil bizantin, pe care îl publică la Editura Cartea Românească. Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Tot în acest an îi apare Noul Testament. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Hoţul de mărgăritare, parabolă în patru acte, la Casa de Editură Dokia, în Cluj-Napoca, editată la aproape cinci decenii de la scriere. Publicarea în volume separate a cărţilor Vechiului Testament se va face între 1997 şi 2000.

În 1995 publică volumul de eseuri, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură, la Editura Dacia, în Cluj-Napoca. În 1998 apare volumul Poeme alese, la Editura Dacia, cu o prefaţă de Liviu Petrescu. În 2001 publică Apocalipsa Sfântului Ioan. Traducere, introducere şi note de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Paralela 45, în Cluj-Napoca, cu ilustraţii de Albrecht Dürer. Şi tot acest an marchează publicarea integrală a proiectului la care a lucrat 11 ani: Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, prima versiune adnotată.

În 2005 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, îi publică volumul consistent de exegeză – pasaj cu pasaj – a Liturghiei ortodoxe, sub titlul Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de Adunarea Naţională Bisericească la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este instalat la 25 martie 2006, de către Patriarhul Teoctist al României, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

În 2008 Editura Polirom din Iaşi publică volumul de Memorii, iar începând cu anul 2009 deschide o serie pentru publicarea operei sale integrale. S-a mutat la cele veşnice în data de 31 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane.

            Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu

Deşi nu apare nicăieri în Memorii precizarea că se consideră membru al „Rugului Aprins,“ legătura sa cu mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu activităţile derulate aici, continuate în case particulare după desfiinţarea asociaţiei în 1948, relaţiile cu unii dintre membrii acesteia, sunt evidenţiate în volumul Rotonda plopilor aprinşi. Voi cita un amplu fragment care ilustrează o înţelegere a fenomenului din interior, ca participant la întrunirile acestui grup: „Următor al unor îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei şcoli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi în parte recoltată de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutatea - mai întâi tematică – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi, pentru foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că atunci şi acolo a avut Voiculescu revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a deprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de iniţiere isihastă, Ion Barbu s-a speriat şi a fugit, Alexandru Mironescu şi Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalţi s-au păstrat în limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Danii Sandu Tudor, care ştia foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape imposibil, de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului. Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a scris şi Ultimile sonete..., adevărata şi marea lui poezie.“[2]

Precizarea referitoare la prelegerile despre doctrina palamită ţinute de Sandu Tudor ne ajută să stabilim momentul despre care vorbeşte Bartolomeu Valeriu Anania. Întrunirile pe acest subiect se ţineau în vara anului 1952, la Antim, când asociaţia deja nu mai exista din punct de vedere juridic, însă activitatea ei continua protejată de monahii acestei mănăstiri.

 Mioriţa

Istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Având drept sprijin mărturiile lui Bartolomeu Valeriu Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării „Rugului Aprins,“ este poemul dramatic Mioriţa,[3] cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de fost deţinut politic. Istoria manuscrisului său oglindeşte destinul plin de turbulenţe al însuşi creatorului său. Început în vara anului 1950, acest vast poem va fi definitivat într-o primă variantă în iulie 1953, textul fiind cunoscut de către Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu.

O primă lectură făcută în cadrul unei întruniri din chilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Miorița am isprăvit-o atunci, în vara lui 1953, am bătut-o la mașină și… așteptam. […] Am făcut o lectură, la mine acasă, în fața lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintele Benedict Ghiuș. I-o citisem și mitropolitului Firmilian Marin și dacă am izbutit să-l impresionez pe el, nu l-am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“[4] După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întreaga dramă, la sfârșit între Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu a început o aprigă dispută asupra piesei. Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de «păgânismul» unui mit pe care nu îl aştepta, cel puţin de la mine, plutind într-o aură de transfigurare creştină,“[5] i-a reproşat că piesa este lipsită de „dimensiune creştină.“[6] Vasile Voiculescu s-a împotrivit viziunii amicului său, pronunţându-se tocmai în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe aderenţa sa organică la întreaga spiritualitate a poporului român, a cărui creştinism originar, făcând casă bună cu moştenirea geto-dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite să-i uşureze trecerea Styxului, le-a îngăduit descântătoarelor să amestece numele Precistei în incantaţiile magice, nu a deschis tribunal pentru zodieri şi solomonari, şi a fost bucuros , de-a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta Moşilor cireşele să fie «împărţite»  în vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor noştri strămoşi. Din această aderenţă s-au născut cele mai valoroase din povestirile lui Voiculescu.“[7]