Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor

de dr. Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2013 s-au împlinit 51 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.

În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.

În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.

Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.

În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.

Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.

Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.

În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.

În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.

Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.

Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.

Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins” oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune”.

Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.

După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.

Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”

Dr. Camelia SURUIANU: Mănăstirea Tuturor Sfintilor-Antim şi Rugul Aprins

Sfântul Antim Ivireanul 

Astăzi Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa.  În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia uriaşă în cadrul culturii române. 

Pentru început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul. De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme, utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii pertinente din studiile urmaşilor. 

Mihai Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul,  scriitorul pentru a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul  Mihai Radulescu amendează cultura română care astăzi acordă un slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.

De aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650. 

La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni care trăiau prin Peninsula Balcanică. 

Recunoscut de înalţii oficiali drept o mare personalitate  prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi. 

După 1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie 1708 a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei. În această calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti).

Dintre toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt deosebit de important în acea vreme.

Însă moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor. În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.

 Astfel este condamnat la exil pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că ar fi fost aruncat în lacul Snagov.

Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul  - Mănăstirea  Tuturor Sfintilor

Mănăstirea Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor Sfinţilor. Ctitorul  a întocmit cu mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1] În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...) Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]

 

În prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]  

     

Prin urmare, hramul mănăstirii a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.

„Pătrunderea” la Antim

O dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa, ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte spirituală de la noi din ţară.

Soborul de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4] Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5] Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]

Dr. Camelia Suruianu: Comentariu asupra Acatistului Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov scris de Sandu Tudor

       În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei. 

          Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare“, fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întrutotul tipicul tradiţional, fiind format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă  prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întrutotul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.

          În anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în urmă în paginile revistei „Gândirea“, în speranţa că lucrarea va fi învestită cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.“[3] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[4] Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt. 

          În anul 1942, Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt-Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue, sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]

 

          La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol kathartic. Cu alte cuvinte poetul, cunoscând că, de cele mai multe ori, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare. El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.  

          Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi ale Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: 

Dulce la vedere, dulce la mâncat

          raică roadă de lemn fermecat,

moartea din sâmburul miezului tău  

aşternutu-mi-a trupul pământului greu.[7]

Dr. Camelia SURUIANU: Câteva consideraţii asupra influenţei Rugului Aprins

La Antim nu s-au organizat doar simple seminarii culturale, Sandu Tudor, împreună cu apropiaţii săi colaboratori, au căutat să instituie o şcoală de educaţie. Auditoriului treptat i s-a cultivat gustul pentru literatură, poezie, mistică, pictură, muzică sacră şi simfonică, matematică, sociologie, fizică, medicină, arhitectură. Conform gândirii mentorului, toate disciplinele aveau ca punct de plecare o idee sau un fapt de natură Divină. Participanţii au căutat să dezvolte în fiecare ins în parte, în funcţie de zestrea şi talentul pe care le deţineau, dorinţa de a deveni un autodidact, studiul individual reprezentând punctul de plecare în traseul de desăvârşire al fiecărui novice. Se  urmărea ca fiecare membru să se aplece asupra unei discipline, pe care de-a lungul vieţii, să o studieze, cautând astfel a-i dezlega tainele. Şi în felul acesta diletantul, în urma sârguinţei sale, urma să devină un desăvârşit.  

De exemplu, doctorul Gheorghe Dabija, membru al grupului Rugul Aprins, a adus o importantă contribuţie electrofiziologiei şi teoriei celulare în medicina românească. În chip paradoxal la acea vreme, profesorul de la Facultatea de Medicină a încercat să demonstreze, ajutându-se de câteva studii de factură mistică, că rugăciunea inimii accentuează activitatea nervoasă. El a ţinut şi un curs de Fiziologie generală, refuzând  să utilizeze orice experiment de tipul vivisecţie. 

Îmbinarea ştiinţelor exacte cu spiritualitatea creştină o întâlnim şi în activitatea matematicianului Anton Dumitriu. Vreme de câteva luni, la mănăstirea Slatina, împreună cu părintele Petroniu Tănase, matematician la rândul său, au lucrat împreună timp de trei luni, la demonstrarea „teoremei lui Fermat.“ Antonie Plămădeală, prezent în acea vară la mănăstire îşi aminteşte că „Am văzut vreo cincizeci de caiete pline numai cu formule şi credeam [...] că erau aproape de rezolvare. Dar teorema a rămas tot nerezolvată.“[1] (Este vorba de teorema numerelor din anul 1637 a lui Pierre de Fermat. 

Demonstrația completă a fost găsită de-abia în anul 1994 de către matematicianul Andrew Wiles.)

Alexandru Mironescu, fizician, doctor la Sorbona cu teza Sur l´action des organomagnésiens sur le furfurol et l´éther pyromucique, lucrare de pionierat în biochimie, a fost întotdeauna pasionat de descoperirile științifice care arătau legătura dintre rugăciunea inimii și vindecarea corpului uman. Distinsul profesor urmărea cu mult interes ultimele descoperiri și demonstrații ale renumitului savant Alexis Carrel. Atât în cadrul conferințelor de la Antim cât și în articolele pe care le-a scris, în 10 ani a publicat peste 500 de studii științifice, Mironescu a căutat să înțeleagă și să explice implicarea divinului în planul uman, atât din punct de vedere teologic, cât și științific. 

Prin urmare, membrii grupului de la Antim au căutat fiecare în parte, în funcție de zestrea spirituală și intelectuală, să înfăptuiască dictonul Rugului Aprins: roagă-te, munceşte şi desăvârşeşte-te într-un domeniu în care poţi excela.

Dar, la Antim se născuse şi o şcoală literară ortodoxă. „Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preţ la fel de mare cu aceea a celebrilor poeţi şi prozatori catolici din Franţa inter – şi posbelică, mă refer la curentul literar susţinut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuaţi astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana anti-intelectuală şi anti-creştină ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil rasist, înecat în bezna unui cataclism neaşteptat: atragerea ţării în patul lui Procust, scurtător de capete şi picioare.“[2] (Mihai Rădulescu)

Dorinţa de însingurare, de pătrundere în tainele ortodoxiei, de adâncire a ştiinţelor exacte, din partea unor intelectuali nu este o preocupare nouă. Dostoievski şi Gogol obişnuiau să vină la mănăstirea Optina unde, în liniştea lavrei, îşi desăvârşeau romanele. Tolstoi adeseori se retrăgea, în acelaşi locaş, căutând o mai mare însingurare.

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 16.

[2]Mihai Rădulescu, „Rugul Aprins“ de la mănăstirea Antim la Aiud,  ed. cit., p. 33.

Dr. Camelia SURUIANU: O incursiune asupra Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului – scris de Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

La mănăstirea Antim, Sandu Tudor „continua să-şi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub  - şi peste – evidenţe, a ceea ce aşteaptă, ascuns să iasă la lumină.“[1] Astfel, în jurul anului 1946, ca semn de omagiu adus hierofaniei vetero-testamentare, a început să lucreze la o amplă poezie de rit bizantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului[2], pe care o va definitiva în anul în 1948.[3] Spre deosebire de binecunoscuta formă fixă a acatistului, această variantă avea o formă mai redusă, fiind formată din nouă condace.

După cei doi ani petrecuți în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulțumit de conținutul textului, va începe o nouă diortosire. La această variantă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957[4], conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puţin timp înainte de a suferi cea din urmă detenţie. Această variantă respectă canonul bizantin al acatistului, conținând 13 condace şi 12 icoase. Ambele variante au circulat în manuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuşit trecerea lor peste graniţă, ajungând, în traducere, la prestigioşi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul patrolog Olivier Clément în cadrul unei conferinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambésy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumu­seţea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Băuturii fierbinţi (sic!), alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit călugăr imediat după cel de-al doilea război mondial, mort ca un martir câţiva ani mai târziu în închisoare –, acatist care o celebrează pe Maria şi în acelaşi timp inima aprinsă a omului rugăciunii.“[5]

În volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprins a ajuns prin André Scrima la Paris, unde a fost citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de „înaltă ţinută.“ Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, „sub semnătura unei personalităţi binecu­noscute (în respectivul text nu se precizează despre cine e vorba), a apă­rut pe tema acatistului articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent.“[6] Mai târziu, respectiv în anul 1987 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului a fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.

Termenul de acatist[7] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  

Acest imn acatist nu poate fi înţeles în adevărata lui dimensiune fără o minimă cunoaştere a conceptelor din mistica ortodoxă şi fără explicaţiile pe care însuşi Sandu Tudor le dă textului său închinat Fecioarei Maria: „Imnul Acatist este structurat pe treptele desăvârşirii creştine: ale des­pătimirii, ale iluminării şi ale desăvârşirii. [...] Acatistul Rugului – Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune – e ca o scară a lui Iacob, aşa cum a văzut-o Biserica, la capătul căreia, aşteaptă Emanuel. Scara e paradoxală, pentru că pe ea, în acelaşi timp, îngerii suie dar şi scoboară, aşa cum sunt rugăciunea şi Maica Domnului: văzute ca strădanie omenească spre Dumnezeu, dar şi mijloc de revărsare a harurilor necreate peste noi. [...] Văzută astfel, scara are 24 de trepte, care se împart, ca un mijloc de urcare duhovnicească spre desăvârşire, în trei octave: octava curăţirii de păcate (despătimirea); octava iluminării; octava unirii mistice cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii omului. Cele 24 de stadii de pătrundere a harului lucrător (de întrupare trans­fi­guratoare) pot fi văzute ca trei octave coborâtoare: octava coborâtoare a covârşirii transfiguratoare, care ne dă curăţia; octava statornicirii, asimililării harului – care ne face clar­vă­ză­tori; octava rodirii depline – unitivă, cea care uneşte cu Dumnezeu, cum este cazul sfinţilor. Astfel că, fiecare dintre cele trei octave, care fac două decade, poate fi luată şi ciclic, ca trei inele, ce cuprind în ele, o suire şi o coborâre, trei stadii heruvice complete, cele trei stadii ale Sfântului Suflu: cel al inspi­raţiei, cel al stadiei (stadia văzătoare care este şi a extazului) şi cel al golirii, al expiraţiei, care este şi cel al totalei răpiri, adică a unei depăşiri, care este şi odihna, aflarea salvatoare.“ [8]

Dr. Camelia SURUIANU: Mănăstirea Tuturor Sfintilor - Antim şi Rugul Aprins

Sfântul Antim Ivireanul 

Astăzi Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa.  În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia uriaşă în cadrul culturii române. 

Pentru început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul. De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme, utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii pertinente din studiile urmaşilor. 

Mihai Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul,  scriitorul pentru a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul  Mihai Radulescu amendează cultura română care astăzi acordă un slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.

De aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650. 

La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni care trăiau prin Peninsula Balcanică. 

Recunoscut de înalţii oficiali drept o mare personalitate  prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi. 

După 1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie 1708 a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei. În această calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti).

Dintre toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt deosebit de important în acea vreme.

Însă moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor. În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.

 Astfel este condamnat la exil pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că ar fi fost aruncat în lacul Snagov.

Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul  - Mănăstirea  Tuturor Sfintilor

Mănăstirea Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor Sfinţilor. Ctitorul  a întocmit cu mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1] În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...) Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]

 

În prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]  

     

Prin urmare, hramul mănăstirii a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.

„Pătrunderea” la Antim

O dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa, ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte spirituală de la noi din ţară.

Soborul de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4] Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5] Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]

Comentariu asupra volumului Călătorie spre centrul inimii de Vasile Voiculescu - studiu de dr. Camelia Suruianu

Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[1] De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“[3]  Amintirile sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului.

Întâlnirea cu gruparea „Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.

Potrivit afirmaţiilor lui Valeriu Anania, dintre scriitorii reprezentanţi ai „Rugului Aprins,“ Vasile Voiculesu şi-a apropriat cel mai mult învăţătura mistică isihastă, transpunând-o în poezia din ultima parte a vieţii. În culegerea de eseuri Din spumele mării, în capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină,“ constată că: „Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşeşte starea de extaz şi se ridică până la aceea de entaz, adică [...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei experienţe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înţelese fără considerarea isihiei.“[5]