Dr. Camelia SURUIANU: O incursiune asupra Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului – scris de Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

La mănăstirea Antim, Sandu Tudor „continua să-şi exerseze pasiunea «poetică», de căutare sub  - şi peste – evidenţe, a ceea ce aşteaptă, ascuns să iasă la lumină.“[1] Astfel, în jurul anului 1946, ca semn de omagiu adus hierofaniei vetero-testamentare, a început să lucreze la o amplă poezie de rit bizantin, pe care o va intitula sugestiv Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului[2], pe care o va definitiva în anul în 1948.[3] Spre deosebire de binecunoscuta formă fixă a acatistului, această variantă avea o formă mai redusă, fiind formată din nouă condace.

După cei doi ani petrecuți în închisoare, respectiv în jurul anului 1952, în sihăstria Rarăului, nemulțumit de conținutul textului, va începe o nouă diortosire. La această variantă a lucrat până la data de 11 decembrie 1957[4], conform manuscrisului. Prin urmare, poemul a fost încheiat cu puţin timp înainte de a suferi cea din urmă detenţie. Această variantă respectă canonul bizantin al acatistului, conținând 13 condace şi 12 icoase. Ambele variante au circulat în manuscris, în anii comunismului. Însă s-a reuşit trecerea lor peste graniţă, ajungând, în traducere, la prestigioşi teologi occidentali, care i-au apreciat valoarea. Iată ce mărturisea celebrul patrolog Olivier Clément în cadrul unei conferinţe susţinute la Centrul Ortodox din Chambésy, lângă Geneva, pe 23 noiembrie 1985: „Maica face din pământ, din durerea ei, din frumu­seţea ei, adevăratul Rug Aprins. Iar unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris despre Maica Domnului este Acatistul Băuturii fierbinţi (sic!), alcătuit de un mare poet român, Sandu Tudor – devenit călugăr imediat după cel de-al doilea război mondial, mort ca un martir câţiva ani mai târziu în închisoare –, acatist care o celebrează pe Maria şi în acelaşi timp inima aprinsă a omului rugăciunii.“[5]

În volumul Taina Rugului Aprins, Alexandru Mironescu precizează că „Acatistul Rugului Aprins a ajuns prin André Scrima la Paris, unde a fost citit şi cu virtuozitate tradus în mijlocul unor oameni de „înaltă ţinută.“ Lectura a produs o atât de puternică impresie, încât s-a făcut propunerea să fie publicat imediat, text românesc şi text franţuzesc. Iar într-o revistă, „sub semnătura unei personalităţi binecu­noscute (în respectivul text nu se precizează despre cine e vorba), a apă­rut pe tema acatistului articolul L’Orthodoxie ou le Buisson Ardent.“[6] Mai târziu, respectiv în anul 1987 Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului a fost publicat la Madrid cu sprijinul Fundaţiei Culturale Române.

Termenul de acatist[7] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  

Acest imn acatist nu poate fi înţeles în adevărata lui dimensiune fără o minimă cunoaştere a conceptelor din mistica ortodoxă şi fără explicaţiile pe care însuşi Sandu Tudor le dă textului său închinat Fecioarei Maria: „Imnul Acatist este structurat pe treptele desăvârşirii creştine: ale des­pătimirii, ale iluminării şi ale desăvârşirii. [...] Acatistul Rugului – Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune – e ca o scară a lui Iacob, aşa cum a văzut-o Biserica, la capătul căreia, aşteaptă Emanuel. Scara e paradoxală, pentru că pe ea, în acelaşi timp, îngerii suie dar şi scoboară, aşa cum sunt rugăciunea şi Maica Domnului: văzute ca strădanie omenească spre Dumnezeu, dar şi mijloc de revărsare a harurilor necreate peste noi. [...] Văzută astfel, scara are 24 de trepte, care se împart, ca un mijloc de urcare duhovnicească spre desăvârşire, în trei octave: octava curăţirii de păcate (despătimirea); octava iluminării; octava unirii mistice cu Dumnezeu sau a îndumnezeirii omului. Cele 24 de stadii de pătrundere a harului lucrător (de întrupare trans­fi­guratoare) pot fi văzute ca trei octave coborâtoare: octava coborâtoare a covârşirii transfiguratoare, care ne dă curăţia; octava statornicirii, asimililării harului – care ne face clar­vă­ză­tori; octava rodirii depline – unitivă, cea care uneşte cu Dumnezeu, cum este cazul sfinţilor. Astfel că, fiecare dintre cele trei octave, care fac două decade, poate fi luată şi ciclic, ca trei inele, ce cuprind în ele, o suire şi o coborâre, trei stadii heruvice complete, cele trei stadii ale Sfântului Suflu: cel al inspi­raţiei, cel al stadiei (stadia văzătoare care este şi a extazului) şi cel al golirii, al expiraţiei, care este şi cel al totalei răpiri, adică a unei depăşiri, care este şi odihna, aflarea salvatoare.“ [8]