Sfântul Antim Ivireanul
Astăzi
Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a
credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa. În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi
bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia
uriaşă în cadrul culturii române.
Pentru
început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina
tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă
un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul.
De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme,
utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii
pertinente din studiile urmaşilor.
Mihai
Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul
Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul, scriitorul pentru
a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele
şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului
este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai
necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul Mihai Radulescu
amendează cultura română care astăzi acordă un
slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.
De
aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva
repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui
Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie
înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese
rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650.
La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al
picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi
răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de
inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în
greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni
care trăiau prin Peninsula Balcanică.
Recunoscut
de înalţii oficiali drept o mare personalitate
prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu.
Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se
călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea
tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi.
După
1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia,
imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una
greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3
româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie
1708 a fost ales Mitropolit
al Ungrovlahiei. În această
calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte,
unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una
slavo-româno-greacă, 11 româneşti).
Dintre
toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători
de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa
religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile
sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt
deosebit de important în acea vreme.
Însă
moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor.
În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot,
Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol
caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.
Astfel este condamnat la exil pe viaţă în
Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a
fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa
sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că
ar fi fost aruncat în lacul Snagov.
Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul - Mănăstirea Tuturor
Sfintilor
Mănăstirea
Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit
martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor
Sfinţilor. Ctitorul a întocmit cu
mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în
zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul
său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul
Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în
mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un
cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1]
În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui
sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura
singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...)
Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă
riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a
tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie
oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]
În
prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării
şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în
ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a
Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau
religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept
orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în
fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]
Prin urmare, hramul mănăstirii
a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un
spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.
„Pătrunderea” la Antim
O
dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut
apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic
întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa,
ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în
arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze
ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp
mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte
spirituală de la noi din ţară.
Soborul
de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din
mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la
teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4]
Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum
înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea
studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5]
Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie
sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]
