Daniil Sandu Tudor – eseist. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI Ce e omul (GENEZĂ, STRUCTURĂ, TEMATICĂ)

scris de Prof. Dr. Camelia SURUIANU 

Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ?[1] sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului. Acestea sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA VOLUMULUI Ce e omul (GENEZĂ, STRUCTURĂ, TEMATICĂ)

La întrebarea existenţială: Ce e omul? cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice. 

Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri – limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi“.

Dumitru Irimia în Introducere în stilistică[2] consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate.

Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Floreski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voicuescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu. 

În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundametării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins.“ Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou. 

Alexandru Dimcea, editorul manuscrisului Ce e omul?,  în „Notă asupra ediţiei,“ aduce la cunoştinţă lectorului istoria acestui manuscris: „Filele de manuscris sunt dintre cele aduse, în anul 1957, de părintele Daniil însuşi la Bucureşti, la părintele Academician Dr. Nicolae M. Popescu, care la rândul său, ni le-a încredinţat spre tainică păstrare.“[3] Pe coperta manuscrisului se putea citi: „omul“[4], cuvânt care l-a determinat să dea cărţii titlul: Ce e omul ? Din aspectul pe care manuscrisul îl avea, Alexandru Dimcea deduce că scriitorul nu ar fi avut intenţia să publice aceste eseurile. Mai mult, acestea au fost găsite fără titluri, volumul având înfăţişarea unui „caiet.“ Eseurile au fost intitulate „printr-o sintagmă reprezentativă din textul în cauză“ de către editor. Cu precizarea că: „parantezele mari (pătrate) cuprind intervenţii ale editorului, iar cele mici (rotunde), ca şi acoladele, aparţin autorului.“[5] Prin urmare, Ce e omul? poate fi privit ca o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii care recapitulează, sub o formă condensată, conceptele unor gânditori (Soloviov, Berdiaev, etc.) sau reflecţii asupra vreunei idei vetero-testamentare.

Volumul este o meditaţie christianică, ce dezvoltă în special două concepte: „chipul“ şi „asemănarea“ lui Dumnezeu. În număr de şaizeci şi două, majoritatea eseurilor sunt foarte scurte, nedepăşind două pagini. Uneori textul este ambiguu, din cauza laconismului exprimării. Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc neajuns,“[6] „Omul e un înger care s-a născut cu o aripă frântă şi cu una uitată,“[7] „Înveţi prin dascăl, cunoaşti prin duhovnic,“[8] care sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura gânditorilor Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om,“ acest cod metalingvistic sui-generis, la nivelul funcţional al textului este bine punctat. Tema de la care porneşte analiza este referatul vetero-testamentar al creării omului: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“.

În cazul eseurilor lui Daniil Sandu Tudor se poate remarca preferinţa pentru dialog, în spiritul părinţilor filocalici, care şi-au compus opera pornind de la întrebările celor ce-i cercetau pentru sfat. De altfel, referinţele patristice sunt numeroase. De exemplu, în eseul „Dumnezeu este chipul sau icoana Omului pentru ca, prin asemănare, Omul să fie icoana lui Dumnezeu,“ eseistul porneşte de la un citat al teologului filozof Maxim Mărturisitorul: „Omul e un Dumnezeu creat.“[9] sau în eseul „Ce e inima?“ exegetul îl urmează în idee pe Sfântul Nicodim Aghioritul: „De aceea Sfântul Nicodim Aghioritul ne arată pe om ca drept Marea şi Sfânta Lume, adevăratul Microcosmos.“[10] sau în eseul „Răsăritul nu e mistic, ci duhovnicesc,“ Daniil Sandu Tudor aduce la cunoştinţă lectorului ideile a patru mari gânditori răsăriteni: Dionisie Pseudo-Areopagitul, Isaac Sirul Maxim Mărturisitorul şi Evagrie.

Cronologia vieţii şi a operei Părintelui DANIIL SANDU TUDOR, conducătorul grupului „Rugul Aprins“ - alcătuită de Prof. Dr. Camelia Suruianu

Despre importanţa lui Sandu Tudor în cultura română există dubii şi astăzi, cu atât mai mult cu cât cercetările despre Mişcarea „Rugul Aprins“ sunt încă la început. Cine îl judecă după poeziile din perioada laică sau după eseurile sale teologice, rămase la moartea sa în stadiul de ciorne şi publicate haotic, fără discernământ filologic, după 1990, poate pe bună dreptate să-l considere un scriitor minor, care nu merită o cercetare exhaustivă. Dar, pe măsură ce tot mai mulţi cercetători se conving de impactul pe care l-a avut în epocă „Rugul Aprins,“ iar poezia religioasă a liderului mişcării este publicată în condiţii optime şi comentată, se impune şi o reevaluare a întregii personalităţi a lui Sandu Tudor. El merită cunoscut în special ca poet religios, prin textele sale scrise după intrarea în monahism şi care nu au fost publicate înainte de 1990.

 Înainte de a trece la prezentarea succintă a vieţii şi operei sale, credem că e necesar să facem câteva precizări cu privire la numele său. Dacă documentele oficiale consemnează numele Alexandru Teodorescu, ca autor de articole şi volume va apărea cu diverse semnături. Cel mai frecvent foloseşte pseudonimul Sandu Tudor, numele său de gazetar şi poet, pentru ca după intrarea în monahism să se prezinte şi să se semneze monahul Agaton de la mănăstirea Antim, respectiv Daniil de la Rarău. În relatarea noastră vom folosi în special numele Sandu Tudor sau Daniil Sandu Tudor, pentru că perioada în care a purtat numele de Agaton a fost scurtă (1948 – 1955), peste acest interval suprapunându-se şi prima sa detenţie (1949 – 1952).

Mitropolitul Antonie Plămădeală începe volumul memorialistic Rugul Aprins cu prezentarea lui Sandu Tudor, pe care îl consideră în Cuvântul înainte ca fiind un „om greu, un om care nu semăna deloc cu cei din vremea sa. A fost un om mare care şi-a găsit împlinirea în viaţa monahală. Ceea ce scriu eu aici va fi doar o mărturie simplă despre un om mare.“[1] În acest volum se află un Memoriu scris de însuşi Sandu Tudor, pe când era anchetat în 1949, ale cărui date le vom folosi în continuare. Le vom completa cu cele din alte surse, în încercarea de a stabili adevărul istoric.