Sfantul Ioan Gura de Aur despre caderea Ierusalimului, antihrist si A Doua Venire a lui Hristos

După ce a vorbit de nenorocirile ce vor veni peste Ierusalim, de luptele pe care aveau să le ducă apostolii şi după ce le-a spus că vor rămîne nebiruiţi şi că vor străbate toată lumea, Hristos le vorbeşte din nou de nenorocirile iudaice, arătînd că atunci cînd apostolii vor fi stră­luciţi, învăţînd toată lumea, iudeii vor fi în necazuri şi supărări.

Uită-te cum înfăţişează războiul iudaic! Zugrăveşte grozăvia lui prin fapte în aparenţă mici. _>rAtunci, spune El, cei din Iudeea să fugă în munţi".

-     Cînd ,Atunci"?

-     Cînd se vor întîmplă acestea, cînd „urîciunea pustiirii va sta în locul cel sfînt"¹. Mie mi se pare că aici vorbeşte de oştirile romane. „Fugiţi, dar, atunci, le spune Domnul. Atunci nu mai este nici o nădejde de scăpare".

Pentru că se întîmplase de multe ori ca iudeii să scape din războaie grele, de pildă pe timpul lui Senahirim^[2] şi pe timpul lui Antioh^[3] - că atunci au intrat oştiri străine în Ierusalim şi templul a fost ocupat, dar Macabeii au pus pe fugă pe duşmani şi au prefăcut înfrîngerea în victo­rie -, deci ca ucenicii să nu creadă că şi în acest război lucrurile vor lua tot o astfel de întorsătură, Hristos îi opreşte să nutrească aceste nădejdi. „Ar fi de dorit, le spune El, ca să scăpaţi numai cu trupul gol!" De aceea nu-i lasă pe cei de pe acoperiş să intre în casă să-şi ia hainele; arată prin asta că nimeni nu poate scăpa de aceste nenorociri, pentru că nenoroci­rile sînt fară de ieşire, pentru că va pieri neapărat cel surprins de ele. Aceasta e pricina că vorbeşte şi de cel din ţarină, zicînd: „Nici el să nu se întoarcă să-şi ia hainele lui". Dacă trebuie să fugă cei ce sînt în Ierusalim, cu atît mai mult nu trebuie să-şi caute scăparea în Ierusalim cei ce sînt pe cîmp.

„ Vai de cele ce vor avea în pîntece şi vor alăpta!"^[4]

Vai de cele ce vor avea în pîntece, pentru că sînt mai greoaie, pentru că nu pot fugi cu uşurinţă, împovărate fiind de povara sarcinii. Vai de cele ce vor alăpta, pentru că, legate fiind de lanţul dragostei de copii, n-au să poată să se salveze împreună cu cei pe care-i alăptează. Poţi uşor să-ţi laşi averile şi să fugi; poţi uşor să-ţi pui în siguranţă ave­rile şi hainele; dar cum poţi să înăbuşi glasul sîngelui, cum poate fi uşoară cea însărcinată, cum poate femeia care alăptează să-şi pără­sească pruncul ei?

Apoi Hristos, tot pentru a arăta grozăvia nenorocirii, spune:

„Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta. Că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum, nici nu va mai fi"^[5].

Vezi că Hristos adresează aceste cuvinte iudeilor şi că vorbeşte de nenorocirile acelea ce vor veni peste ei? Le adresează iudeilor, pentru că apostolii nu păzeau sîmbăta şi nici nu vor fi în Ierusalim cînd Vespa­sian va dezlănţui aceste nenorociri. Cei mai mulţi dintre ei plecaseră înainte de pe lumea aceasta, iar dacă mai rămăsese în viaţă careva era atunci în alte părţi ale lumii.

-     Dar pentru ce să nu fie fuga lor nici iarna, nici sîmbăta?

-     Să nu fie iarna, din pricina greutăţii timpului; sîmbăta, din pri­cina puterii legii. Pentru că era nevoie de fugă - şi de o fugă la repezeală - şi pentru că iudeii nu puteau fugi sîmbăta din pricina legii şi nici iarna, din pricina greutăţii timpului, de aceea Hristos a spus: ,Rugaţi-vă, că va fi atunci necaz mare, cum n-a mai fost, nici va mai fi".

Să nu socotească cineva că aceste cuvinte sînt o exagerare! Să afle adevărul spuselor lui Hristos din scrierile lui Iosif Flaviu! Că nimeni nu poate spune despre Iosif Flaviu că, fiind creştin, a exagerat înadins tra­gedia iudeilor, pentru a întări spusele lui Hristos. Nu! Iosif Flaviu a fost iudeu - şi un iudeu habotnic - rîvnitor al legii, unul dintre iudeii de după venirea lui Hristos.

-     Ce spune Iosif?

-    Spune că nenorocirile acelea au întrecut nenorocirile oricărei tra­gedii; că a fost un război cum nu s-a mai abătut niciodată unul ca acesta peste poporul iudeu. Atît de mare era foametea, că mamele îşi mîncau proprii copii şi că se luptau unele cu altele ca să-şi mănînce copiii. Mai spune că mulţi morţi au fost spintecaţi ca să li se mănînce măruntaiele⁷.

Cu plăcere i-aş întreba pe iudei: Pentru ce a venit peste ei mînia aceasta aşa de cumplită a lui Dumnezeu, mai cumplită decît toate cele ce au fost mai înainte, nu numai în Iudeea, ci în întreaga lume? Nu e lămurit că hotărîrea aceasta dumnezeiască este din pricina răstignirii lui Hristos? Toţi o vor spune; iar odată cu toţi şi mai presus de toţi ade­vărul lucrurilor. Gîndeşte-te cît de cumplite au fost acele nenorociri, cînd ele nu pot sta faţă în faţă nici cu cele din trecut, nici cu cele din vii­tor, cînd nici în întreaga lume, nici în alt timp, din trecut sau din viitor, nu se va putea spune că au mai fost astfel de nenorociri. Şi pe bună dreptate, că nici n-a mai îndrăznit vreun om, nici înainte de iudei, nici după ei, să mai săvîrşească o faptă atît de nelegiuită şi atît de înfricoşătoare. De aceea a şi spus Domnul: „ Va fi necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi".

„Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai fi scăpat nici un trup; dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea"^[6].

Prin aceste cuvinte Domnul arată că iudeii erau vrednici de o pedeapsă mai grea decît cea spusă. Prin „zile"înţelege zilele războiului şi ale asediului Ierusalimului. Cu alte cuvinte, Domnul spune aşa: „Dacă războiul romanilor împotriva oraşului ar fi ţinut mai mult, ar fi pierit toţi iudeii" - prin: „nici un trup" Hristos vrea să spună nici un iudeu - „şi cei din Iudeea şi cei din afară de Iudeea". într-adevăr roma­nii n-au pornit război numai împotriva iudeilor din Iudeea, ci împo­triva iudeilor răspîndiţi în întreaga lume; pe toţi îi prigoneau şi-i alun­gau din pricina urii ce le-o purtau.

II

- Pe cine numeşte Domnul aici „aleşi"?

Pe creştinii care trăiau printre iudei în timpul asediului. Ca să nu spună iudeii că acele nenorociri s-au întîmplat din pricina predicăm Evangheliei şi a închinării la Hristos, Domnul arată că nu numai că nu sînt creştinii pricina acelor nenorociri, ci, dimpotrivă, dacă n-ar fi fost creştinii ar fi pierit toţi pînă la unul. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit să se prelungească războirii, n-ar mai fi rămas nici urmă de iudeu. Dar ca să nu piară împreună cu iudeii cei necredincioşi şi iudeii care se făcuseră creştini, Hristos a stins repede lupta şi a pus capăt războiului. Pentru aceea a spus: ,Dar pentru cei aleşi se vor scurta zalele acelea". Domnul a grăit aşa ca să mîngîie pe creştinii care trăiau printre iudeii asediaţi, ca să le uşureze sufletul şi să nu se teamă că vor pieri şi ei împreună cu iudeii. Dacă aici pe pămînt Dumnezeu are atîta purtare de grijă de aleşii Săi, că pentru ei mîngîie şi pe alţii, şi că pentru creştini mai rămîn resturi din iudeii necredincioşi, gîndeşte-te cîtă cinste vor avea aleşii Săi pe vremea cununilor? Hristos îi mîngîie să nu fie îndu­
reraţi din pricina acestor nenorociri. Da, şi iudeii vor suferi la fel cu ei, dar cu nici un folos, ci spre răul sufletului lor. Hristos nu numai că-i mîngîie pe ucenici, ci îi şi îndepărtează pe nebăgate de seamă şi pe nesimţite de obiceiurile iudaice. într-adevăr, dacă nu va mai fi vreo schimbare şi nici templul nu va mai fi înălţat şi nu va mai rămîne în picioare, atunci este evident că va înceta şi legea. Hristos n-a spus lămu­rit aceasta, dar prin pieirea desăvîrşită a templului a lăsat să se înţeleagă asta. N-a spus-o lămurit ca să nu-i înspăimînte înainte de vreme; de aceea nici n-a vorbit la început de aceste nenorociri, ci, văitînd mai întîi Ierusalimul, i-a făcut pe ucenici să-I arate clădirile tem­plului şi să-L întrebe, pentru ca El, răspunzîndu-le, aşa-zicînd la între­bare, să le prezinte toate cele ce se vor întîmplă în viitor. Tu însă uită-mi-te la rînduiaia făcută de Duhul Sfînt, că de toate acestea n-a scris nimic evanghelistul Ioan, ca să nu se creadă că le-a scris cunoscînd isto­ria celor petrecute - că Ioan a trăit multă vreme după cucerirea Ierusali­mului -, ci au scris evangheliştii care au murit înainte de căderea Ieru­salimului şi n-au văzut grozăviile războiului iudaic, ca din toate părţile să strălucească tăria profeţiei lui Hristos.

„Atunci de vă va zice cineva: „Iată aici este Hristos sau acolo", să nu credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi. Iată v-am spus vouă de mai înainte. Deci dacă vă vor zice: „Iată este în pustie", să nu ieşiţi! Iată este în cămări!", să nu credeţi. Că precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo se vor aduna şi vulturii"^[7].

După ce a terminat de vorbit de Ierusalim, Hristos trece la venirea Lui cea viitoare şi vorbeşte de semnele premergătoare ale acesteia, folo­sitoare nu numai ucenicilor Săi, ci şi nouă şi tuturor ce vor fi după noi.

-                   Cînd „atunci"?

-     Aici, după cum am spus de multe ori, cuvîntul „atunci" nu arată continuarea timpului celor spuse mai înainte. Cînd voia să spună că un fapt vine îndată după alt fapt, Hristos adaugă: Indată după necazul ace­lor zile"; aici însă nu grăieşte aşa, ci spune: „atunci"; nu arată cele ce se vor întîmplă după căderea Ierusalimului, ci cele ce se vor întîmplă în timpul în care aveau să se întîmple cele despre care avea să vorbească. Tot aşa şi cînd evanghelistul spune: „în zilele acelea a venit Ioan Botezăto­rul"⁷⁰ nu vorbeşte de timpul imediat următor, ci de timpul de mai tîrziu, după mulţi ani, în care s-au întîmplat acelea despre care avea să vor­bească. într-adevăr după ce a vorbit de naşterea lui Hristos, de venirea
magilor şi de moartea lui Irod, evanghelistul spune îndată: ,In zilele ace­lea a venit Ioan Botezătorul", deşi trecuseră treizeci de ani. Scriptura are obiceiul să folosească acest mod de istorisire. Tot aşa şi aici, Hristos, trecînd peste tot timpul de la căderea Ierusalimului pînă la începuturile sfîrşitului lumii, vorbeşte de timpul care e cu puţin înainte de sfîrşitul lumii. ,,Atunci de vă va zice cineva: „Iată Hristos este aici sau acolo", să nu cre­deţi". Deocamdată Hristos îi face atenţi pe ucenicii Săi asupra locului, vorbindu-le de caracteristicile venirii Lui şi de semnele hristoşilor min­cinoşi. Le spune că venirea Sa de atunci nu va fi aşa cum s-a arătat la întîia Sa venire în Betleem, nu va fi într-un colţ mic al lumii, ca să nu-L ştie nimeni la început, ci va fi vădită şi cu toată strălucirea, încît nu va mai fi nevoie să o mai vestească cineva. Nu e mic semnul acesta de a nu veni pe neştiute. Observă că acum nu mai vorbeşte de război - că acum cuvîntul Său se ocupă de venirea Lui -, ci despre cei care vor încerca să amăgească pe oameni. Unii îi vor înşela pe mulţi pe vremea apostolilor - „că vor veni şi vor înşela pe mulţi" alţii îi vor înşela înainte de a doua Lui venire; aceştia din urmă vor fi mai răi decît cei dintîi, că „vor face semne şi minuni, ca să rătăcească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi". Aici Hris­tos vorbeşte de antihrist şi arată că unii chiar îi vor sluji lui. De antihrist vorbeşte şi Pavel la fel. După ce l-a numit „omul păcatului"şi „Fiul pier­zării , a adăugat: _>rA cărui venire este după lucrarea satanei, cu toată pute­rea şi cu semne şi cu minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nedreptăţii la cei ce pier"^[8]. Şi uită-te cum le spune Hristos să se ferească! „Să nu ieşiţi în pustie, să nu intraţi în cămări"! N-a spus: „Plecaţi după el, dar să nu-l credeţi", ci: „Să nu ieşiţi şi nici să nu plecaţi după el! Că mare va fi atunci înşelăciunea, pentru că se vor face şi minuni spre a înşela pe oameni".

III

Aşadar, după ce Hristos a spus cum va veni antihrist, şi că va veni într-un loc anumit, spune cum va veni şi El.

-     Cum va veni El?

-   ,După cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Că unde va fi stîrvul, acolo şi vulturii".

-     Cum se arată fulgerul?

-   Fulgerul n-are nevoie de vestitor, n-are nevoie de predicator, ci se arată într-o clipită de ochi şi celor ce stau în case şi celor din cămări, pe faţa întregului pămînt. Aşa va fi şi venirea lui Hristos: se va arăta dintr-o dată pretutindeni prin strălucirea slavei Sale.

Vorbeşte apoi şi de un alt semn: „Unde va fi stirvul, acolo şi vultu­rii". Prin aceste cuvinte arată mulţimea îngerilor, a mucenicilor, a tutu­ror sfinţilor.

»

Apoi vorbeşte de minuni înfricoşătoare.

-     Care sînt aceste minuni?

„îndată după necazul acelor zile, spune el, soarele se va întuneca'"³.

-     Despre necazul căror zile vorbeşte?

-     Despre necazul zilelor din timpul lui antihrist şi a profeţilor min­cinoşi. Va fi atunci necaz mare, pentru că vor fi mulţi înşelători. Dar zilele acestea nu vor ţine multă vreme. Dacă războiul iudaic s-a scurtat pentru cei aleşi, cu mult mai mult încercarea aceasta se va scurta tot pentru cei aleşi. De aceea n-a spus: „După necazul", ci: „îndată după neca­zul acelor zile soarele se va întuneca că toate se vor petrece cam în acelaşi timp. Profeţii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi vor veni şi vor tulbura lumea; dar îndată va veni şi Hristos şi nu mică tulburare va cuprinde atunci lumea.

-     Dar cum va veni?

-    însăşi natura se va schimba: „Soarele se va întuneca nu va dispă­rea, dar lumina lui va fi biruită de lumina venirii Lui.

„Stelele vor cădea"^[9].

Căci ce nevoie va mai fi de ele, cînd nu va mai fi noapte?

„Şi puterile cerurilor se vor clătina"^[10].

Şi pe bună dreptate, cînd văd că se face o atît de mare schimbare! Dacă puterile cerurilor s-au cutremurat şi s-au minunat atîta cînd s-au făcut stelele - că atunci cînd „s-au făcut stelele, spune Dumnezeu, M-au lăudat cu glas mare toţi îngerii"^[11] -, cu mult mai mult văzînd că toată natura se schimbă, că oamenii dau socoteală, că toată lumea stă înain­tea înfricoşătorului scaun de judecată, că toţi oamenii de la Adam şi pînă la venirea Lui dau răspuns de cele ce au făcut. Cum, dar, să nu se cutremure, cum să nu se clatine?

_)yAtunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer"^[12].

Adică crucea, care va fi mai strălucitoare decît soarele; soarele se va întuneca şi se va ascunde, iar crucea se va vedea; şi nu s-ar vedea dacă n-ar fi cu mult mai strălucitoare decît razele soarelui!

-     Dar pentru ce se arată semnul acesta?

- Ca să închidă cu covîrşire gura cea neruşinată a iudeilor, Hristos vine cu crucea la judecată, pentru că ea îi este cea mai mare îndreptă­ţire; îşi arată nu numai rănile, ci şi moartea Lui cea de ocară.

,_rAtunci vor plînge seminţiile"¹⁸.

Cînd vor vedea crucea nu va mai fi nevoie de învinuire. Vor plînge seminţiile iudaice pentru că moartea Lui nu le-a folosit la nimic, pentru că au răstignit pe Acela Căruia trebuiau să I se închine.

Ai văzut cît de înfricoşător a descris Hristos venirea Lui? Ai văzut cum a trezit cugetele ucenicilor Săi? De aceea vorbeşte mai întîi de păr­ţile dureroase ale venirii Lui, apoi de cele frumoase, pentru ca şi prin aceasta să-i mîngîie pe ucenici şi să-i liniştească. Le aminteşte din nou de patimile şi învierea Lui şi, cu strălucit chip, le aduce aminte de cru­cea Lui, ca să nu se ruşineze, nici să se îndurereze, pentru că El va veni atunci avînd înaintea Lui, în loc de alt semn, crucea. Alt profet spune că „vor vedea pe Cel pe Care L-au împuns^[13]. Vor plînge fiindcă vor vedea că El este Acela.

Dar pentru că a pomenit de cruce a adăugat:

„Vor vedea pe Fiul Omului venind", nu pe cruce, ci „pe norii cerului, cu putere şi slavă multă"^[14].

„Să nu socoteşti, spune Domnul, cînd auzi de cruce, că iarăşi e vorba de ceva dureros şi trist!" Nu! Domnul va veni cu putere şi slavă multă. Aduce crucea, ca păcatul iudeilor să se osîndească prin el însuşi. O aduce întocmai ca un om care fiind lovit cu o piatră arată piatra sau haina însîngerată.

Va veni pe nori, aşa cum S-a înălţat; şi seminţiile văzînd aceasta vor plînge. Nenorocirea lor însă nu se va mărgini numai la plînsete, ci plînsul va fi ca să-şi pronunţe ele însele sentinţa, ca să se osîndească sin­gure. Atunci iarăşi

„ Va trimite pe îngerii Lui cu sunet mare de trîmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi de la cele patru vînturi, de la marginile cerurilor pînă la marginile lor"^[15].

Cînd auzi aceste cuvinte gîndeşte-te la chinul celor ce nu vor fi adu­naţi cu cei aleşi. Că aceia nu vor primi numai osînda de pe lumea de aici, ci şi pe aceasta. Şi după cum Hristos spunea mai înainte că vor zice: „Binecuvîntat Cel Ce vine întru numele Domnului"²², tot aşa şi acum spune: „Că vor plînge". Hristos le vorbise ucenicilor de războaiele cele
groaznice, pentru ca să ştie că pe răstignitorii Lui, în afară de nenorocirile de pe pămînt, îi aşteaptă şi chinurile de dincolo. Ni-i arată plînşi, despărţiţi de cei aleşi şi daţi gheenei. Prin aceste cuvinte Hristos le dă iarăşi curaj ucenici­lor Săi, arătîndu-le de cîte rele vor scăpa şi de cîte bunătăţi se vor bucura.

---

[1]   Matei 24, 16-18.

[2]   IV Regi 18, 13-19, 36.

[3]   I Mac. 6, 17; 7, 4

[4]    Matei 24, 19.

[5]    Matei 24, 20-21.

[6] Matei 24, 22.

!). Matei 24, 23 28.

[8]       11 Tes. 2, î) 10.

[9]       Matei 24, 29.

[10]     Matei ^l24, '29.

Ifi. Iov 38, 7.

[12] Mat fi 21, :»<>.

[12] Matei 24, 30.

1!). Zah. 12, 10.

[14]     Matei 24, 30.

[15]     Matei 24, 31.

 

Sursa: 

http://doktorkingduke.blogspot.ro/2014/03/din-sfantul-ioan-gura-de-aur-omilii-la_59.html

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Luni. "Cu ce ochi vom privi noi la Hristos in Ziua Judecatii?"

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se  va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer) ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Sfantul Ioan Gura de Aur: Cuvant la Duminica Fiului Risipitor

din “Omilii la Postul Mare”
 
„Asa va fi bucurie in cer
pentru un pacatos ce se pocaieste”
(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie sa deznadajduiasca pentru pacatele sale, dar nici sa nu fie lenes si usuratic la minte

Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci amandoua acestea ne-ar duce la pieire. Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iara usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iara aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.

Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iara deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!

Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18). Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale.

Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat, si s-a facut vanzator al Dumnului. insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Luni. "Cu ce ochi vom privi noi la Hristos in Ziua Judecatii?"

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se  va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer) ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Cuvant la Duminica Floriilor al Sfantului Ioan Gura de Aur. Pacatosul este cel mai nenorocit cand are pe pamant numai norocire

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Sfântul Ioan Gură de Aur: Laudă la mucenici

Lauda la toti sfintii, care in toata lumea au marturisit

 

N-a trecut inca numar de sapte zile de cand pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savarsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vartos tabara de mucenici si sirag al taberei ingerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, intru nimic fiind mai prejos, ci intocmai si deopotriva cu dansii. Ca mucenicii si ingerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se impreuneaza. Cerul il locuiesc ingerii, dar si mucenicii. Neimbatranitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt infasurati, insa nemuritori ‹sunt›; iar mai vartos si mai inainte de nemurire moartea lui Hristos le impodobeste trupurile lor mai mult decat nemurirea.

Nu este atata de stralucit cerul care se impodobeste cu multimea stelelor, pe cat sunt infrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covarsesc si mai inainte de nemurire au luat darurile de biruinta, de la moarte incununandu-se. «Micsoratu-l-ai pe dansul putin oarece decat ingerii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osandit-o. Insa eu nu de aici ma intaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covarsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Intrucat, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfarsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «In fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am intru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur intru patimirile mele pentru voi, si implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos in trupul meu». Drept aceea sa nu ne mahnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte. Vezi intelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus in launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta intru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducandu-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea intelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o in launtru ca sa piarda, si catre pamant intorcandu-ne, pe toata nadejdea mantuirii sa ne-o curme; iar Hristos a intors-o dupa ce a luat-o pe dansa, si pe noi iarasi la cer printr-insa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punand doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, insa aici s-au impreunat amandoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batand razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe cei impotrivnici i-au biruit.

Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savarseau. Voiesti sa te inveti ca acestea erau mai infricosate decat razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este infricosat in razboi? Osti stau dinspre amandoua partile intr-armate, stralucind cu armele, si pamantul cu totul luminandu-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, paraie de sangiuri se pravalesc pe pamant, si starvurile multe fiind pretutindeni ca intru niste seceris de spice, asa surpandu-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau intr-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor intr-armati. Cine nu s-ar fi spaimantat?! Ca cel batut biruia pe cela ce il batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce il ardea, cela ce murea pe cel ce il ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai infricosate decat acelea? Acelea adica, desi erau infricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covarsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te inveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau. Macar ca ce lucru este mai nedrept decat lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decat luptele acestea? Ca in razboaie se intrarmeaza amandoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul intr-armat. Iarasi, intru lupte amandoura partilor le este slobod a-si ridica mainile impotriva.

Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapanire ii aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii insortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dandu-le sa patimeasca rau, asa se impleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dansii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducand intr-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frangandui-l si de platosa dezbracandu-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batandu-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducandu-i, si cu mainile inapoi legandu-i, si dinspre toate partile batandu-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea impotriva diavolului au pus-o. Si precum diamantul insusi fiind batut nu se da, nici nu se inmoaie, iar pe fierul cela ce il bate il risipeste, asa cu adevarat si
sufletele sfintilor, atatea munci asupra-le aducandu-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce ii bateau o risipeau, urat si cu totul de ras biruindu-se, asa din lupte ii trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne ii legau pe dansii, si coastele le gaureau, si brazdele adancindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamant, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pana aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mancatoare de sange: ci si de pe lemne pogorandu-i peste carbuni ii puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decat cele de mai inainte, indoite picaturi picand din trupurile lor, unele adica din sangele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacand pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau. Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gandita
pe care a vazut-o Patriarhul Iacov intinsa de la pamant pana la cer; pe aceea se pogorau ingerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si intru amandoua Domnul era intarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau ingerii, iar pe acesta ii este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii.

Dar pentru ce oare? Ca aceia se trimiteau catre slujba pentru cei ce voiau sa mosteneasca mantuirea, iar acestia izbavinduse ca niste patimitori si incununati de lupte se duceau de aici catre Puitorul de nevointa. Totusi sa nu ascultam asa prost pe cele ce se zic, auzind ca se puneau carbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci sa socotim ce fel suntem cand ne-ar cuprinde vreo fierbinteala: socotim ca nevietuita este viata, ne necajim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne ingreuiem, nimic mai jos decat gheena socotind focul; iar acestia nu infocare standu-le asupra-le, ci inconjurandu-i vapaia dinspre toate partile si scanteile sarind peste zgaibe, si decat toata fiara mai cumplit muscandu-le ranile, ei precum niste diamant, si ca si cum in niste trupuri straine le-ar fi vazut pe acestea facandu-se, asa de cu vitejie si cu barbatia ceea ce se cuvenea lor stateau intru graiurile marturisirii, nerasturnati si neschimbati prin toate cele grele petrecand, si pe a lorusi barbatie si pe Harul lui Dumnezeu luminat aratandu-l. Vazut-ati de multe ori la rasarit cand rasare soarele, si sloboade raze in chipul sofranului? Intr-acest fel erau trupurile sfintilor, ca niste raze in chipul sofranului, paraiele sangelui dinspre toate partile curgand de pe dansii de jur imprejur, si pe trupul lor stralucindu-l cu mult mai vartos decat soarele pe cer. Pe sangele acesta ingerii vazandu-l se veseleau, iar dracii se infricosau, si inca insusi diavolul se cutremura. Ca cel ce se vedea nu era sange asa prost, ci sange mantuitor, sange sfant, sange la ceruri vrednic, sange care le adapa totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A vazut diavolul sangele acesta si s-a infricosat. Ca si-a adus aminte de alt sange, Stapanesc. Pentru acela a curs sangele acesta. Ca de cand s-a impuns coasta Stapanului, vezi de aici nenumarate coaste impunse. Ca cine nu s-ar fi dezbracat cu multa dulceata catre nevointele acestea, vrand a se face partas al Patimilor celor Stapanesti, si impreuna sa se inchipuiasca cu moartea lui Hristos? Ca destula este aceasta rasplatire si cinstea cea mai multa, si rasplatirea care covarseste pe darurile cele de biruinta, si mai mult decat Imparatia Cerurilor. Deci sa nu ne infricosam auzind ca cutare a marturisit, ci sa ne infricosam auzind ca cutare s-a inmuiat, si a cazut din niste plati de biruinta ca acestea care ii zaceau inainte. Iar de voiesti si pe bunatatile cele dupa acestea sa le auzi, nici un cuvant adica nu poate sa le arate, ca «nici ochi nu le-a vazut – zice –, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, acelea care a gatit Dumnezeu celor ce Il iubesc pe Dansul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dansul asa ca mucenicii. Insa nu fiindca si pe cuvant si pe minte o covarseste marimea bunatatilor celor gatite, pentru aceasta vom tacea, ci pe dupa cat ne este si noua cu putinta a zice, si voua a auzi, ne vom ispiti umbrit si intunecat a va arata voua fericirea ceea ce acolo ii va primi pe dansii. Ca aratat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se indulcesc. Ca pe acestea grelele si nesuferitele in scurta cirta de vreme le patimesc mucenicii; iar dupa izbavirea cea de aici la cer se suie, ingerii inaintea lor mergand, si arhanghelii ca niste ostasi petrecandui, ca nu se rusineaza de cei impreuna robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dansii sa le faca, fiindca si ei pe toate au voit sa le patimeasca pentru Hristos Stapanul lor. Si cand se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri impreuna alearga. Ca daca venind in cetate niste luptatori straini tot norodul de primprejur curge dinspre toate partile si inconjurandu-i pe dansii le cearca sanatatea si bunastarea madularelor lor, cu mult mai vartos cand nevoitorii bunei credinte se suie la ceruri, impreuna alearga Ingerii. Si toate Puterile cele de sus dinspre toate partile curg si cearca ranile acestora, si ca pe niste viteji care de la razboi si de la lupta se intorc cu multe izbanzi si biruinte, asa de cu dulceata ii primesc pe dansii pe toti si ii saruta; apoi ii duc pe dansii cu mult alai la Imparatul Cerurilor, la Scaunul acela care de multa slava este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Si venind acolo si inchinandu-se celui ce sade pe Scaun, de mai multa primire se indulcesc de la Stapanul, decat de la cei impreuna robi. Ca nu ca pe niste robi ii primeste pe dansii (macar ca si aceasta prea mare cinste este, si careia nu este cu putinta a afla intocmai), ci ca pe niste prieteni ai Sai; «Caci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Si prea cu cuviinta. Ca El a zis iarasi: «Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai».
Deci de vreme ce prea mare dragoste au aratat catre Dansul, ii primeste pe dansii si dobandesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se impartasesc de madularele cele tainice. Caci daca in trup fiind, prin impartasirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, impreuna cu Heruvimii cantarea cea intreit sfanta cantand-o, precum si voi cei invatati stiti Tainele, cu mult mai vartos acum, dupa ce au primit pe impreuna dantuitorii, cu multa indraznire se impartasesc de buna lauda aceea. Dar oare nu va infricosati mai inainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu va pare rau acum, ca nu este de fata vreme pentru mucenicie? Ci si sa ne iscusim spre vremea de mucenicie. Au defaimat aceia viata? Defaima si tu desfatarea. Si-au aruncat aceia trupurile lor in foc? Arunca si tu acum banii in mainile saracilor. Au calcat aceia carbunii? Stinge-ti si tu flacara poftei. Impovaratoare sunt acestea? Dar si castigatoare. Sa nu vezi pe cele grele ce-s de fata, ci pe cele bune ce vor sa fie. Nu pe greutatile cele din maini, ci pe bunatatile cele intru nadejdi. Nu pe patimiri, ci pe premii; nu pe osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plati; nu pe dureri, ci pe rasplatiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe Imparatia ceea ce zace inainte; nu pe calaii cei ce stau imprejur, ci pe Hristos cela ce te incununeaza. Acesta este mestesug prea mare si cale prea lesnicioasa catre fapta buna, adica a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinta impreuna cu ostenelile, iar nu numai pe dansele deosebi singure. Deci cand vrei sa dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptatii: «Risipit-a, dat-a saracilor, dreptatea Lui ramane in veacul veacului». Nu cauta la bogatia ceea ce se desarta, ci la vistieria crescand. Daca vei posti, nu socoti pe necajirea cea din post, ci pe odihna cea din necajire. Daca vei priveghea rugandu-te, nu pe ticalosia cea din priveghere, ci pe indrazneala cea din rugaciune cugeta-o. Asa si ostasii fac: nu la rani, ci la rasplatiri cauta; nu la junghieri, ci la biruinte; nu la mortii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se incununeaza. Asa si carmacii mai inainte de valuri si de furtuni le vad pe limanuri, mai inainte de inecarile corabiilor – pe negutatorii, mai inainte de greutatile cele din mare – pe bunatatile cele dupa mare. Asa fa si tu.

Ia in minte cat de mare bunatate este, in noapte adanca, dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind liniste prea adanca, numai tu singur sculandu-te cu indrazneala sa vorovesti cu Stapanul cel de obste al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu este mai dulce decat rugaciunea. Daca deosebi vei vorovi cu Dansul, multe vei putea sa ispravesti, nimeni suparandu-te pe tine, nici impingandu-te de la rugaciune; ai si pe vreme ajutandu-ti spre a dobandi acelea care voiesti. Dar te intorci zacand pe asternut moale si te lenevesti sa te scoli? Ia in minte pe mucenicii cei de astazi care pe gratar de fier zaceau, nu asternut avand dedesubt, ci carbuni aprinsi fiind asternuti. Aici voiesc a inceta cuvantul, ca pe pomenirea gratarului intinerind-o, si proaspata avand-o voi, asa sa va duceti si pe acesta noaptea si ziua sa-l pomeniti. Ca macar de ne vor tinea zeci de mii de legaturi, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la rugaciune, pe gratarul acesta cugetandu-l totdeauna. Si nu numai gratarul sa-l cugetam, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor sa le zugravim pe latimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac stralucite si cu zugraviri inflorite dinspre toate partile le impodobesc pe dansele; asa si noi pe peretii mintii noastre sa zugravim pe muncile mucenicilor. Ca zugravirea aceea este nefolositoare, iar aceasta are mult castig: nu are trebuinta de bani, nici de cheltuiala, nici de vreun mestesug oarecare zugravirea aceasta, ci in locul tuturor ajunge sarguinta sa foloseasca pe gandul cel viteaz si destept, si prin acesta ca prin oarecare mana prea buna si prea iscusita sa zugraveasca tainuit pe muncile lor. Deci sa zugravim in sufletul nostru pe unii zacand pe tigai, iar pe altii intinsi peste carbuni infocati, iar pe altii afundati in caldari cu capul in jos, iar pe altii aruncati in mare, iar altii strujindu-se, pe altii incovoiati pe roti, pe altii aruncati in prapastii; si pe unii luptandu-se cu fiarele, iar pe altii aducandu-se catre rapi adanci, iar pe altii, dupa cum i s-a intamplat fiecaruia de si-a sfarsit viata. Ca prin impistrirea zugravirii acesteia facand casa noastra stralucita, sa o facem indemanatec si placut lacas Imparatului Cerurilor. Ca daca va vedea niste zugraviri ca acestea in mintile noastre, impreuna cu Tatal si impreuna cu Sfantul Duh isi va face salas intru noi; si casa Imparateasca va fi de aici mintea noastra, si nici un gand necuvios nu va putea sa intre intr-insa, fiind intru noi pomenirea mucenicilor ca oarecare zugravire totdeauna invistierita si multa stralucire slobozind in launtru, si Dumnezeu Imparatul tuturor totdeauna petrecand intru noi. Si asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea dupa ducerea cea de aici sa fim primiti intru vesnicele lacasuri. Pe care faca-se ca noi toti sa le dobandim, cu Harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui i se cuvine slava, impreuna si Sfantului si de viata facatorului Duh, in vecii vecilor, Amin.