În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfîrşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfîntul Simeon Noul Teolog, Sfîntul Grigorie Sinaitul sau Sfîntul Grigorie Palama, iar cîteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcînd un contrast izbitor cu secolul XIX cînd, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor).
Dar această stare se arată ca o mare primejdie pe care trebuie să o accentuăm în lucrarea noastră. Faptul de „a fi la modă” cele mai profunde scrieri duhovniceşti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămînă cu totul necunoscute decît să intre în preocupările unor cărturari raţionalişti şi ale unor “convertiţi nebuni”, care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar îşi sporesc nesăbuita lor mîndrie, închipuindu-şi că ei “cunosc mai multe” despre Sfinţii Părinţi decît oricine altcineva, sau – chiar mai rău – încearcă să urmeze povăţuirile duhovniceşti din acele scrieri fără o pregătire suficientă şi fără o călăuzire duhovnicească. Fără îndoială că toate acestea nu trebuie să-l facă pe iubitorul de adevăr să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! ci implică faptul că noi toţi – dascăli, călugări sau simpli laici – trebuie să ne apropiem de aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare neîncredere în propria noastră judecată şi înţelepciune. Trebuie să ne apropiem de ei pentru a învăţa şi trebuie să recunoaştem că pentru aceasta avem nevoie în primul rînd de un învăţător. Iar învăţătorii există cu adevărat: în vremea noastră, cînd purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie aceia care, fiind temporal mai apropiaţi de noi, ne-au arătat exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească. Dacă însuşi Sfîntul Bătrîn Paisie Velicikovski [de la Neamţ, n.tr.], alcătuitorul primei versiuni a Filocaliei slavoneşti, a fost “cuprins de frică” la aflarea veştii că asemenea cărţi urmau să fie tipărite, nemaifiind nevoie să circule sub formă de manuscris prin cele cîteva mănăstiri, atunci, cu atît mai mult noi trebuie să ne apropiem de ele cu frică, dar înţelegînd şi pricina acestei frici, ca nu cumva să vină peste noi necazurile duhovniceşti pe care el le anticipase.
Sfîntul Paisie, în scrisoarea sa către Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfîntului Sofronie, scria: “Vă fac cunoscut duhovniceşte, Sfinţiei voastre, că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atît a celor elino-greceşti, cît şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vînzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de la deşerţii de minte asupra acestui sfînt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri”. Practica rugăciunii lui Iisus sau a minţii, continuă Sfîntul Paisie, este posibilă numai în condiţiile ascultării monahale.
Fără îndoială că puţini sunt aceia care, în vremurile acestea de slabe nevoinţe ascetice, se străduiesc să ajungă pe înălţimile rugăciunii minţii (sau măcar să cunoască cum ar putea fi cu putinţă acest lucru); dar avertismentele Sfîntului Paisie şi ale altor Sfinţi Părinţi sunt valabile şi pentru o mare parte dintre creştinii ortodocşi de azi care se angajează în lupte duhovniceşti mai mici. Oricine citeşte Filocalia sau alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi, şi chiar multe Vieţi de Sfinţi, va da peste pasaje despre rugăciunea minţii, despre vederile dumnezeieşti, despre îndumnezeire sau despre alte înalte stări duhovniceşti, dar pentru creştinii ortodocşi este esenţial să ştie ce trebuie să gîndească şi să simtă despre toate acestea.
Pentru aceasta, să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre acestea şi care este, în general, modul nostru de abordare a Sfinţilor Părinţi.
Fericitul Bătrîn Macarie de la Optina († 1860) a socotit necesar să scrie o lucrare specială şi anume “Avertisment pentru cei care citesc cărţi duhovniceşti patristice, dornici să practice rugăciunea lui Iisus”. Aici, acest mare Părinte, a cărui viaţă ajunge puţin şi în secolul nostru, ne arată foarte clar care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de aceste stări duhovniceşti: “Sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi au scris despre aceste mari daruri duhovniceşti pentru ca nimeni să nu se nevoiască fără discernămînt pentru a le primi, ci pentru ca cei care nu le au, auzind despre aceste slăvite daruri şi descoperiri primite de către cei vrednici de dînsele, să poată să-şi dea seama de adînca lor neputinţă şi micime pentru ca, chiar fără voia lor, să fie înclinaţi spre smerenie, care e necesară pentru cei ce caută mîntuirea mai mult decît celelalte lucrări sau virtuţi”. Şi iarăşi, Sfîntul Ioan Scărarul (sec. VI) scrie: “Precum săracii, văzînd vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Treapta 26:25). Astfel, prima noastră apropiere de aceste scrieri ale Sfinţilor Părinţi trebuie să fie plină de smerenie.
Sfîntul Ioan Scărarul scrie în alt loc: “E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mîntuire a rîvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Treapta 4:42). Sfîntul Isaac Sirul (sec. VI) învaţă în a doua sa Omilie (sintetizată de Bătrînul Macarie de la Optina, op. cit., p. 364): “Cei ce caută în rugăciune simţiri duhovniceşti dulci, punîndu-şi nădejdea în ele, sau mai ales cei ce se străduiesc prematur pentru a avea vederi sau contemplaţii duhovniceşti cad în înşelarea vrăşmaşului şi în adîncul întunericului şi al confuziei care a cuprins mintea, fiind părăsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, şi daţi pradă dracilor pentru a fi batjocoriţi din cauza căutării lor plină de mîndrie, care trece peste măsura şi vrednicia lor”. Astfel, trebuie să ne apropiem de Sfinţii Părinţi cu smerita intenţie de a începe o viaţă duhovnicească de la treapta cea mai de jos, nici măcar să nu ne închipuim în starea celor ce au dobîndit acele slăvite stări duhovniceşti, care sunt cu desăvîrşire dincolo de măsura noastră. Sfîntul Nil de la Sora († 1508), un mare Părinte rus al vremurilor mai apropiate, scrie în al său Aşezămînt Monahal (cap. 2): “Ce să mai zicem despre aceştia care, fiind în trup muritor, au gustat din hrana cea nemuritoare şi, aflîndu-se încă în lumea cea degrabă trecătoare, s-au învrednicit de bucuria care este păstrată în cereasca moştenire… Pe cînd noi, netrebnicii, cei vinovaţi cu multe păcate şi plini de patimi, n-ar trebui nici măcar să auzim de astfel de cuvinte. Însă, nădăjduind în harul lui Dumnezeu, am îndrăznit a zice, în parte, din cuvintele acelor purtători de Duh; ca măcar puţin să ne dăm seama în ce ticăloşie ne aflăm şi către ce nebunie suntem împinşi…”.
Pentru a întări smerita noastră intenţie în citirea Sfinţilor Părinţi, trebuie să începem cu cărţile patristice elementare, care ne învaţă “cele cuvenite începătorilor”, “ABC-urile”. Un ucenic din Gaza secolului VI, care era într-un duh foarte asemănător începătorului ortodox de azi, a scris odată unui bătrîn văzător cu duhul, Sfîntul Varsanufie: “Am cărţi de dogmatică şi cînd le citesc simt că mintea mea se ridică din gîndurile pătimaşe la contemplarea dogmelor”. La acestea, Sfîntul Bătrîn răspunse: “N-aş vrea să-ţi ocupi mintea cu astfel de cărţi, pentru că ele ridică mintea pe înălţimi; ci este mai bine să cercetezi cuvintele Bătrînilor care şi-au smerit cugetul prin cele de jos. Am spus acestea nu pentru a micşora [importanţa] cărţilor dogmatice, ci numai pentru a te sfătui spunîndu-ţi că hrana e diferită” (Întrebări şi răspunsuri, nr. 544). Un scop esenţial al acestui studiu de patrologie va fi chiar acela de a indica care cărţi patristice sunt mai potrivite pentru începători şi care trebuie lăsate pentru mai tîrziu.
Şi iarăşi, diferite cărţi patristice despre viaţa duhovnicească sunt potrivite pentru creştinii ortodocşi în funcţie de starea în care se află: unele sunt aplicabile în mod deosebit pustnicilor, neaplicîndu-se în mod direct monahilor care trăiesc o viaţă comună; altele, care se aplică monahilor, în general nu vor folosi prea mult laicilor; şi indiferent de stare, hrana duhovnicească potrivită pentru cei cu ceva experienţă poate fi în întregime de neasimilat pentru începători. De îndată ce cineva a dobîndit un oarecare echilibru în viaţa duhovnicească printr-o practicare efectivă a poruncilor dumnezeieşti în cadrul rînduielilor din Biserica Ortodoxă, printr-o lectură rodnică a scrierilor mai accesibile ale Sfinţilor Părinţi, şi prin călăuzirea duhovnicească a părinţilor în viaţă – abia după aceea poate dobîndi mult folos duhovnicesc din toate scrierile Sfinţilor Părinţi, prin aplicarea lor la propria condiţie de viaţă. Despre toate acestea Episcopul Ignatie Briancianinov scrie următoarele: “S-a observat că începătorii nu pot aplica cărţile la condiţia proprie, dar sunt întotdeauna atraşi de tendinţele cărţii. Dacă o carte îndeamnă la tăcere şi arată nenumăratele foloase duhovniceşti pe care începătorul le poate dobîndi într-o linişte profundă, acesta începe să-şi dorească din tot sufletul să plece în singurătate, către un pustiu nelocuit. Dacă o carte vorbeşte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui purtător-de-Duh Părinte, în mod cert, începătorul va începe să dorească o viaţă plină de lipsuri şi de ascultare desăvîrşită faţă de un Bătrîn. Pentru vremea noastră, Dumnezeu nu ne-a dat nici unul dintre aceste moduri de viaţă. Dar cărţile Sfinţilor Părinţi care descriu aceste stări pot influenţa atît de mult un începător încît, aşa neexperimentat şi neştiutor cum este, poate cu uşurinţă să se hotărască să părăsească locul unde trăieşte şi unde are toate condiţiile pentru a lucra la mîntuirea sa, şi să sporească duhovniceşte prin punerea în practică a poruncilor evanghelice, pentru un vis imposibil al vieţii perfecte închipuită foarte viu şi ispititor în imaginaţia sa”. De aceea, conchide el: “Nu vă încredeţi în cugetele, părerile, visele, înclinaţiile sau impulsurile voastre, chiar dacă acestea vă oferă sau vă pun în faţă într-o formă atrăgătoare cea mai sfîntă viaţă monahală” (The Arena, cap. 10). Ceea ce afirmă aici Episcopul Ignatie despre călugări se referă şi la mireni, cu îngăduinţă faţă de diferitele condiţii ale acestei vieţi. La sfîrşitul acestei Introduceri voi face precizări legate de lectura duhovnicească pentru mireni.
Sfîntul Varsanufie arată într-un alt răspuns (nr. 62) încă ceva foarte important pentru noi, cei care îi abordăm pe Sfinţii Părinţi mult prea academic: “Cel ce se îngrijeşte de mîntuirea lui nu trebuie deloc să întrebe [Bătrînii, adică cărţile patristice] doar pentru dobîndirea cunoştinţei, pentru că, după cum spune Apostolul, cunoştinţa îngîmfă (I Cor. 8:1); este mult mai potrivit să întrebi despre patimi şi despre cum trebuie să ne trăim viaţa, adică cum să te mîntui; pentru că aceasta este necesar, şi duce spre mîntuire”. Astfel, nu se cuvine ca cineva să-i citească pe Sfinţii Părinţi dintr-o simplă curiozitate sau ca un exerciţiu academic, fără hotărîrea fermă de a pune în practică învăţăturile lor, conform cu propriul nivel duhovnicesc. “Teologii” moderni, academici, au demonstrat cu prisosinţă că este posibil să ai multe cunoştinţe abstracte despre Sfinţii Părinţi fără a avea vreo cunoştinţă duhovnicească. Sfîntul Macarie cel Mare spune despre unii ca aceştia (Omilia 17:9) că: “După cum cineva, îmbrăcat fiind sărăcăcios, se visează bogat, dar sculîndu-se din somn, iarăşi se vede sărac şi gol, la fel sunt unii dintre cei ce vestesc cuvîntul duhovnicesc; ei par că vorbesc în cunoştinţă de cauză (deşi nu-i aşa). Fără să fi gustat din obiectul cuvintelor lor, rămîn cu mintea la o oarecare închipuire” .
O probă care ne va arăta dacă citirea Sfinţilor Părinţi este academică sau lucrătoare [existenţială - n.tr.] este propusă de Sfîntul Varsanufie în răspunsul său către un începător care descoperise că atunci cînd vorbea despre Sfinţii Părinţi devenea mîndru şi trufaş (Răspunsul nr. 697): “Cînd discuţi despre viaţa Sfinţilor Părinţi şi despre Răspunsurile lor, trebuie să te osîndeşti, spunîndu-ţi: Vai mie! Cum pot vorbi despre virtuţile Părinţilor, de vreme ce eu nu am dobîndit nimic din acestea şi nu am sporit deloc? Şi trăiesc, învăţîndu-i pe alţii pentru folosul lor; cum să nu se împlinească întru mine cuvîntul Apostolului: „tu, cel care-l înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2:21). Astfel, atitudinea noastră faţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să fie una de osîndire de sine.
În încheiere, trebuie să avem în vedere faptul că adevăratul scop al citirii Sfinţilor Părinţi nu este acela de a ne da un fel de “desfătare spirituală” sau să ne îndreptăţească în vreun fel, sau să ne confere o cunoaştere superioară, sau să ne transpună într-o stare “contemplativă”, ci doar pentru a ne ajuta pe calea practicării virtuţilor. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au discutat despre deosebirea dintre viaţa “practică” şi viaţa “contemplativă” (sau, mai potrivit, “noetică”), şi aici trebuie să subliniem faptul că aceasta nu se referă, cum ar putea cugeta unii, la vreo deosebire artificială dintre cei care duc o viaţă “obişnuită” într-o “Ortodoxie exterioară” a “faptelor bune”, şi acea viaţă “lăuntrică” care este cultivată numai de monahi sau de vreo elită intelectuală; nicidecum, ci există doar o singură viaţă duhovnicească ortodoxă, care este trăită de fiecare luptător ortodox, fie monah sau mirean, fie începător sau avansat; “acţiunea” (praxis în greceşte) sau “practica” este calea, iar “contemplaţia” sau “îndumnezeirea” este scopul. Aproape toate scrierile patristice se referă mai ales la viaţa activă, şi nu la viaţa contemplativă; cînd se face pomenire de cea de-a doua, este pentru a ne reaminti de scopul eforturilor şi luptelor noastre, care viaţă contemplativă este experiată profund numai de către o mică parte dintre marii Sfinţi, dar în deplinătatea ei va fi cunoscută numai în veacul ce va să vină. Chiar cele mai mistice scrieri ale Filocaliei, aşa cum scria Episcopul Teofan Zăvorîtul în prefaţa ultimului volum al Filocaliei ruseşti, “au avut în vedere aproape exclusiv viaţa practică, şi nu pe cea noetică”.
Fără îndoială că, chiar cu această Introducere, creştinii ortodocşi care trăiesc în acest secol de înţelepciune îngîmfată nu vor scăpa de unele curse care îi aşteaptă ca pe unii care vor să-i citească pe Sfinţii Părinţi în înţelesul şi în contextul lor deplin ortodox. De aceea, înainte de a ne apuca de Patrologia propriu-zisă, să ne oprim aici şi să analizăm pe scurt cîteva dintre greşelile făcute de cititorii contemporani ai Sfinţilor Părinţi, cu scopul de a forma astfel o concepţie mai clară despre cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi.
citiţi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu