Acestea
sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne
îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer
în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care,
pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat
16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.
Îl
pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru
sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut c-a fost
un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe
căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de
viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el
este cel care a spus puterii comuniste: Sunt rob şi robul n-are voinţă.
Şi-l
mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a
deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel
Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi
sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.
Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov.
Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul
război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov.
Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se
dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei
pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.
În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.
Problema
ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani
condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau
graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui
Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care
ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al
Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală,
prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a
format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”,
suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota
suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă
Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă
de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare
figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura
unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la
vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună,
prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o
atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici
un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.
Pus
în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea
înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt
adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te
supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.
Nicolae PURCĂREA
Hristos a inviat! Si va veni!
RăspundețiȘtergere