Parintele Ioan Sismanian despre marturisitorii romani ortodocsi din temnitele comuniste

Veghea TV: Părintele Ioan Sişmanian (Mânăstirea Petru-Vodă) despre mărturisitorii români ortodocşi din temniţele comuniste.

Fără durere, nimic bun nu-i în viaţa noastră — predică a Părintelui Ioan Şişmanian.

Putin sa fim atenti, ca la felul cum se nasc pruncii, pen­tru ca daca am fi mai atenti am intelege, ca din pan­te­cele mamei lor, din pan­te­cele nea­mu­lui lor, rasar pruncii. Dupa cum a fost viata nea­mu­lui, asa e si viata prun­cu­lui, si Dom­nul, totusi, nu lea­pada nea­mul sau. De aceea trim­ite din cand in cand ast­fel de prunci lumi­nati, ca sa trezeasca nea­mul la ade­var, la viata, la lumina. Si ce e aceea sa te pocaiesti, decat sa te luminezi, sa-ti vezi pacatele tale, sa te doara, ca fara durere nimic bun nu e in viata noas­tra. Fara durere nimic bun nu-i in viata noas­tra. De ce? Cum vine asta? Foarte sim­plu, pen­tru ca orice nastere e cu dureri. Si chiar daca de exem­plu, in mod tainic si min­unat Maica Dom­nu­lui a nascut fara durere, asa cum stim, cu taina mare, ramanand Fecioara si inainte, si in tim­pul nas­terii, si dupa, iata, ca pana la rastig­nire a tot suferit, si durere multa a fost, pen­tru ca tre­buia prin durere sa Se preaslaveasca Dum­nezeu. Dur­erea tre­buie suferita.

Avem de aceea doua tipuri de durere: durere in sufer­inta, rodi­toare si biruitoare si lumi­na­toare, si durere chin, dur­erea crimei, dur­erea raului, dur­erea fara de roada. Iar sfin­tii ne-au chemat sa vedem, sa intelegem, cum e acea suferinta?

Ganditi-va la viata Sf. Ioan, traia in pustie, se imbraca cu haine din par de camila, se strangea cu curea si manca lacuste si miere sal­bat­ica. Intrebati-va: Oare ce fel de albine erau ace­lea care lasau sa ia din mierea lor? Cat har de la Dum­nezeu - lucrul acesta! Si daca albinele aces­tea ale noas­tre, cumva, obis­nu­ite, abia iei mierea lor, daramite de la cele sal­bat­ice. Dar Dum­nezeu implineste cuvan­tul: „Sa nu va ingri­jiti ce veti manca, cu ce va veti imbraca si cu ce va veti satura, ca de toate aces­tea, Dum­nezeu are grija”. El ne cheama ca prin pocainta, prin trezire, prin schim­barea gandirii noas­tre, prin restau­rarea Evanghe­liei ca lumina, ca unica lege a fiin­tei noas­tre, sa dobandim bucu­ria vie­tuirii in cer si ast­fel sa ne lasam de Dum­nezeu gri­jiti, si imbra­cati, si hran­iti. Dar fara durere nu se poate pen­tru ca nimeni astazi nu e in stare sa faca lucrul acesta, fara durere. Dur­erea apare pen­tru ca mereu duhul lupta impotriva trupu­lui, si trupul lupta impotriva duhu­lui, ca trupul acesta s-a impaien­jenit si s-a imbatat cu multe patimi. Si acolo in inima noas­tra, in loc sa se sadeasca si sa se adune vistierii nenu­marate ale bucuri­ilor celor duhovnicesti, din pacate inca din prun­cie, inca din neam, inca din pan­te­cele maicii noas­tre, noi strangem acolo patimi. Pen­tru ca asa le primim, si in loc sa lup­tam impotriva lor, mai mult le inmul­tim. Ce e oare un mugure? Ce rost are un mugure, un nou nascut? Ros­tul lui de Dom­nul acesta este: ca hranindu-se cu apa, cu seva cea amara, a radacinilor, prin lumina soare­lui Hris­tos, transformandu-se prin durere si sufer­inta asumata, sa daruiasca inapoi nea­mu­lui sau — radacinilor, seva dulce.

Con­tinuare in Revista Atitudini »

Lectii filocalice cu Parintele Ioan Sismanian: intre robia pacatului si libertatea iubirii

- Par­inte Ioan, multi din­tre marii Par­inti vorbesc despre prigoana ce sta sa vina asupra noas­tra, ca va fi una mai mult psi­hotron­ica. Va putea afecta acest atac psi­hotronic lib­er­tatea noas­tra, put­erea de judecata?

- Omul are o sin­gura mare lib­er­tate, si nece­si­tate in ace­lasi timp. Sa iubeasca. Nece­si­tate pen­tru ca este porunca. Atat sa iubeasca pe aproapele, cat sa iubeasca pe Dum­nezeu. Si porunca ultima data de Dom­nul, pe care o vedem prac­ti­cata de El, ca exem­plu, si ca chemare: Sfanta Liturghie, in care spune: „Luati, man­cati, acesta este Trupul Meu care se frange pen­tru voi spre iertarea pacatelor. Beti din­tru acesta toti, acesta este San­gele Meu, al legii celei noi”, — al iubirii; celei noi adica in sen­sul de intelegere ca omul tre­buie sa iubeasca, asa cum Dom­nul l-a iubit pe el. Adica, sa implin­easca cuvan­tul: „Fiti dar desavar­siti, pre­cum Tatal vostru desavar­sit este”.

Chemar­ile sunt infricosatoare si spune acolo ceva foarte fru­mos in Filo­calia 11, intre­barea 345; raspun­sul lui Ioan, spune asa: „Gandeste-te cate ocari si osandiri a rab­dat Dom­nul, Stapanul nos­tru Iisus Hris­tos, inainte de Cruce si numai dupa ele a venit la Cruce. Deci, aici intre­barea suna cam asa: sa comen­tam putin­tel. Gan­dul imi spune ca daca plec undeva, in retragere, am lin­iste desavar­sita. Apasat de multe pacate, vreau sa ma eliberez de ele. Ce sa fac, par­inte? Ii raspunde Ioan: Frate, omul dator ori­unde ar merge, la oras, la sat, tot ramane dator. Si n-ai lib­er­tatea sa ai lin­iste. Dar daca se elibereaza de ea, poate sa se elibereze, sa sada in lume, sa sada ori­unde vrea, cu curaj si multa indrazneala. Deci, daca omul rabda cu toata put­erea ocar­ile si osandirile, necin­stir­ile si pagu­bir­ile pen­tru pacatele savar­site, se deprinde cu smere­nia si cu oste­neala. Si asa i se iarta pacatele lui, dupa cum s-a scris: „Vezi smere­nia mea si oste­neala mea si iarta-mi toate pacatele mele”(Ps.24:18). Gandeste-te cate ocari si osandiri a rab­dat Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos inainte de cruce si ca numai dupa ele a venit la cruce. Ast­fel, nimeni nu poate ajunge cu rod la desavar­sire, la sfanta odi­hna a desavar­sirii, daca nu patimeste mai intai impre­una cu Hris­tos si nu rabda toate patimir­ile Lui, aducandu-si aminte de cuvan­tul apos­tolu­lui: «De patimim impre­una, ne vom si slavi impreuna»(Rom. 8:17).

Deci, cu alte cuvinte: Tot ce vine, tre­buie sa vina, si Dum­nezeu ingaduie toate, spre desavar­sirea noas­tra. Toate lucrurile aces­tea care vin nu sunt ca o ursita, ca ceva care tre­buie sa vina. Dom­nule, n-ai de ales, vai de noi, cum fugim? Nu, ca vedeti dum­neav­oas­tra, si cand faci plac­inta, mai intai o iei, pui faina cu apa, pui putina dro­jdie, o lasi putin la dospit. Dupa aceea o bagi la meste­cat, si o bati cu pum­nii si o strangi; daca faci foitaj fran­tuzesc o pui si la frigider, o scoti, iar o bagi, iar o impa­turesti, iar o pui la frigider, pana se plineste. Si dupa aceea, o iei fru­mos, o pui in tava. Si dupa aceea ce faci? Pai de pe acum incepe povestea, o pui in cup­tor. Dupa aceea o asezi bine la cal­durica. Si apoi toate-s gata. Toate de la Dom­nul sunt si Dom­nul toate le ran­duieste ca intr-o mare reteta, a trans­for­marii sufle­tu­lui nos­tru, a unei meta­mor­foze adanci, care are nevoie de niste pro­cese in care noi tre­buie sa fim activi, vii. Si atunci, lucrurile aces­tea dau val­oare de traire. De aceea, greul acesta, care ni se pare noua ca este greu, ni se pare greu pen­tru ca este afec­tat de raportarea omu­lui la con­fort, de rapor­tul placere-durere. Sfan­tul Maxim arata ca dur­erea, de fapt, marea durere a omu­lui, este pierderea lega­turii cu Dum­nezeu, pe care omul, din departarea aceasta de Dum­nezeu, pas cu pas, departarea ratiu­nilor, departarea sim­turilor, ce gas­este? Gas­este dur­erea ca fiind de fapt un mijloc de a-l impinge pe om catre placere.

- Ca sa-si aline dur­erea, nu?

- Da, ca sa si-o aline, dar el nu intelege ca dur­erea aceea are un rost si are o chemare. De exem­plu, daca n-ar fi dur­erea, vai de noi, pen­tru ca ce am face daca am pune mana pe o plita incinsa si n-am trage mana repede? Ai ramane cu mana acolo pe plita, ar iesi fum din mana, ai zice — ce intere­sant fum!… Deci dur­erea ma invata, e invata­toare, dar sigur ca eu nu gas­esc in ea o intelep­ci­une, pen­tru ca aduce un dis­con­fort. Si atunci, plac­erea devine de fapt o stare de exci­tatie si de fior al trupu­lui, al sim­turilor, ca un fel de savoare a sim­turilor, ce sunt sat­is­fa­cute si cumva imbat­ate, mai bine spus hran­ite. Plac­erea este o hrana pen­tru sim­turi, cu alte cuvinte. Iar omul are nevoie, in marea lui betie de traire paman­teasca si bazata pe sim­turi, sa se hraneasca cu aceasta placere. Daca n-ai placere, esti cumva infometat.

Este intere­sant de vazut un lucru — daca ii dai unui om o man­care ca ali­ment, dar fara sa aiba un gust pla­cut ci doar prin­cipi­ile ali­mentare care sa fie nece­sare pen­tru hranire, omul nu se satura. El prefera sa man­ance ceva fara val­oare ali­men­tara, cu gust care-l va sat­is­face la nivel de satietate.

- Dar sufle­tul nu si-l hraneste. Ramane infometat cu sufletul.

- Sufle­tul sigur ca nu si-l hraneste, numai ca din pacate, sufle­tul, este robit de trup, este starea omu­lui cazut, acum.

trezirea din moartea pacatului

- Si nu se mai simte fla­mand sufleteste? Nu ii cere asta constiinta?

- Con­sti­inta asta este imbatata.

- Si atunci cum se face trezirea, revenirea, chemarea? Prin durere?

- Revenirea se face prin intelegerea chemarii la iubire.

- Pai, cum intelege daca el e amor­tit, e imbatat de placere?

- Pai, uite cum: el e imbatat de placere, e ade­varat, dar cuvin­tele aces­tea pe care Dum­nezeu le striga, ele fiind cuvan­tul lui Dum­nezeu, cuvant cu put­ere multa, cum spune acolo, vor fi ca un ful­ger, ca o lovi­tura a mintii omu­lui, si va reaseza val­o­rile ratiu­nii aces­teia. Vedeti, cum sa spun, omul, daca este sin­cer, si daca nu este viclenit, ca daca-i viclenit dege­aba vrei sa-l mai schimbi, el si-a asumat raul, — omul care este sin­cer, nu se poate ca in aceasta sin­cer­i­tate sa nu recunoasca chemarea lui Dum­nezeu. Si aceasta chemare a lui Dum­nezeu o va recunoaste printr-o jertfa. Si aceasta jertfa, tre­buie ca el s-o pipaie, s-o vada; el tre­buie s-o recunoasca, s-o simta pe pro­pria lui piele, jertfa pe care cineva o face pen­tru el. Acel lucru este actul lui de trezire.

- Si nu tre­buie si el la ran­dul lui sa faca o jertfa?

- Da, dar aceea vine de la sine. Crucea este cel mai min­unat instru­ment de trans­for­mare a durerii in bucurie. Bucu­ria are izvorul numai in suferinta.

- Refer­i­tor la lib­er­tate, noi ii avem ca exem­ple pe sfin­tii din inchisori, modul cum au accep­tat ei inchisoarea si pri­varea de lib­er­tate ca sa nu se compromita.

- Pai, aici se pune prob­lema aceasta a iubirii. Iubirea e aceasta stare in care omul se lea­pada de sine. Nu traieste pen­tru sine. Si atunci, iubirea e acea stare, in care ratiunea umana se uneste cu ratiunea dum­nezeiasca, gasind unicul scop al exis­ten­tei in unire.

- In partasie.

- In par­tasie e cuvan­tul bun. Aceasta par­tasie, aceasta comu­ni­une este de fapt poarta catre implinirea poruncii: «Ca toti sa fie una, pre­cum Noi una sun­tem». Pen­tru ca e infricosator sa intelegi: Pre­cum Noi una sun­tem. Noi, Dum­nezeu, Sfanta Treime sun­tem una. Uniti intru Dum­nezeu, adica, nu cu Dum­nezeu, ci aseme­nea lui Dum­nezeu. Aten­tie: uniti si intre noi, si cu Dum­nezeu, in har, bineinteles.

- Noi putem fi adunati impre­una ca madu­lare ale Bis­ericii si uniti in trupul Bis­ericii, al carei cap este Hristos.

- Exact! Asta e ideea. Dar tre­buie sa apli­cam prin­cip­iul Anei, din Mesterul Manole.

Continuarea la

http://atitudini.com/

Foto: Cristina Nichitus

Ier. Ioan Sismanian (M. Petru-Voda): Mi se pare o batjocură să se spună despre părintele Justin că e înşelat, că e minţit, că este condus de altii!

Mi se pare penibil, mi se pare o batjocură să se spună despre părintele Justin că e înşelat, că e minţit, că este condus de alţii. Păi, ori el este părintele cu P mare ori e o mascotă pe care eu o joc cum vreau? Nu se poate… Ori e, ori nu e! Şi eu zic că este, pentru că harul lucrează. Eu nu am cum, chiar dacă aş vrea, chiar dacă aş încerca să-l persuadez, părintele ştie foarte frumos pentru că are harul acesta al Duhului Sfânt. Şi facem la fel cum a fost şi cu Sfântul Ioan. Aceeaşi întrebare o pun şi eu acum: Botezul lui Ioan de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu? Cuvântul Părintelui Justin de unde a fost? De la oameni sau de la Dumnezeu? Dacă a fost de la oameni, toţi vor zice că nu se poate. Iar dacă zic că e de la Dumnezeu iar eu nu ascult de el, ce fac? Zic: nu ştiu; poate e înşelat. Dar asta este o minciună! Eu ştiu sigur că părintele nu e înşelat. Ştiu sigur că părintele e părintele cu P mare şi ştiu sigur că păcatele sunt ale mele mândriei mele, ale orgoliului meu, ale părerii mele. Căci părerea este cea mai sigură cale de a-mi distruge viaţa. Părerea… Nu avem nevoie decât de certitudini, nu de păreri. Sfinţii Părinţi spun că noi mărturisim ceea ce spun ceilalţi. Nu spun nimic de la mine. Şi atunci, cum pot spune eu, vezi Doamne, a zis cutare? Nu a zis cutare. A zis Biserica! A zis Duhul! Altfel nu zic! Oamenii aceştia nu vorbesc de la ei, că nu-şi permit.

Sursa: Atitudini, nr. 6, via Apologeticum

Parintele Ioan Sismanian despre convertirea sa la ortodoxie. Conferinta "Dictatura si martiraj", 31 mai, Cluj

La conferinta "Dictatura si Martiraj" de la Cluj-Napoca, organizata de Centrul Rezistentei Anticomuniste, cu prilejul lansarii cartii "Dictatura Biometrica", Parintele Ioan Sismanian a vorbit despre convertirea sa la crestinism si puterea dragostei.

Parintele Ioan Sismanian participa la conferinta "Dictatura si martiraj" de azi la Cluj."Vrem adevarul. Trebuie sa fim miei", afirma Parintele (video)

Parintele Ioan Sismanian (Manastirea Petru Voda) ne indeamna sa devenim apostoli in lupta impotriva Fiarei