“Să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” – ganduri pentru anul nou si Liturghia de maine dimineata

Sf. Apostol Pavel :

“Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, si să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit. “ ( Rom. 12,1-2)

Si zice Sf. Nicolae Cabasila :

“Ca orice slujba sfânta, Liturghia începe cu slavirea lui Dumnezeu:

„Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...”

Convorbirea cu Dumnezeu poate fi: multumire, slavire, marturisire sau

cerere. Între acestea, locul cel dintâi îl ocupa slavirea (doxologia). Asa se cuvine

unor casnici întelepti, când se înfatiseaza înaintea stapânului lor; sa nu vorbeasca

mai întâi despre cele ce-i intereseaza pe ei însisi, ci despre cele ale stapânului.

Asa facem când slavim pe Dumnezeu. Caci cel ce cere, cere ca sa-si înmulteasca

sau sa-si îmbunatateasca propria avutie; cel ce se marturiseste, pe sine însusi se

vadeste, cautând sa scape de rele, iar cel ce multumeste, multumeste pentru

bucuria de a fi primit ceva. Însa cel ce slaveste, nu se mai gândeste la sine însusi

sau la ale sale, el preamareste pe Stapânul, puterea si slava Lui, fara sa caute

vreun folos.

Pe lânga acestea, însasi firea si logica lucrurilor impun slavirea lui

Dumnezeu la începutul Liturghiei. Caci atunci când ne îndreptam gândul spre

Dumnezeu, ne vine îndata în minte slava cea mai presus de cuget, puterea si

marirea Lui, din care decurg uimirea si admiratia noastra fata de El ,adica

slavirea. Mergând mai departe, cugetam la bunatatea si la iubirea Lui de oameni,

din care decurge recunostinta (multumirea) noastra fata de El. Dupa aceasta,

gândul ne duce la nemarginita Sa bunatate si la bogatia iubirii Sale de oameni,

comparata cu rautatea noastra, a oamenilor, carora El nu înceteaza de a ne face

bine. Caci cugetând la rautatea omeneasca, ne putem da seama, mai bine decât

prin alte mijloace, cât de mult iubeste Dumnezeu pe oameni, pentru ca ea e mai

aproape de noi, ba e chiar în noi însine si o avem întotdeauna în fata ochilor

nostri. Iar a pomeni pacatele noastre în fata lui Dumnezeu, este ceea ce se

cheama marturisire.

Abia in al patrulea rând vine cererea. Intr-adevar, încrederea ca vom

dobândi cele ce cerem când ne rugam o capatam numai dupa ce ne-am gândit

mai întâi la bunatatea si iubirea lui Dumnezeu fata de noi, oamenii. Caci daca

Dumnezeu e bun chiar si cu cei rai, cu atât mai mult va fi cu cei ce s-au

schimbat si cu cei ce s-au îndreptat mai dinainte prin marturisirea pacatelor dupa

cum a zis proorocul: „Marturiseste-ti mai întâi pacatele, ca sa te îndreptezi”.

Iata de ce slavirea, (doxologia) are cel dintâi loc în convorbirile noastre cu

Dumnezeu. De aceea, la începutul oricarei rugaciuni sau slujbe, preotul aduce,

în primul rând, slava lui Dumnezeu.”

 

Iar Sf. Teofan Zavoratul zice :

 

 “„Casa Mea este casă de rugăciune”.( Luca 19,46). Cu adevărat, numai să intri în bise­rică şi mintea te va îndemna la rugăciune. Totul aici e rân­duit şi se săvârşeşte în aşa fel ca să ne dea imbold şi ajutor la rugăciune. Drept aceea, de vrei să aprinzi în inima ta focul rugăciunii, mergi mai des în biserica lui Dumnezeu. Acasă e greu să te rogi ca la biserică. Sunt unii care se roa­gă fierbinte şi acasă, dar cu cât mai fierbinte este rugăciu­nea din biserică ? Stând însă în biserică, să nu stai doar cu trupul, ci mai vârtos cu duhul. Stai acolo unde este mai linişte şi, având în minte pe Dumnezeu, varsă înaintea Lui sufletul tău. Izgoneşte visările, nu te lăsa prins de gri­jii lumeşti şi ia aminte la un singur lucru: lucrarea rugă­ciunii. Inalţă-ţi sufletul greoi şi despovărează-1 prin con­templarea lucrurilor dumnezeieşti. Dacă ai vreun lucru pe suflet, curăţă-l prin pocăinţă şi prin făgăduinţa îndrep­tării. Dacă conştiinţa ta nu este mulţumită cu atât, adaugă faptele lepădării de sine şi ale dragostei. Stând în biserică, pregăteşte-te şi pentru toată vremea pe care o vei petrece în afara bisericii, ca să nu se despartă gândul tău de Dom­nul, ci pururea să-L ai înaintea ta, ca să nu se abată paşii tăi de la calea cea dreaptă pe cea nedreaptă. De vei face aceasta, atunci când vei veni la biserică îţi va fi mai uşor să stai în ea după cuviinţă; iar petrecerea cuviincioasă din biserică îţi va înlesni aducerea aminte de Dumnezeu, atunci când te vei afla în afara bisericii... Astfel, petrecerea ta în Domnul va deveni din ce în ce mai înaltă; şi mai mult de atât, ce îţi mai poţi dori ?”

 

- culese de Dan Fagarasanu