Profesorul Th. Codreanu il pune la punct pe Nicolae Manolescu: Istoria critica a literaturii romane este contaminata cu ideologia internationalismului

„Deconstrucţia" canonului. Cea mai trainică sechelă moştenită de Nicolae Manolescu din anii îndoctrinării comuniste este reacţia de respingere a specificului naţional. Aparent, aflat sub armura „esteticului", criticul dă impresia că a eliminat din discursul său orice ingerinţă ideologică. Reacţiile din presă arată că aşa este şi perceput de cvasimajoritatea comentatorilor, chiar şi atunci când i se fac reproşuri. Însă dincolo de platoşa pe care şi-a confecţionat-o cu multă grijă şi pricepere, Istoria critică a literaturii române este involuntar contaminată cu ideologia internaţionalismului, nu atât fiindcă autorul nostru ar aparţine, structural, neomarxismului şi neotroţkismului, insinuate pe tărâmurile postmoderne ale politicii corecte de pe filiera Noii Stângi americane, ci fiindcă a urmat „norocul" de a beneficia de sprijinul celor mai influente cercuri ideologice de după al doilea război mondial, cu impact nu doar în centrul cultural european al Parisului. Se ştie că intelighenţia franceză (dar nu numai) a fost tradiţional marxistă şi prosovietică mai bine de jumătate de secol. În condiţiile în care întreg anticomunismul românesc tradiţional s-a prăbuşit prin ocuparea ţării de către imperiul sovietic, intelectualii români nu puteau să se realizeze în ţară decât îmbrăţişând integral sau parţial filosofia marxist-leninistă. „Canonul" proletcultist (care a însemnat o distrugere programată a canonului occidental în varianta lui naţională) a avut o influenţă nefastă asupra structurilor antropologice ale imaginarului, ca să folosesc binecunoscuta sintagmă a lui Gilbert Durand. Mai exact spus, a produs conştiinţe sfâşiate, după experimentul spiritual asemuit aici cu cel al mâinilor care se agresează reciproc în experienţa lui Penfield. In tinereţe, nici Nicolae Manolescu nu s-a putut sustrage viziunii materialist dialectice şi istorice în scrierea primei sale istorii literare în colaborare cu Dumitru Micu: Literatura română de azi. 1944 - 1964 (1965), ceea ce nu este numaidecât un reproş de felul acelora care abundă după 1989. Înzestrat cu talent şi cu intuiţie critică remarcabilă, el s-a bucurat de sprijinul unuia dintre cei mai prestigioşi critici marxişti ai vremii, George Ivaşcu, cel care l-a şi propulsat în cultura de performanţă, încredinţându-i rubrica de cronică literară la Contemporanul, în 1962, apoi la România literară, din 1972. Cum Nicolae Manolescu provenea dintr-o familie „incorectă politic", el a fost dat afară din facultate, în 1958, pentru un an de zile, fiind reprimit în 1959. Asemenea evenimente lasă urme adânci în spiritul şi în cariera unui om. Ne imaginăm ce efect a avut asupra lui mâna întinsă de „omul providenţial" care a fost George Ivaşcu. Personalitatea de excepţie a lui Nicolae Manolescu a atras atenţia şi marxiştilor proletcultişti de felul lui Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Paul Cornea, inşi cu o imensă influenţă ideologică şi culturală, care s-au mulat rapid şi cu inteligenţă pe evoluţia României odată cu schimbarea de direcţie a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 1964, continuată de Nicolae Ceauşescu. Sub aparenţa „schimbării", ei au ştiut să întreţină aprinsă flacăra ideologiei transnaţionale protejându-se sub eticheta „esteticului", categorie culturală complexă, care, într-adevăr, deschidea posibilitatea ocultării ideologiei oficiale pentru marii scriitori. Tolerarea esteticului de către politica oficială îngăduia însă şi continuarea liniei antinaţionale sub pretextul că esteticul este incompatibil cu specificul naţional, considerat o „ideologie" de tip „fascist". Iată o „armură" neaşteptată sub care a putut fi indus în eroare şi Nicolae Manolescu. Nu întâmplător la cârma valorificării moştenirii culturale s-au postat critici ideologi de felul celor menţionaţi, apăraţi acum şi de „prestigiul" că au abandonat teoria „realismului socialist" devenind, peste noapte, „esteţi", adică „profesionişti" ai specificului literar. Un talent de felul lui Nicolae Manolescu era de uriaş folos pentru a da credit, în continuare, atmosferei resentimentare faţă de canonul naţional, chit că tânărul, apoi maturul critic venea dintr-o altă plămadă spirituală (tatăl său, Petru Apolzan, profesor de filosofie, desigur, nemarxistă, făcuse politică alături de naţional-liberali). Şi s-a văzut imediat când Nicolae Manolescu s-a apucat, în 1968, să publice antologia Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta (2 voi.). Criticul a avut nechibzuinţa să introducă în antologie şi poeme de Radu Gyr. Desigur, sub normalul argument al... esteticului. Dacă Nicolae Manolescu ar fi făcut investigaţii privitor la cine a determinat darea la topit a antologiei sale, ar fi putut afla cu mare surprindere că tocmai profitorii de pe urma talentului său de critic au sancţionat îndrăzneala-i... estetică! Şi asta se-ntâmpla în 1968, considerat anul maximei „liberalizări" din regimul Ceauşescu! Am temeiuri să cred că experienţa antologiei a fost una dintre cele decisive, alături de altele mai vechi, în a face din eminentul critic un scriptor sfâşiat, învăţând să scrie „la două mâini" antinomice încă de pe atunci. Poate că nu întâmplător teza lui de doctorat se va numi Contradicţia lui Maiorescu şi va întâmpina opoziţii la încercarea de susţinere în 1970. „Contradicţia lui Maiorescu" va deveni, în realitate, Contradicţia lui Manolescu, expresia ei narcisiacă ultimă fiind Istoria critică a literaturii române. După opinia mea, Nicolae Manolescu este una dintre personalităţile tragice ale culturii româneşti, aşa cum a fost, în felul său, şi Titu Maiorescu în raporturile sale cu centrul iradiant al canonului naţional, Mihai Eminescu.

- fragment din Istoria "canonică" a literaturii române, aparut in Bucovina literara, nr. 7

Prof Theodor Codreanu: ULTIMUL ESEC AL LUI NOICA

 

ULTIMUL EŞEC AL LUI NOICA
de Prof Theodor Codreanu

O preocupare axială a gândirii lui Noica a fost aceea a modelelor culturale european şi românesc. Filosoful avea o profundă gândire canonică, în sensul cultural dat cuvântului de un Harold Bloom. Sau o gândire arheică, în sens eminescian. Aşa se explică aprofundarea tematică anunţată aici. Despre modelul cultural european a scris şi o carte apărută postum[1]. Ideea-forţă a lui Noica e că minunata arhitectură a culturii europene s-a construit pe fundamentul logicii trivalente înfăşurate în taina Sfintei Treimi, definitivate ca dogmă a creştinismului la Niceea, în anul 325. Din acest punct de vedere, cultura românească este, desigur, europeană, dar cu particularităţile ei pe care filosoful le adânceşte în diverse lucrări, de la cele dedicate sentimentului românesc al fiinţei până la studiile despre Eminescu. O latură mai puţin cunoscută a reflecţiei sale este cea critică, aproape în sens cioranian, la adresa modelului cultural românesc. Asemenea pagini a scris cu prilejul tricentenarului naşterii lui Dimitrie Cantemir, la finele anului 1973. Este vorba de studiul Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra spiritului în cele trei ţări româneşti. Cum problematica era prea spinoasă, această scriere a circulat doar într-un cerc de prieteni, fiind tipărită abia în 1993 de către Marin Diaconu, în numărul din ianuarie al revistei Viaţa românească. A fost reluat de Editura Humanitas, împreună cu alte două scrieri angrenate tematic, într-un volum cu titlul Despre lăutărism, în 2007.

S-a spus demult că specificul literaturii şi culturii româneşti, în genere, este vocaţia sintezei, venind dintr-un spaţiu de echilibru între Occident şi Orient. În planul literaturii, o carte emblematică, în acest sens, este Personalitatea literaturii române a regretatului Constantin Ciopraga, publicată chiar în anul tricentenarului Cantemir, când Noica îşi exprima critic opinia asupra modelului Cantemir care este modelul culturii româneşti.

Originalitatea acestui model de tip enciclopedic, polihistor, este văzută, aproape invariabil, sub semnul pozitivului, ca supremă calitate întrupată de marile personalităţi naţionale, de la Dimitrie Cantemir şi Ion Budai-Deleanu până la Heliade, Hasdeu, Eminescu, Iorga, George Enescu, G. Călinescu, Mircea Eliade şi… Noica însuşi, ca să-i înşir doar pe aceştia.

Mai întâi de toate, Noica urmează calea deschisă de Cantemir, aceea a spiritului critic faţă de propriul popor. Domnitorul cărturar a pus sub observator, între altele, două aspecte ale specificului naţional: limba şi firea românilor moldoveni. Subliniază sărăcia terminologiei filosofice, a abstarcţiunilor „loghiceşti”, fapt pentru care se vede nevoit să introducă el în uz asemenea termeni. Pe de altă parte, crede că, din lenevia gândirii, românii adoptă o topică prea domoală, el preferând modelul latin, cu verbul în final, care inovaţie însă nu s-a impus. A dorit, apoi, ca odată cu limba să schimbe şi firea românilor, pe care o scrutează în Descriptio Moldaviae. În afară de două calităţi (dreapta credinţă şi ospitalitatea), găseşte moldovenilor mai multe defecte: beţia, lenea, iuţeală în a începe lucrurile şi războaiele pe care le abandonează la fel de repede etc.
În fine, deşi înaintea lui au existat cărturari iluştri, Cantemir este cel care a conturat definitiv modelul cultural românesc, trecând în postura de ultim mare umanist al Europei, deschizător de pârtii spre iluminism, trasând liniile de forţă pe care vor merge marii noştri intelectuali, în vreme ce occidentalii vor opta pentru un nou model, acela al specializărilor, care le vor permite uimitorul progres în tehnică şi cultură. Românii au spiritul sintezei, nu al radicalismului noutăţii. Şi, de regulă, „sintetizează” ceea ce au făcut alţii, de unde apetitul lor pentru erudiţie uriaşă, dar, e de adăugat, şi gustul pentru sincronism, care e o consecinţă a venirii mai la urmă. Hammer[2] a fost uimit de bogăţia izvoarelor folosite de Cantemir în a sa istorie a Imperiului Otoman. La fel vor fi occidentalii şi în faţa erudiţiei lui Nicolae Iorga sau a lui Mircea Eliade. Un exemplu similar a ţinut să dea lumii şi Adrian Marino. Şi în alte domenii se urmează acelaşi model polihistor. George Enescu a fost simultan violonist, pianist, dirijor şi compozitor, uluindu-i pe americani. Situaţia aceasta a culturii româneşti a fost comentată de străini. Noica invocă pe Paul Philippi din Heidelberg, care, în 1973, făcând o paralelă între Dimitrie Cante-mir şi umanistul sas braşovean Johannes Honterus, conchidea: „Şi totuşi, punându-l în paralel cu Honterus, aş vrea să pun întrebarea dacă nu cumva deschiderea polivalentă a lui Cantemir este expresia genială a unei dispoziţii fundamentale şi generale a ţării din care provine”[3].

Cum se observă, străinii nu văd un defect în enciclopedismul românilor, cum nu văd nici majoritatea celor care se ocupă de modelul cultural autohton. Noica însă distinge aici, pe lângă măreţia de rigoare, şi un defect esenţial, pe care el îl radiografiază cu necruţare, căci polivalenţa aceasta înseamnă şi o risipire de energii născând două capete care se bat între ele, ambele pernicioase. Primul, care este chiar polihistorismul, poate să degenereze în ceea ce filosoful numeşte lăutărism. Aici, el face o ingenioasă incursiune în arheologia specificului nostru orfic, care predetermină, între altele, să avem o vocaţie nesecată pentru poezie, cu acea remarcă arhicunoscută că românul s-a născut poet. Se iveşte importanţa neaşteptată a faptului că Orfeu a fost trac, însă unul care i-a civilizat pe greci. Altminteri, suntem un popor de risipitori, arătându-ne potenţele mai ales când evadăm din spaţiul natal, ca Orfeu şi ca atâţia alţii, în frunte cu Brâncuşi, Enescu, Cioran sau Eliade. Cine rămâne trebuie să-şi arunce harfa în mare sau în haos precum Orfeul eminescian, asumându-şi tragicul. După opinia lui Noica, lenevia consemnată de Cantemir (şi de Creangă, în cunoscuta lui poveste) este un ecou insolubil al orfismului pe care l-am moştenit. Din ea ies poeţii, lăutarii, polihistorii, în cel mai bun caz. Despre Orfeu, spune un personaj din Dialogurile lui Platon: „Avea un suflet slab, de chitarist”. Platon îl dispreţuia pe Orfeu, iar filosoful Noica îşi reprimă greu acelaşi gând, distingând, cum se ştie, între suflet şi spirit. În realitate, cum conced cunoscătorii orfismului, Orfeu stă nu doar la originea muzicii şi a poeziei, ci şi la izvoarele filosofiei. Dar Platon îi refuză spiritul, atribuindu-i doar sufletul. Noica înclină şi el spre această disjuncţie. Şi cu pasul următor, îi atribuie lui Cantemir o descendenţă orfică, de condiţie joasă, din care el a reuşit, totuşi, să se smulgă. În tinereţea de capuchehaie, Cantemir a trebuit să-şi asume starea umilă de „lăutar”, cântăreţ la tambură ţărigrădean, cum îl descrie şi G. Călinescu, polihistorul care i-a călcat pe urme. Era invitat pe la diverse petreceri la curţile înalte din Constantinopol spre a-i distra pe potentaţi. Din germenii aceştia ai „lăutărismului” cantemirian s-a născut modelul cultural românesc, care stă sub semnul improvizaţiei în diverse domenii. Numai că el a dus la desăvârşire acest model, trecând de la condiţia de lăutar, la inventator al unui sistem de note muzicale şi la realizarea unei monografii a istoriei a muzicii orientale, iar, prin extensie, la istorie, logică, filosofie, literatură, ştiinţă, politică etc. Lăutărismul înseamnă a face muzică după ureche. Franz Liszt a fost uluit de talentul de lăutar al lui Barbu Lăutaru. A rămas în legendă fanfara din România care a concertat în America şi care, stingându-se lumina în sală, a continuat partitura cu aceeaşi virtuozitate, trezind admiraţia melomanilor de peste ocean.

După opinia lui Noica, lăutărismul în cultură ajunge la desăvârşire când e conştient de sine. Cu Nae Ionescu, a căpătat genialitate, în filosofie şi logică. Numai că nici din improvizaţia genială nu rămâne mai nimic, prin risipire, cum s-a întâmplat cu opera lui Nae Ionescu însuşi. L-am putea cita şi pe extraordinarul Petre Ţuţea. Stenografierea cursurilor lui Nae Ionescu de către un D.C. Amzăr, fără ca autorul să le mai revadă, e „o inegalabilă formă de lăutărism”[4]. Cam la fel s-a întâmplat şi cu majoritatea scrierilor tipărite ale lui Petre Ţuţea. Există spirite lăutăreşti „de proastă calitate”, cum e Nichifor Crainic, apreciază nedrept Noica, sau „de bun-gust şi rafinament”, ca Mihai Ralea[5].

Polemici incorecte politic pe Ziaristi Online. Theodor Codreanu: De la marxism la “corectitudinea politica”

Când se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corectitudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitudine revoluţionară poate fi citită şi azi pe internet, sub un titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile minoritare, discriminare inversă/pozitivă/ „acţiune afirmativă”, „corectitudine politică”, multiculturalism, globalizare, postmodernism: o concluzie la sfârşit de mileniu. Un soi de Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfârşitul secolului XX nu par să… priceapă defel ce e feminismul”, dar şi celelalte componente ale corectitudinii politice înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase, cum se ştie. D-l Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după lungile decenii de dictatură”, „multe restanţe de civilizaţie materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural”, căci suntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor profunde”. Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de creştinism, de „simbolismele seculare”: „Până la urmă, bătălia va fi câştigată odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi – la limită – în cel global”. Pentru asta, credea el, trebuie pornit de la feminism, căci acesta ne poate civiliza mai uşor.

Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drepturilor femeilor” fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism, ei au reformat aşa de „profund” marxismul, încât par astăzi a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la determinismul economic la determinismul sexual, apoi cultural. Marxismul a devenit mai întâi freudo-marxism prin vestita Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcu-se. Se crede că feminismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia anilor ’60, în America. Gânditorul şi expertul militar ameri-can William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii politice”[1], face o documentată incursiune în istoria acestui concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate, dar ea a devenit curând foarte serioasă, cunoscând o carieră fulminantă, ajungând să bântuie azi America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat, având rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante”.

În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Pentru prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitarismul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii sunt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homosexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „victime” ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult din campusurile studenţeşti, extinzându-se din America şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat creează câini de pază ai „corectitudinii”, precum Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării. În anul de graţie 2009, tânăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss California fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile dintre homosexuali a răspuns „incorect”, fiind brutalizată verbal cu epitetul de „căţea” de către un reprezentant al juriului, bloggerul gay Perez Hilton, fiind, desigur, huiduită copios şi de grupul „victimă” aflat în sală. Asta în vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc o mutaţie fundamentală în societatea contempora-nă, care s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate a omului”, ca şi cum creştinismul n-ar fi avut nici un cuvânt de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un exemplu recent: corectitudinea politică a mers până acolo, încât pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în consecinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat” pe ceilalţi! Noroc că aberaţia a fost „corectată” la Curtea Supremă.

Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în 2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist” în ce priveşte homosexualitatea. Curentul „demitizării” istoriei şi literaturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul „corectitudinii politice”. „Incorecţi politic” sunt declaraţi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare ş.a. ca „agresori” şi „violenţi” faţă de popoarele vecine; „incorecţi politic” sunt catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica. Fireşte, acelaşi tratament au şi stâlpii de susţinere ai culturii europene. Shakespeare este „incorect” în Neguţătorul din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock. Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea  a lui Shakespeare. Asemenea, este condam-nat şi de feministe. „Incorecte” politic au devenit transhumanţa şi brânza preparată de ciobanii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarului general al Parlamentului European, Harold Romer, a dat o hotărâre conform căreia e „incorect politic” să te adresezi femeilor cu apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle, frau, fraulein, señora, señorita etc. Şi comuniştii, strămoşii corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, interzicându-l pentru „corectul” tovarăşă. Fiindcă tot mai este un dram de libertate, cineva propunea, pe internet, să ne adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi „corect” ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi bani de-o îngheţată! Altfel părinţii se vor simţi discriminaţi şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată „incorect” o constituie handicapaţii pentru care avem termenul persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani, s-a legiferat cuvântul romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul de a fi mai scurt cu o silabă.

Scrisă cu majuscule, sintagma Political Correctness, s-a observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comunist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine politically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate socialistă multilateral dezvoltată s-a transformat, acum, în multiculturalism dezvoltat.  Însă oamenii de bun simţ nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan Stevenson (scoţian) declara recent în The Daily Telegraph: „Corectitudinea politică a luat-o razna. (…) Am văzut instituţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par decişi să ne spună şi ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim”. Un remarcabil umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi despre „corectitudinea politică”, pe care o numeşte tumoare a postmodernităţii. Într-o hazoasă carte intitulată Poveşti corecte politic de adormit copii, tradusă şi-n româneşte[2], el foloseşte tehnica post-modernistă a „rescrierii” tradiţiei şi modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj „corect” pentru poveşti ca Scufiţa Roşie etc.

Însă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideologia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscând un prestigiu similar cu al comunismului care a fascinat nu doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a intelighenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu doar de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci şi utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei se manifestă prin restricţia la câteva teme, încât memoria popoarelor trebuie restrânsă drastic, cu eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii!” avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună”, crezându-se că astfel războaiele vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sunt respinse studiile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sunt privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală, marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la opresiunea femeilor de către bărbaţi. În atare perspecti-vă, canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Magdalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mântuitorului, teorie susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La rându-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.

Filologul Theodor Codreanu despre Eminescu si canonul occidental

15 ianuarie 2010, conferinta publica "Pentru Eminescu", organizata de Institutul de Sociologie al Academiei Române, Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală şi Fundaţia Pentru România