ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT? LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!

Acum 18 ani Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu credea că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.
Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinenţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea.
În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Intelectualii de la revista "22" nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”.
Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său.
Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise! (Florian PALAS)

ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT?
LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!

Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.

Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.

După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.

Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.

„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.

Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.

Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu.

Marius PETRAŞCU

EVOCAREA EVENIMENTELOR DE LA BRASOV, 21-22 DECEMBRIE '89

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, după fiasco-ul „adunării populare” de la Bucureşti, organizată de Ceauşeşti şi slugile lor, urmărind emisiunea la radio şi Televiziune, care transmiteau “manifestaţia”, au realizat că întreruperea emisiunii poate fi considerată semnalul declanşării revoluţiei şi la Braşov.

Deja la ora 15, grupuri din ce în ce mai mari de oameni se adună în centrul oraşului, venind din toate părţile, de pe toate străzile şi din toate cartierele către Comitetul Judeţean P.C.R.

Sute de oameni aprind lumânări, lângă magazinul Universal, în memoria martirilor Timişoarei. Lumânările sunt fixate în asfalt. Trupe ale forţelor de Securitate intervin cu autotunuri de apă. Mulţimea este pentru un timp împrăştiată. Sediul partidului este înconjurat de unităţi ale Miliţiei, Securităţii şi trupe speciale de intervenţie. O coloană de muncitori de la Uzina Tractorul se îndreaptă spre centrul oraşului.

În faţa cordonului de trupe, în jurul orei 16, trupe ce păzesc sediul partidului comunist se scandează de către sute de manifestanţi: „Fără violenţă!”‚ „Armata e cu noi!”. Se trag salve în aer, însă mulţimea nu se dispersează. Dinspre Poşta Centrală, un grup de muncitori de la Tractorul agită tricolorul. Se strigă:„Ceauşescu şi soţia, duc de râpă România!”, ,,Ceauşescu, nu uita, va veni şi ziua ta!”.

În jurul orei 16.15, în sprijinul trupelor apar câteva camioane militare, din care sar soldaţi de la unităţile de Vânători de Munte, luând poziţie în faţa clădirii Modarom. Din Piaţa Sfatului, o coloană masivă de muncitori de la I.C.A. Ghimbav porneşte pe bulevardul Lenin, strada 7 Noiembrie şi strada Republicii, antrenând şi numeroşi cetăţeni. Se strigă lozinci: ,,Libertate!”, ,,Pentru Timişoara!”, ,,Nu suntem fascişti!”, ,,Noi suntem români!” şi ,,Fără violenţă!”.

În spatele sediului partidului, manifestanţii aprind făclii, în jurul orei 17. Grupuri de muncitori şi studenţi scandează: ,,Jos asasinii!”, ,,Noi suntem poporul!”, ,,Jos cu dictatorul!. Coloana manifestanţilor de la I.C.A. Ghimbav ajunge la 30 de metri de cordonul de protecţie. Se trag salve de avertizare. Mulţimea strigă: ,,Fără violenţă!”, ,,Pentru Timişoara!”. Se aprind sute de lumânări, iar lumea îngenunchează. Grupuri de cetăţeni sosesc din cartierul Răcădău, venind pe strada Dobrogeanu Gherea, alăturându-se manifestanţilor care erau aşezaţi în dreptul laturii din această stradă a magazinului Universal. Cetăţenii sosiţi dinspre Dobrogeanu Gherea strigau: ,,Timişoara, Timişoara!... Criminalilor!... Copiii Timişoarei!”, ,,Jos Ceauşescu!”.

Clădirea Comitetului Judeţean de Partid este înconjurată de o mare de oameni. Toată noaptea, până în zorii zilei de 22 decembrie, muncitori şi studenţi agită făclii în faţa formaţiunilor de trupe. Lozincile devin din ce in ce mai radicale: ,,Jos cizmarul!”, ,,Jos Dracula!”. Agenţi ai Securităţii, care sunt recunoscuţi în mulţime, sunt huiduiţi şi alungaţi. Se face din nou uz de tunurile de apă, în bulevardul Lenin.

În zorii zilei de 22 decembrie, grupuri de muncitori şi studenţi se află încă faţă în faţă cu trupele ce păzesc sediul partidului. Soldaţii nu au fost schimbaţi de joi, de la ora 15. Populaţia le oferă ţigări, mere, pâine. Este Vinerea Crăciunului.

Între magazinul Universal şi sediul partidului se scandează fără încetare: „Jos Ceauşescu!”. Din grupurile respective, cineva cere ca un preot să oficieze Sfânta Slujbă. Se flutură drapele tricolore, din care s-a decupat stema comunistă. Nu se reia circulaţia vehiculelor de niciun fel, circulaţie întreruptă cu o zi în urmă. Încă din primele ore ale dimineţii, muncitorii de pe marile platforme industriale se adună, se organizează şi pornesc spre centru. Rulmentiştii ajung în dreptul I.C.P.A.T.-ului. Ei scandează: “Veniţi cu noi!”. Prin porţile Întreprinderii Tractorul, muncitorii, inginerii, ies în valuri. Între timp, se alipiseră de coloanele de manifestanţi şi cei de la Hidromecanica II. Coloanele ajung la intersecţia dintre bulevardul V.I. Lenin şi strada Castanilor, unde se întâlnesc cu coloanele manifestanţilor sosite de la Uzina de Autocamioane. Întâlnirea celor două mari coloane are loc cu un entuziasm debordant din partea participanţilor. Toţi strigă: „Armata e cu noi!”, în dreptul clădirii garnizoanei de lângă Carpatex, unde erau aşezaţi soldaţi şi ofiţeri care priveau doar manifestanţii. Practic, mişcarea maselor, greva lor era însoţită de simpatia întregii populaţii a oraşului, foarte mulţi oameni care trebuiau să meargă la lucru la schimburile II şi III, alăturându-se manifestanţilor.

În jurul orei 9,30, o delegaţie a celor peste 100.000 de manifestanţi braşoveni este primită în sediul Comitetului Judeţean de Partid.

(...) Se face chetă în faţa clădirii Modarom. Se cumpără cornuri dintr-o patiserie apropiată şi se oferă soldaţilor. Tinere înfig în ţevile armelor soldaţilor flori. Printr-o portavoce se anunţă că, deoarece delegaţia nu a cuprins reprezentanţi din toate colectivele de oameni ai muncii din Braşov, oficialităţile încă în „scaune” propun să fie aduşi ca membri ai delegaţiei de petiţionari şi alţii, pentru a-şi prezenta solicitările. Tragere de timp. Manifestanţii ripostează prompt. „Nu mai vrem minciuni!”. Lumea îngenunchează în faţa armatei. „Armata e cu noi!”. Pe o creangă de plop sunt atârnate câteva pere şi un pantof, lumea scandează: „Plopul face pere!”. Doi soldaţi urcă pe cele două tunuri de apă plasate în faţa clădirii. Sunt huiduiţi, dar aceştia demonteză ţevile. Mulţimea scndează: “Armata e cu noi!”.

În mulţimea adunată îşi fac apariţia tineri vânjoşi, bine hrăniţi, îmbrăcaţi cu geci de sport, la modă, blugi şi adidaşi occidentali, rânjesc în stânga şi în dreapta. Sunt în grupuri de 4-5. Nu participă la entuziasmul popular. Feţele lor par a spune: „Aşteptaţi urmarea, vă vom arăta cine sunt stăpânii!”.

(...) Dinspre magazinul Universal, o procesiune, care trece pe lângă Liceul Unirea, cu un prapur purtat în faţă, atrage mai mulţi manifestanţi. Ei urmează preotul, făcând înconjurul cordonului de soldaţi aliniaţi în jurul zonei verzi triunghiulare din faţa sediului partidului.

(...) Deodată se află că dictatorul a fugit cu un elicopter de pe clădirea C.C. al P.C.R. Entuziasmul manifestanţilor ajunge la cote inimaginabile, entuziasm care devine şi mai puternic, când se află că la Bucureşti mulţimea a pătruns în sediul Televiziunii. Oamenii, de bucurie, se îmbrăţişează pe străzi. Peste tot lacrimi, lacrimi de bucurie.

Soldaţii, la fel, au lacrimi în ochi. Armata se îmbarcă în vehicule şi se retrage. Ovaţiile nu mai contenesc.

Mii de oameni se deplasează pe străzi, cântă şi strigă: „Libertate! Libertate!”.

Gazetarii de la Astra şi cei de la noua Gazeta de Transilvania se prezintă la Tipografie, pentru a scoate primele numere ale publicaţiilor respective.

O mare parte a mulţimii se îndreaptă către sediul Securităţii. Acolo însă nu mai era mare lucru de făcut. „Ei” nu prea mai erau şi nici nu lăsaseră mare lucru în urma lor...  

- fragment extras din lucrarea „Un pas spre libertate”, coordonată de regretatul jurnalist anticomunist Marius PETRAŞCU