Prăznuiri (+19 februarie 2012): Tatăl meu, Părintele Ilie Moldovan. Un fiu de ţărani.

     „Dumnezeu eîn Cer... şi Cerul eîn noi" (Părintele Ilie Moldovan împreună cu familia).

Albeşti, în vechime Biserica Albă, un sat pe malul Târnavei Mari, lângă Sighişoara. În 1928, la mijlocul scurtei perioade de existenţă a României unite, se năştea acolo, în familia lui Dumitru Moldovan zis Beşanu, ţăran tâmplar de acoperişuri, ultimul fecior al părinţilor, pe nume Ilie...

Porecla familiei venea de la satul Beşa (astăzi Stejăreni), de cealaltă parte a Sighişoarei, satul natal al lui Dumitru. De curând căsătorit cu o fată din Albeşti, acesta fusese luat sub armele austro-ungare în Primul Război Mondial şi a ajuns prizonier în Anglia. A fost eliberat după şapte ani, dar când s-a întors acasă a aflat că, socotindu-1 mort, soţia şi tatăl său se mutaseră în Albeşti, satul soţiei. Nostalgia lui Dumitru pentru satul natal, al cărui dor l-a purtat ca soldat şi prizonier, a fost atât de puternică încât a renunţat să-şi mai adune vreo avuţie în noua vatră, trăind foarte modest, din tâmplărie şi agricultură. Pentru fiul Ilie, porecla a purtat amintirea unei origini pierdute şi mereu căutate de-a lungul vieţii, cu atât mai mult cu cât bunicul său dăruise bisericii din Beşa toate terenurile deţinute, iar satul însuşi îşi trăgea numele de la besi, unul din triburile dacilor. Biserica şi neamul, aşadar paradisul etnic — cum avea să-l numească, peste ani, Părintele Ilie Moldovan.

Gândul la preoţie

Ca şi copil, Ilie a fost interiorizat şi retras; nu a mers la grădiniţă şi a acceptat cu greu să meargă

la şcoală; la început, a refuzat să înveţe să scrie şi să citească, ca după câţiva ani să le deprindă singur. A continuat să-şi ajute părinţii la câmp, dar a făcut şi cele opt clase ale Liceului de Băieţi „Principele Nicolae” din oraşul vecin. Aici a fost remarcat pentru talentul literar şi aptitudinile la matematică de către diriginte, Profesorul Ioan Covrig-Nonea, care i-a trezit interesul pentru filosofie şi teologie.

Profesorul i-a pus atunci în mână prima carte de teologie, operele Sfântului Dionisie Areopagitul. A doua, „Iisus Hristos şi restaurarea omului” a Părintelui Dumitru Stăniloae, recent apărută, o va citi ca student la Cluj. „Nu înţelegeam nimic, dar îmi plăcea grozav!”, îşi amintea tata. Student la Cluj, dar nu la Teologie, ci la Filosofie, asta pentru că intrase la Braşov la Silvicultură, însă „fără loc”, neavând un loc de muncă. Erau anii instalării comunismului, iar proletarii si copiii lor aveau prioritate. La Filosofie, în schimb, se intra mai uşor, dată fiind nevoia de „educaţie nouă” a poporului, aşa că s-a transferat acolo. La cursuri a mers doar de trei ori, întrucât a constatat că toţi profesorii predau acelaşi lucru, doctrina marxist-le- ninistă. Refugiat în biblioteca universitară, citea cărţile din fondul pe cale de a fi epurat şi interzis: Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, „Gândirea”, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Eugeniu Speranţia...

În anul universitar următor a trecut la Agronomie, pe care a absolvit-o în 1953 ca şef de promoţie, cu perspective profesionale strălucite: posibilitate de bursă la Moscova, cercetător la institute de agronomie din Bucureşti sau Cluj. Cu toate că va păstra până la sfârşitul vieţii dragostea pentru pământ şi natură, cea pentru Cer a fost mai puternică. Avea deja doi ani de Teologie, făcută în paralel, la Cluj, unde fusese admis ca prin minune, fără actele necesare, prin bunăvoinţa Proniei şi a rectorului, Părintele Liviu Galaction Munteanu, viitorul mărturisitor.

Viaţa universitară din Cluj purta încă amprenta revoltei studenţeşti din 1946, condusă de Bartolomeu (Valeriu) Anania, a epurărilor profesorilor „compromişi” (Lucian Blaga, D. D. Roşca, Onisifor Ghibu şi mulţi alţii) dar şi a studenţilor care nu au manifestat o vădită compasiune la moartea din 1953 a „părintelui popoarelor”, I. V. Stalin. Facultatea de Teologie, „clădirea de pe care se vede Canalul”, cum era definită în epocă, fusese între timp închisă. Proaspătul absolvent a lucrat o scurtă perioadă ca inginer agronom la staţiuni de cercetare, timp în care a reuşit să se transfere la Facultatea de Teologie din Sibiu, să-şi ia examenele şi licenţa şi să se căsătorească. La începutul primăverii lui 1955, în locul campaniei agricole, intra în ogorul pastoral, fiind ultimul preot hirotonit de Mitropolitul Nicolae Bălan. Gândul la preoţie încolţise în timpul unui stagiu de practică la Agronomie când, pe o vale din Apuseni, a întâlnit o troiţă de lemn pe care era răstignit Pruncul Iisus.

Marii duhovnici de la Sâmbăta

Şi-a dorit o parohie de ţară, cât mai departe de civilizaţie. A primit Lisa, lângă Mănăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, sat de oameni harnici, cu două biserici (una greco-catolică). Ţara Făgăraşului („dragă Ţara Oltului/ câte lunci, atâtea cruci/ de-a dragul să te tot duci”, o cântau localnicii) era în chinurile prefacerii comuniste: grupurile de partizani, colectivizarea, navetismul masiv la combinatele chimice. Alcoolismul escalada, jumătate dintre căsătorii ajungeau la divorţ, avortul la cerere îşi începea macabra istorie (liberalizat prin Decretul 463 din 1957).

Lisa a luat şi ea parte la jertfă (un partizan ucis, alţii în puşcărie), dar şi la acomodarea cu vremurile. Când Părintele Ilie a vrut să construiască o casă parohială din lemn, enoriaşii l-au luat în râs: „Faceţi stână în mijlocul satului?” „Da, nene Gheorghe, pentru că toţi v-aţi născut în stână!”, a venit replica şi sătenii au ridicat casa. „Eşti reacţionar, Părinte!”, i-a spus despre aceeaşi casă scriitorul Octavian Paler, fiu al satului, pe atunci la conducerea Radioteleviziunii comuniste. „Ceea ce acum pare reacţionar, s-ar putea dovedi în viitor progresist!”, nu s-a lăsat intimidat Părintele.

În cei cincisprezece ani la Lisa, divorţurile au încetat, ceata de feciori a renunţat la rachiu, iar contribuţia anuală nu mai era strânsă umblând din poartă în poartă („Întrebarea nu e dacă plătiţi contribuţia la biserică, ci dacă pot să v-o primesc!”, le-a pus în vedere Părintele enoriaşilor indiferenţi şi celor care aveau păcate opritoare de la Cuminecare). Nu a spovedit niciodată pe cineva fără o cateheză corespunzătoare (la începutul posturilor, de obicei), nici nu a acceptat la spovedit credincioşi din alte parohii fără un temei serios şi acordul parohului respectiv. El însuşi şi membrii familiei se spovedeau la Părintele Arhimandrit Serafim Popescu, întemeietor, alături de Părintele Arsenie Boca, al noii obşti de la Mănăstirea Brâncoveanu — un adevărat Stareţ, de o smerenie, blândeţe şi seninătate rară.

Despre Părintele Arsenie a aflat multe din relatările celor care îl cunoscuseră în perioada de la Sâmbăta. Un lisean i-a povestit cum i-a scos afară din biserică Părintele Arsenie pe cei care nu posteau, cu ocazia unei cateheze în Postul Mare, fără să-i fi întrebat despre asta. „Cum aţi ştiut, Părinte?”, l-a întrebat tata, ani mai târziu. „Când îţi pui toată inima, îi ştii”, i-a răspuns dânsul.

După liberalizarea avortului, Părintele Ilie a început să ridice problema acestui păcat de moarte la şedinţele protopopeşti, spre stupoarea unor confraţi. Apoi s-a adresat chiriarhului, care iniţial l-a avertizat că „dacă te pui rău cu stăpânirea, te pui rău şi cu noi”, dar în cele din urmă a cedat: „Fă ce te va lumina Dumnezeu!”. Pentru a primi un sfat mai apropiat, i-a căutat pe Părintele Arsenie, aflat încă la Mănăstirea Prislop, şi pe Părintele Nicodim Măndiţă, la Agapia. „Când îţi arde casa, salvezi ce se poate salva”, l-au sfătuit aceştia, încurajându-l

să nu dea înapoi. Mult timp după plecarea din Lisa l-au căutat femei pe care medicii le sfătuiau să avorteze. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate au născut bine.

La Mănăstirea Sâmbăta mergea des, iar Părinţii de acolo veneau la Sfântul Maslu şi înmormântări la Lisa. A fost apropiat de Părinţii Veniamin şi Timotei Tohăneanu, fraţi, stareţul, respectiv pictorul de icoane pe sticlă şi, îndeosebi, de Părinţii Serafim Popescu şi Teofil Părăian. Împreună cu Părintele Serafim l-a vizitat pe Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, aflat în domiciliu forţat la Mănăstirea Cheia, pe care îl admirau pentru curajul de a apăra credinţa şi de a înfrunta regimul. Acesta le-a mărturisit că îşi simte viaţa în pericol. Moartea sa, petrecută nu după mult timp, a rămas până astăzi nelămurită.

Părintele Teofil era teologul mănăstirii cu mult înainte de a deveni renumit pretutindeni. Nevăzător dar vorbitor de limbi străine, predica memorabil şi recita poezii cu o vervă molipsitoare. I-a dactilografiat tatei teza de doctorat, la noi acasă, după dictare, aproape fără greşeli, pe o maşină de scris pentru văzători. După 1990, au străbătut şi unul şi celălalt în lung şi în lat ţara; dacă venea la Sibiu pentru conferinţe, ne era oaspete. Odată a venit special să îl vadă pe tata, a cărui boală avansase. „Să ne luăm rămas-bun”, a spus Părintele Teofil, şi a avut dreptate, doar că dânsul a fost cel mai grăbit. Deşi nu totdeauna au înţeles lucrurile la fel, pe amândoi i-a răpus mărimea inimii...

„Prietenul" Constantin

Pentru teza de doctorat, în Dogmatică, la Facultatea din Bucureşti, l-a avut ca îndrumător pe Profesorul Nicolae Chiţescu, dar adevăratul mentor i-a fost Părintele Dumitru Stăniloae. După eliberarea din închisoare, acesta mai preda doar la cursurile de magiste- riu, cum se numeau atunci. Pentru a putea discuta fără „urechi”, tata îl conducea pe Părintele profesor, după ore, de la facultate spre casă; la rându-i, Părintele Stăniloae ne-a vizitat la Lisa. Pe lângă teologie, experienţa din închisoare si situaţia Bisericii erau subiectele predilecte. În 1968, relaţia s-a întrerupt, tata fiind exmatriculat de la doctorat din pricina procesului Părintelui Spiridon Cândea, profesor la Sibiu, fost membru al mişcării legionare. Avea să îl reia peste un deceniu, odată cu mutarea noastră la Bucureşti.

Deşi nu a avut parte de închisoare, cum au avut aproape toţi preoţii din satele făgărăşene învecinate, Părintele Ilie n-a scăpat de supraveghere şi anchetă. Avea antecedente „promiţătoare”, ca dezertor din agricultura comunistă în tabăra duşmană a „popilor”. Nu i-a îndemnat pe enoriaşi să se opună colectivizării, dar o deranja în Duminici şi sărbători. Nici un partizan nu l-a căutat pentru spovedanie, însă, fără să ştie, cei mai buni prieteni din sat erau foşti legionari şi sprijinitori ai partizanilor. La procesul Părintelui Cândea a fost martor, după ce a fost anchetat amănunţit la Sibiu, în legătură cu intenţia profesorului sibian de a-l avea ca preot în parohia Bogata Olteană (judeţul Braşov), unde acesta cititorise o biserică monumentală, pictată iniţial de Părintele Arsenie Boca, deja alungat din monahism. Pe noi, copiii, a încercat să ne ţină departe de motivele reale ale absenţelor mai îndelungate de acasă. Noi chiar ne bucuram că, de la o vreme, apăruse un musafir destul de frecvent şi foarte jovial, „domnul Constantin”, pe care ni-l prezentase ca fiind un prieten din Sighişoara.

Procesul a avut şi alte urmări pentru Părintele Ilie şi familia lui. I s-a pus în vedere să părăsească Lisa. A fost o despărţire dureroasă, regretată până la sfârşitul vieţii. Ar fi voit să plece într-o parohie din Covasna, şi mai adânc în inima Românei vitregite, dar a fost mutat în Daneş, un alt sat de lângă Sighişoara, în imediata proximitate a celui care îl supraveghea. „Prietenul” Constantin ne vizita acum cu regularitate. Spre încântarea copiilor, tata a cumpărat într-o zi un radio cu picup, la care ascultam fascinaţi teatru sau umor, ca şi mai toate discurile cu muzică clasică ce apăreau în magazine. Atunci am aflat de „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. Radioul era un compromis: „prietenii” îi ceruseră, de fapt, să cumpere televizor, dar nu s-a conformat.

Copii fiind, ne doream, desigur, televizor şi, pentru că nu îl aveam, ne mai lăsa, din când în când, la vecini. A mers şi tata să vizioneze, de vreo două ori: lansarea unei rachete spaţiale americane şi un film despre care nu ştiu cum aflase că era imoral şi la care eu, prâslea, plecasem să îl văd cu nişte amici, fără acordul părinţilor. Întors acasă, după o scurtă anchetă în care am fost prins cu minciuna, am aflat ce este un tată de bătaie. La căminul cultural al satului funcţiona un cinema, iar uneori veneau spectacole de circ. Greu i-am convins pe părinţi să văd şi eu câteva filme istorice şi o singură dată circul.

Duhovnic la Facultatea de Teologie

Tata pleca destul de mult de acasă, în parohie sau, mai târziu, la facultate. Mama era cea care ne îndruma şi corecta activităţile zilnice. Exista însă un moment de comuniune familială în care tata era în centru: de obicei masa de seară, care se prelungea aproape întotdeauna cu discuţii vii despre răspunsurile credinţei la provocările ştiinţei. Nicanor, fratele mai mare, avea preocupări avansate de fizică, chimie şi biologie. Ceilalţi fraţi ne bucuram şi când ştiinţa reuşea să pună vreo problemă dificilă, gravă, dar şi când credinţa găsea până la urmă răspunsul înţelept. Probabil destule idei ale cursului de Teologie Fundamentală pe care avea să-l predea la Bucureşti s-au născut din aceste discuţii. Biblioteca noastră creştea mereu; tata cumpăra istorie, etnologie, folclor, literatură, critică literară, artă, filosofie, dar şi ştiinţe. Pe cele mai multe le citea cu pasiune şi sublinieri

numeroase. Pe copii, ne-a lăsat să ne descoperim chemarea şi nu s-a opus când am ales, pe rând, ştiinţele exacte şi ingineria. Exigenţele foarte înalte ale misiunii pastorale, în care ne simţeam cumva integraţi, familiaritatea cu universul bisericesc, adversitatea mediului extrafamilial au produs efectul, poate paradoxal, al căutării propriilor împliniri pe alte căi decât cea sacerdotală. A contat mult lipsa grupului de aceeaşi vârstă cu noi cu care să împărtăşim valorile credinţei.

„Neamul poate fi pierdut pe pământ, dar nu şi în cer" (Părintele Ilie Moldovan).

 Reprimit la doctorat prin 1970, Părintele Ilie a obţinut titlul trei ani mai târziu. Un preot de ţară doctor în teologie era ceva rar în anii aceia. Patriarhul Iustinian a aflat cazul, l-a chemat în audienţă pe tata şi l-a numit, fără nici o consultare cu autorităţile de la Culte, duhovnic la Facultatea de Teologie din capitală. Abia mutat acolo, Patriarhul s-a îmbolnăvit, a fost spitalizat şi, la puţină vreme, după cumplitul cutremur din martie 1977, a fost chemat la Domnul. Părintele Ilie a dus şase ani funcţia de duhovnic şi de suplinitor la secţia de Teologie Sistematică. Era sobru, exigent, dar

îndrăgea studenţii şi le dedica fără zgârcenie timpul. Marea bucurie a acelei perioade a fost paraclisul facultăţii, închinat Sfintei Ecaterina. Pe lângă studenţi, cinstirea marii muceniţe dă- ruitoare de înţelepciune aduna şi bucureşteni cumsecade şi foarte evlavioşi.

Era scrupulos cu împlinirea datoriei. Fiind responsabil cu disciplina, a fost implicat în „episodul Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Câţiva studenţi au participat, fără învoirea obligatorie pentru părăsirea internatului, la faimoasele „Cuvinte pentru tineri”, o serie de predici adresate de Părintele Gheorghe Calciu, profesor la seminarul teologic, elevilor şi studenţilor teologi, chemări la o viaţă creştină conştientă, angajată şi neobedientă regimului ateist. Ca pentru orice altă abatere mai serioasă, duhovnicul le-a luat studenţilor declaraţii scrise. Personal, a apreciat curajul Părintelui Gheorghe Calciu, riscant pentru cei de care răspundea, temându-se că puterea represiunii se răspândeşte mai uşor şi mai departe decât cea a convingerii, însă declaraţiile nu au ajuns niciodată la conducerea facultăţii.

 „Ne piere neamul?"

Mai-marii săi nu au putut trece cu vederea numirea intempestivă; când s-a ivit ocazia, l-au „ajutat” să plece. Prilejul a apărut în 1983, prin vacantarea catedrei de Teologie Morală la Facultatea din Sibiu. Nu fără mişcări de culise, ca pentru un om cu „probleme”, postul a fost cu greu scos la concurs, iar Părintele Ilie a intrat într-o nouă etapă a vieţii.

Pasiunea pentru studiu, aprofundare şi transmiterea cunoaşterii către tineri s-a putut manifesta acum mai aprins. În pofida climatului tot mai apăsător al ultimilor ani ai regimului, literatura teologică se îmbogăţea cu noi volume ale Părintelui Stăniloae, cu reluarea publicării Filocaliei, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, „Convorbirile” Părintelui Ioanichie Bălan. Tocmai apăruseră, cu mulţi ani întârziere, cele două volume ale manualului universitar de Teologie Morală coordonat de Mitropolitul sibian Nicolae Mladin, completate de un al treilea, „Spiritualitatea Ortodoxă”, al Părintelui Dumitru Stăniloae.

Părintele Ilie n-a ezitat să păstreze din manual doar structura analitică, obligatorie, şi să predea, tot mai mult, altceva. Experienţa pastorală l-a convins că viaţa are prioritate asupra ordinii şi normei, nu invers, şi că morala constrângerii trebuie abandonată pentru una a dăruirii. Legea morală înţeleasă ca revendicare cuprinsă în fiecare dar primit de la Dumnezeu şi viaţa în Hristos ca dar suprem al morţii şi învierii Mântuitorului au fost reperele centrale ale unei viziuni asupra moralei deopotrivă individuale şi comunitare, liturgice şi sacramentale. Elabora mereu; în fiecare an rescria aproape toate prelegerile, în funcţie de noi experienţe, noi lecturi, noi semnificaţii. Dintre Sfinţii Părinţi, cei mai apropriaţi au fost Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog; dintre teologii contemporani, Părinţii Dumitru Stăniloae şi Alexander Schmemann; dintre filosofi, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă şi personaliştii francezi (L. Lavelle, G. Marcel); dintre scriitori, Dostoievski şi

Antoine de Saint-Exupery. Ultimul l-a inspirat să vadă darurile sacramentale, îndeosebi cel euharistic, ca „noduri divine”, care ţes urzeala familiei şi neamului, umanităţii şi cosmosului. Preocuparea pentru modelul ontologic divin al vieţii, revelat în Hristos, la care avem acces prin valori, îl făcea greu de înţeles pentru minţile mai pragmatice. Încadrarea activităţii de cunoaştere specifică studiului teologiei în ritmul liturgic al descoperirii Cuvântului lui Dumnezeu prin Duminici şi sărbători, de asemenea, pretindea o receptivitate faţă de voia de Sus, inoportună în logica „descurcărelii”, mult apreciată atunci, ca şi după aceea.

„Îndumnezeirea omului prin Euharistie este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului" (Părintele Ilie Moldovan).

 Orientarea acestor preocupări către imediatul cotidian al credinţei s-a vădit însă, din plin, după Revoluţie. „Legea românească”, „paradisul etnic”, „personalismul cosmic”, „iubirea euharistică”, „starea teopatică”, „sângele harismatic”, „regenerarea arborelui genealogic” şi alte noţiuni de axiologie şi praxiologie, nu atât transcendentale, cât „des- cendentale”, „de Sus în jos”, cum sublinia adesea, nu erau forme de evadare ale unui „cosmonaut” în teologie, ci căutări înfrigurate de o singură întrebare: „Ne piere neamul?”.

A călătorit cu ea, neobosit, două decenii. O scurtă perioadă ca inspector pe drumurile eparhiei, de la Mărginimea Sibiului la cealaltă margine, a Covasnei si Harghitei. Visul (după unii, utopia) înfiinţării unei episcopii pentru românii din inima României avea să se realizeze destul de curând. Ajuns la Alba-Iulia unirii, a pus umerii la înfiinţarea secţiei de Teologie-Asistenţă Socială. Mai departe, la Clujul studenţiei, Oradea episcopului martir, Baia Mare voivodală: muncitor la temelii, convins că prezenţa Ortodoxei în universităţile ardelene post-decembriste este indispensabilă în faţa contraofensivei eterodoxe. Pentru predici, conferinţe, simpozioane, a trecut Carpaţii, Dunărea, Prutul. A căutat terasele agromontane, unde dacii si urmaşii lor încreştinaţi cultivau grâu pentru altarele sacre, pentru a dovedi că munţii ne leagă. Presimţind perfidia regionalizării, a pledat pentru „reînfrăţirea versantelor”. Cu universitatea de fiecare vară „Episcopul martir Nicolae Popovici” de la Mănăstirile Recea, Făgeţel, Izvorul Mureşului, Poiana Sărată şi Jacu Românesc descoperea participanţilor rana regiunii tăiate în carnea ţării, începând cu 1940, pentru a o pansa. De Sfântul Andrei şi 1 decembrie, era nelipsit, cu un grup de studenţi, din mijlocul fraţilor de la Sfântu Gheorghe şi din alte parohii covăsnene.

În „ne piere neamul” nu suna doar apelul revenirii la dreapta-credinţă şi iubirea de patrie, ci şi alarma dispariţiei biologice. Cât a putut, şi-a purtat studenţii prin satele transilvane tot mai îmbătrânite şi părăsite. În 1991, împreună cu Părinţii Vasile Mihoc şi Filaret Costea, a înfiinţat „Asociaţia Pro Vita Sibiu”, după modelul celei din Bucureşti, create de poetul Ioan Alexandru. După câţiva ani, alături de Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului şi Doamna Doctor Christa Todea- Gross din Cluj, a fondat „Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România”. Sprijinirea procreaţiei şi combaterea avortului atrag puţini militanţi şi astăzi, când perspectivele demografice

cele mai pesimiste par cele mai probabile, iar războiul împotriva vieţii şi credinţei a luat amploare prin aşa-zisa educaţie sexuală şi prin politicile de gen şi orientare sexuală...

„Teologia iubirii"

Părintele Ilie a fost conştient că schimbarea în bine nu vine prin simpla condamnare, ci prin accesul la un alt mod de viaţă. Era convins că numai iubirea euharistică, care, din care şi pentru care este viaţa în Hristos, poate fi temeiul regenerării noastre spirituale, culturale şi materiale. A lăsat testamentul acestei convingeri în trilogia „În Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii” şi în alte volume. În cele din urmă, glasul unuia dintre cei care au strigat despre calea Domnului în România de azi, inevitabil a încetat.

Pentru unii suna profetic, pentru alţii strident, pentru alţii demodat. Un condeier, renumit comentator al vieţii religioase, a scris într-o revistă bisericească că a venit vremea să abandonăm „carul cu boi” în teologie, cu referire la vehiculul ideatic al Părintelui Ilie Moldovan. Nu ştiu dacă Părintele a citit acel pasaj, dar cred că nu s-ar fi supărat. Ştia că ceea ce pare uneori reacţionar se poate dovedi până la urmă progresist. Îşi aducea mereu aminte, cu recunoştinţă, de ţăranii din Albeşti împuşcaţi din ordinul grofului şi aruncaţi în Târnava Mare, prin 1849, pentru că refuzaseră să treacă la greco- catolicism. „Să ştim bine că şi murim, dar de legea noastră nu ne lăsăm!”, ar fi strigat ţăranii. Întrebat despre decadenţa teologiei în Occident, Părintele Stăniloae arăta cauza într-un interviu: „pentru că nu mai sunt fii de ţărani”.

Părintele Ilie s-a stins încet, nedumerit cum din somnul în care visa, tot mai des, că slujeşte Dumnezeiasca Liturghie într-o biserică albă, de lemn, se trezeşte într-un trup tot mai subţire şi mai greu. Dumnezeu să-l odihnească în pământul celor vii!

Prof. Sebastian Moldovan

Familia Ortodoxa

 

Texte fundamentale:Actualitatea gandirii Parintelui Staniloae cu privire la etnic si etnicitate-Parintele Ilie Moldovan. Etnicul restaurat in Hristos.

Incercarile omului modern de a se cunoaste pe sine, de a-si intelege propriile lui forme de existenta si manifestare, coincid in buna parte cu preocuparile lui de a surprinde etnicul in ceea ce are specific, de a-l incadra in categoriile logicii sale si de a conferi o definitie care sa-i exprime esenta. E epoca in care se vorbeste mai mult decat oricand in istorie despre neam, popor si natiune. E vremea in care asistam la atatea revendicari si lupte nationale, la afirmarea atator doctrine nationaliste sau anti-nationaliste, la elaborarea numeroaselor tomuri savante de sociologie si psihologie sociala, precum si la constituirea unor stiinte particulare, cum sunt etno-istoria, etnografia si etnologia. Se face atata caz de etnic in literatura si arta, in mass-media si investigatia stiintifica, incat asigurarea ca acest concept este pe deplin si fidel cunoscut nu vrea sa lase loc nici unei indoieli. Si totusi, raman o serie de intrebari. Are gandirea moderna, pozitivista si atomista, empirista si formalista, acces la intelegerea unui mister al existentei, cum este etnicul? Poate fi conceput etnicul drept o simpla categorie sociala, in afara oricaror consideratii teologice? Se poate formula o doctrina etnica laica, care sa satisfaca pretentiile cunoasterii unei realitati de ordin spiritual si de asa profunzime? Acordul sau dezacordul dintre gandirea laica si logica intima a etnicului se da in vileag prin definitiile care au incercat, si inca mai incearca, sa redea trasatura particulara, apriat existentiala a ideii de neam si de natiune.

"Ce este etnicul"? "Ce este neamul si natiunea"? Cu oarecare nuante deosebitoare, intrebarile acestea privesc natura uneia si aceleiasi realitati. Avem de-a face cu o unitate umana sui-generis, supraindividuala si supra-empirica. Trecut, pamant, sange, lege, limba, port, datini, credinte, virtuti, munca, asezamant, aptitudini si indeletniciri fizice si culturale, dar si altele decat acestea, toate laolalta sau numai unele, prinse intr-o singura sinteza, sunt privite impreuna ca temeiuri si ca semne de recunoastere ale unitatii nationale. In functie de aceste elemente constitutive s-au formulat, in epoca moderna si contemporana, cele mai multe definitii ale etnicului. S-ar putea constata chiar o evolutie, cu destul de multe zig-zaguri, in formularea acestor definitii. Desigur, ne-ar fi foarte greu sa ne referim la toate, chiar cand am urmari un singur fir rosu, cum ar fi acela al principiului national. Nu de putine ori insa cu definirea etnicului s-au ocupat tocmai cei care nu au avut un autentic spirit etnic. Cu anumite distinctii ce s-au facut doar intre neam si popor, intre natiune si nationalitate, etnic si etnicitate, nu s-a inaintat prea mult. Nu mai putin s-au savarsit si greseli regretabile, cu ecouri profunde in ordinea politica, cum este aceea a materializarii tainei etnice, prin degradarea etnicului si coborarea lui la nivelul biologicului. Dar sa nu anticipam. Pentru ca nu s-a facut aproape niciodata o distinctie categorica intre ceea ce inseamna etnicul in starea lui "naturala" de existenta cazuta si etnicul restaurat in Hristos, s-a ajuns la confuzii grave, care au dus pana la o falsa intelegere a valorilor etnic-crestine, fiind acestea adesea categorisite drept "nationalism in haina spirituala". Gruparea de idei pe care o facem in cele ce urmeaza, nu are alt scop decat acela de a identifica diferite orientari moderne, din orizontul carora s-a abordat, intr-un fel sau altul, problema naturii etnicului.

1. Orientarea naturalista, pozitivista si empirista.

E vorba despre distinctia pe care o inaugureaza scolastica, mai inainte chiar de constituirea sociologiei ca stiinta pozitiva. Astfel, datorita scolasticii, patrunde in gandirea occidentala o intelegere exterioara a etnicului, care este mai degraba o neintelegere, daca nu este inca ceva si mai rau, fiind in cauza o neintelegere de principiu, generalizata pe spatii intinse. Parintele Staniloae, in "Ortodoxie si Romanism", carte la care ne referim mai mult in acest studiu, ne demonstreaza, cu deplina evidenta, in ce consta sursa acestei neintelegeri: in distinctia pe care Catolicismul o face intre natura si supra-natura. "in aparenta aceste doua notiuni ar simplifica mult problema: natiunea este naturala, Crestinismul este supranatural, prin urmare supra-national; Crestinismul nu poate fi in nici un caz national (dupa romano-catolici - n.n.) caci atunci nu ar mai fi Crestinism ci paganism". Asadar, dualismul ontologic romano-catolic inclina balanta cunoasterii etnicului spre naturalism, iar naturalismul devine opac pentru etnic. Natura umana nu s-ar putea in nici un fel increstina. A vorbi despre o etnicitate a crestinului, ceea ce ar insemna si a Crestinismului, ar fi o blasfemie. Ultimele consecinte ale acestei gandiri de origine teologica le trage pozitivismul si empirismul, pe linie sociologica si psihologica, prin indepartarea de orice nuanta religioasa.

a) Odata cu formarea sociologiei in Occident, etnicul, in acceptiunea sa exterioara, devine obiect de reflexie si teren de cercetare, intrucat apare tot mai mult drept motiv al diferitelor revendicari. In ipostaza in care este conceput o gandire pozitivista, el se confunda cu oricare alt fapt social. Ceea ce ar caracteriza etnicul nu ar fi altceva decat de intr-ajutorare umana si aparare comuna. Limba si cultura, istoria si geografia, nu ar conta prea mult la formarea unei natiuni. Consimtamantul vietuirii laolalta a membrilor unei comunitati etnice atarna de niste factori ce pot fi masurati si controlati, pentru ca in esenta nu avem de-a face decat cu fenomene "naturale". A fost destul de usor pentru pozitivism si empirism sa reduca totul la fenomen, dupa ce, mai inainte inca, scolastica a izolat viata naturala de viata in Dumnezeu.

In evaluarea etnicului, se gasec fata in fata doua conceptii: conceptia rasariteana si cea apuseana. Pozitia gandirii ortodoxe este formulata de catre parintele Staniloae in acesti termeni: "Asa cum sufletul, desi de substanta deosebita in raport cu trupul, formeaza cu trupul un intreg, exprima impreuna un sens si realizeaza impreuna orice act, la fel si in viata spirituala a omului se intalnesc intr-o unitate misterioasa harul dumnezeiesc cu actele sufletesti si trupesti, exprimand si realizand impreuna viata deplina a naturii omenesti". Pentru naturalism, etnicul nu are decat o valoare de accident efemer. Astfel, natiunea apare sub imaginea unei masini sociale, in sensul in care masina insasi este o creatie rationala, un artificiu, intrucat este "facuta" printr-o interventie exterioara. Caracteristic acestei masini este automatismul, eteronomia si pasivitatea. Stapanita de ideea pozitivista de fenomene, gandirea apuseana pierde intuitia vietii, impreuna cu sansa de a patrunde in tainele existentei. Repetand cuvinte precum "comunitate", "iubire", "atasament", etc, considera ca se refera la esente. In fond, insa, cuvintele acestea devin "altele" in interiorul lor. Nu exprima decat umbra palida realitatii profunde de care nu se pot apropia.

Părintele Profesor Ilie Moldovan: Vestea bună în colindele tradiţionale româneşti

Noul chip al copilului în care sălăşluieşte Hristos

Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.


(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)

Pr. Prof. Ilie Moldovan: Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.

Pr. Prof. Ilie Moldovan

Părintele Profesor Ilie Moldovan: De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în graiul şi sufletul românesc.

Etnogeneza.

De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.

Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.

Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. 

Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.

Liturghia cosmică.

Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.

O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.

- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.