Etnogeneza.
De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.
Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.
Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane.
Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.
Liturghia cosmică.
Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.
O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.
- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu